ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 984/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de procurorul generalal Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei penale nr.212 din 13 februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția I penală, privind pe inculpații M.N., V.C. și V.E. S-a prezentat intimatul inculpat M.N., asistat de avocat C.Gh., apărător ales, lipsind ceilalți doi intimați inculpați. Procedura de citare a fost îndeplinită. Procurorul a solicitat admiterea recursului în anulare, făcând referire la motivele scrise. Apărătorul intimatului inculpat M.N. a pus concluzii de respingere a recursului în anulare, dezvoltând oral memoriul depus la dosar. Intimatul M.N. a susținut că nu se consideră vinovat de fapta imputată.

C U R T E A Asupra recursului în anulare de față; Din datele dosarului, constată următoarele: Judecătoria Fetești, prin sentința penală nr.506 din 9 octombrie 2001, condamnă pe inculpații: 1. M.N. la un an închisoare pentru instigare la infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.25 raportat la art.260 alin.1 C.pen.; 2. V.C. la 3 luni și, respectiv, 5 luni închisoare, pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă și instigare la aceeași infracțiune, prevăzute de art.25 raportat la art.260 alin.1 și art.260 alin.1, ambele cu aplicarea art.74 și 76 alin.1 lit.d C.pen., în baza art.33 lit.a și 34 lit.b din Codul penal, dispunându-se ca să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 luni închisoare; 3. V.E.

la 3 luni închisoare pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 alin.1, cu aplicarea art.74 și art.76 alin.1 lit.a C.pen. În baza art.81 și a art.82 din același cod, a dispus supravegherea condiționată a executării pedepselor aplicate inculpaților, pe o perioadă de 3 ani pentru M.N., 2 ani și 5 luni pentru V.C. și 2 ani și 3 luni pentru V.E. S-a reținut că, în anul 1999, inculpatul M.N. a îndemnat pe inculpatul V.C. să facă declarații mincinoase într-o cauză civilă, în care avea calitatea de reclamant, solicitându-i acestuia să-și determina soția, V.E., în același sens. Cei doi soți s-au conformat solicitării inculpatului M.N. Tribunalul Ialomița, prin decizia penală nr.499/A din 16 noiembrie 2001, a respins apelul declarat de inculpatul M.N.

Curtea de Apel București, prin decizia penală nr.212 din 13 februarie 2002, a admis recursul declarat de inculpatul M.N. și, prin extinderea efectelor acestuia asupra inculpaților C și E.V., a casat cele două hotărâri și, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d C.proc.pen., i-a achitat pe toți inculpații, pentru infracțiunile deduse judecății. S-a motivat că inculpatul M.N. nu i-a determinat pe soții C și E.V., să facă declarații mincinoase, iar aceștia din urmă nu au intenționat să denatureze adevărul, ci au relatat instanței civile ceea ce au perceput de la alte persoane. La 12 august 2002, în baza art.409 și 410 C.proc.pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție declară recurs în anulare împotriva deciziei Curții de Apel București, motivând că achitarea inculpaților este consecința unei greșite aprecieri a probelor existente.

Recursul în anulare este întemeiat. Din probele administrate rezultă că, în anul 1999, M.N. a introdus, la Judecătoria Fetești (dosar nr.415/1999) o acțiune prin care cerea anularea certificatului de moștenitor, constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului din satul Platonești, constatarea nulității contractului de întreținere și evacuarea pârâților M. Și M.S. din imobilul sus-menționat (filele 12-16 dos.urm.pen.). În scopul dovedirii acțiunii sale, M.N. l-a îndemnat pe V.C. să declare că, în anul 1964, el – M.N. – ar fi construit o casă în curtea părinților săi, de la care martorul ar fi aflat că, după moartea lor, proprietarul imobilului va rămâne M.N. La rândul ei, E.V. a declarat că M.N.

ar fi construit imobilul în anul 1960, iar în anul 1964 s-a mutat din localitate, lăsându-i pe părinții săi să-l locuiască. De asemenea, a afirmat că aceste aspecte le cunoștea de la mama și surorile reclamantului, cu care a copilărit (filele 6-7 dos.urm.pen.). În fața procurorului și în fața instanței, inculpații C și E.V., au recunoscut că îl cunosc pe M.N. numai din 1967 și că, la îndemnul acestuia, au acceptat să depună mărturie în procesul civil deși nu cunoșteau împrejurările în discuție, fiind învățați de M.N. ceea ce să declare. Mai mult, C.V. recunoaște că nu a participat la discuțiile dintre M.N. și părinții săi cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu (filele 28 – 40 dos.urm.pen.

și fila 19 dos.inst.). La rândul ei, inculpata V.E. recunoaște că l-a cunoscut pe inculpatul M.N. abia în anul 1990 și că acesta a îndemnat-o să declare instanței ceea ce a declarat (filele 43-45 dos.urm.pen. și fila 20 dos.inst.). De altfel, inculpata E.V. a mai declarat instanței că, le-ar cunoaște pe surorile inculpatului M.N., cu care ar fi copilărit, deși, în mod cert s-a stabilit că aceasta provine dintr-o altă localitate și nu cunoștea familia lui M.N. S-a făcut deci, dovada, incontestabilă că, cei doi martori au făcut afirmații mincinoase la îndemnul inculpatului M.N. Așa fiind, în baza art.414 1 C.proc.pen., recursul în anulare va fi admis, conform dispozitivului deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei penale nr.212 din 13 februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția I penală, privind pe inculpații M.N., V.C. și V.E. Casează decizia atacată și menține decizia penală nr.499/A din 16 noiembrie 2001 a Tribunalului Ialomița prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul M.N. împotriva sentinței penale nr.506 din 9 octombrie 2001 a Judecătoriei Fetești. Pronunțată, în ședință publică, azi 26 februarie 2003.