ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2390/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea reconvențională disjunsă din Dosarul nr. x/2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 23 aprilie 2008, cu nr. Dosar x/2009, pârâții - reclamanți A. și B. au solicitat, în principal, să se constate deschisă succesiunea defunctului C., împreună cu aceasta fiind disjunsă și o a doua cerere reconvențională formulată de pârâta - reclamantă D.

Prin sentința nr. 1764 din 16 martie 2016, Judecătoria Buftea, secția civilă a admis cererile formulate și a dispus ieșirea din indiviziune a părților. A atribuit părților loturi din terenul individualizat în raportul de expertiză specialitatea topografie, conform dispozitivului.

Dispozitivul hotărârii a fost completat parțial prin sentința civilă nr. 5267 din 6 iulie 2016 a Judecătoriei Buftea,

Tribunalul Ilfov, secția civilă, prin Decizia nr. 861/A din 2 martie 2018, a respins apelul declarat de B. și A. împotriva sentinței pronunțate de judecătorie, ca tardiv. A admis apelul declarat de D. împotriva aceleiași hotărâri, A anulat încheierea de admitere în principiu din data de 6 martie 2014 și actele de procedură subsecvente acesteia, sentința civilă apelată și sentința de completare dispozitiv și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta D. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Ilfov la 15 mai 2018.

Tribunalul Ilfov, prin adresa Dosar nr. x/2010 din 19 mai 2018, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 22 mai 2018 și a primit termen la 13 iunie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Trimiterea dosarului spre soluționare de către tribunal, pe cale administrativă, nu poate învesti legal instanța supremă.

Astfel, dosarul inițial, din care au fost disjunse cererile reconvenționale, care fac obiectul prezentei judecăți, a fost înregistrat pe rolul instanțelor în anul 2008, motiv pentru care, în raport de dispozițiile tranzitorii cuprinse la art. 24 din Legea nr. 134/2010, speței îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din 1865.

Potrivit art. 4 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 4 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispoziția procedurală menționată nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor ci, dimpotrivă, folosește două criterii ale circumscrierii acestei competențe - unul care vizează ierarhia instanțelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curților de apel) și celălalt indicația expresă a legii ("cazurile prevăzute de lege").

Așadar, aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competențe de drept comun, ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

O interpretare în sens contrar, care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna nesocotirea conținutului expres al normei și extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugarea ia lege, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege").

Nici Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, obiectul controlului de constituționalitate reprezentându-l sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conținutul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, dispoziția legală nefiind, de altfel, incidență litigiului care este guvernat, cum s-a arătat, de prevederile C. proc. civ. de la 1865.

Totodată, potrivit art. 299 alin. (2) C. proc. civ., "recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel".

Cum în speță, acțiunea a învestit în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apei a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că instanța imediat superioară este curtea de apel.

Pentru aceste considerente, se va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, ca instanță ierarhic superioară celei care a realizat judecata în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența, de soluționare a recursului declarat de reclamanta D. împotriva Deciziei nr. 861/A din 2 martie 2018 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13.06.2018.