ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3149/2018

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2330 din data de 7 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Judecătoria Bacău a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, ca neîntemeiată. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții primarul Orașului Năvodari și Orașul Năvodari, reprezentat prin primar, în contradictoriu pârâtul A. A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantul Orașul Năvodari a sumei de 1.775,73 RON, reprezentând premiu acordat în luna decembrie 2011, precum și la plata penalităților de întârziere aplicabile pentru veniturile bugetare calculate asupra debitului de la data de 30 decembrie 2011.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul A. la data de 19 mai 2017. Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, la data de 23 iunie 2017 sub același număr de dosar.

Prin Decizia civilă nr. 142 din 26 februarie 2018, Tribunalul Bacău, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 142 din data de 26 februarie 2018, pronunțată de Judecătoria Bacău în contradictoriu cu intimații-reclamanți primarul Orașului Năvodari și Orașul Năvodari, reprezentat prin primar. A schimbat, în parte, sentința apelată, în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata penalităților, conform Legii nr. 500/2002 și, în consecință, a dispus obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, începând cu data introducerii acțiunii, 30 decembrie 2016, până la data plății efective. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile.

Împotriva acestei decizii, recurentul-pârât A. a declarat recurs la data de 26 iunie 2018.

Prin adresa de la aceeași dată, Tribunalul Bacău a înaintat recursul, spre soluționare, împreună cu dosarul, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 16 iulie 2018, sub același număr de dosar.

Cauza a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului CNC9.

Prin rezoluția completului din data de 18 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 25 septembrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale în soluționarea căii de atac formulate.

Examinând competența materială de soluționare a cererii de recurs, conform dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de tribunal, în apel, într-un litigiu înregistrat pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 30 decembrie 2016, având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 RON, anume 1.775,73 RON și dobânda aferentă.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge ia o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că; "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că; "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres."

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusa cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Bacău revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Bacău, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 142 din data de 26 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25.09.2018.