ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 984/2003

S-a

luat în examinare recursul în anulare declarat de procurorul generalal

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva

deciziei penale nr.212 din 13 februarie 2002 a Curții de Apel

București – Secția I penală, privind pe inculpații M.N.,

V.C. și V.E.

S-a

prezentat intimatul inculpat M.N., asistat de avocat C.Gh., apărător

ales, lipsind ceilalți doi intimați inculpați.

Procedura

de citare a fost îndeplinită.

Procurorul

a solicitat admiterea recursului în anulare, făcând referire la motivele

scrise.

Apărătorul

intimatului inculpat M.N. a pus concluzii de respingere a recursului în

anulare, dezvoltând oral memoriul depus la dosar.

Intimatul

M.N. a susținut că nu se consideră vinovat de fapta

imputată.

C U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față;

Din

datele dosarului, constată următoarele:

Judecătoria

Fetești, prin sentința penală nr.506 din 9 octombrie 2001,

condamnă pe inculpații:

1.

M.N.  la un an închisoare pentru instigare la infracțiunea de

mărturie mincinoasă, prevăzută de art.25 raportat la

art.260 alin.1 C.pen.;

2.

V.C.  la 3  luni și, respectiv, 5 luni închisoare, pentru

infracțiunea de mărturie mincinoasă și instigare la

aceeași infracțiune, prevăzute de art.25 raportat la art.260

alin.1 și art.260 alin.1, ambele cu aplicarea art.74 și 76 alin.1 lit.d

C.pen., în baza art.33 lit.a și 34 lit.b din Codul penal, dispunându-se ca

să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 luni închisoare;

3.

V.E. la 3 luni închisoare pentru infracțiunea de mărturie

mincinoasă, prevăzută de art.260 alin.1, cu aplicarea art.74

și art.76 alin.1 lit.a C.pen.

În

baza  art.81 și a art.82 din același cod, a dispus supravegherea

condiționată a executării pedepselor aplicate inculpaților,

pe o perioadă de 3 ani pentru M.N., 2 ani și 5 luni pentru V.C.

și 2 ani și 3 luni pentru V.E.

S-a

reținut că, în anul 1999, inculpatul M.N. a îndemnat pe inculpatul

V.C. să facă declarații mincinoase într-o cauză

civilă, în care avea calitatea de reclamant, solicitându-i acestuia

să-și determina soția, V.E., în același sens. Cei doi

soți s-au conformat solicitării inculpatului M.N.

Tribunalul

Ialomița, prin decizia penală nr.499/A din 16 noiembrie 2001, a

respins apelul declarat de inculpatul M.N.

Curtea

de Apel București, prin decizia penală nr.212 din 13 februarie 2002,

a admis recursul declarat de inculpatul M.N. și, prin extinderea efectelor

acestuia asupra inculpaților C și E.V., a casat cele două

hotărâri și, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d

C.proc.pen., i-a achitat pe toți inculpații, pentru

infracțiunile deduse judecății.

S-a

motivat că inculpatul M.N. nu i-a determinat pe soții C și E.V.,

să facă declarații mincinoase, iar aceștia din urmă nu

au intenționat să denatureze adevărul, ci au relatat

instanței civile ceea ce au perceput de la alte persoane.

La

12 august 2002, în baza art.409 și 410 C.proc.pen., procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție declară

recurs în anulare împotriva deciziei Curții de Apel București,

motivând că achitarea inculpaților este consecința unei greșite

aprecieri a probelor existente.

Recursul

în anulare este întemeiat.

Din

probele administrate rezultă că, în anul 1999, M.N. a introdus, la

Judecătoria Fetești (dosar nr.415/1999) o acțiune prin care

cerea anularea certificatului de moștenitor, constatarea dreptului de

proprietate asupra imobilului din satul Platonești, constatarea

nulității contractului de întreținere și evacuarea  pârâților

M. Și M.S. din imobilul sus-menționat (filele 12-16 dos.urm.pen.).

În

scopul dovedirii acțiunii sale, M.N. l-a îndemnat pe V.C. să declare

că, în anul 1964, el – M.N. – ar fi construit o casă în curtea

părinților săi, de la care martorul ar fi aflat că,

după moartea lor, proprietarul imobilului va rămâne M.N.

La

rândul ei, E.V. a declarat că M.N. ar fi construit imobilul în anul 1960,

iar în anul 1964 s-a mutat din localitate, lăsându-i pe părinții

săi să-l locuiască. De asemenea, a afirmat că aceste

aspecte le cunoștea de la mama și surorile reclamantului, cu care a

copilărit (filele 6-7 dos.urm.pen.).

În

fața procurorului și în fața instanței, inculpații C

și E.V., au recunoscut că îl cunosc pe M.N. numai din 1967 și

că, la îndemnul  acestuia, au acceptat să depună mărturie

în procesul  civil deși nu cunoșteau împrejurările în

discuție, fiind învățați de M.N. ceea ce să declare.

Mai

mult, C.V. recunoaște că nu a participat la discuțiile dintre

M.N. și părinții săi cu privire la dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu (filele 28 – 40 dos.urm.pen. și fila 19

dos.inst.).

La

rândul ei, inculpata V.E. recunoaște că l-a cunoscut pe inculpatul

M.N. abia în anul 1990 și că acesta a îndemnat-o să declare

instanței ceea ce a declarat (filele 43-45 dos.urm.pen. și fila 20

dos.inst.).

De

altfel, inculpata E.V. a mai declarat instanței că, le-ar

cunoaște pe surorile inculpatului M.N., cu care ar fi copilărit,

deși, în mod cert s-a stabilit că aceasta provine dintr-o altă

localitate și nu cunoștea familia lui M.N.

S-a

făcut deci, dovada, incontestabilă că, cei doi martori au

făcut afirmații mincinoase la îndemnul inculpatului M.N.

Așa

fiind, în baza art.414

1

C.proc.pen., recursul în anulare va fi

admis, conform dispozitivului deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei penale

nr.212 din 13 februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția

I penală, privind pe inculpații M.N., V.C. și V.E.

Casează

decizia atacată și menține  decizia penală nr.499/A din 16

noiembrie 2001 a Tribunalului Ialomița prin care s-a respins ca nefondat

apelul declarat de inculpatul M.N. împotriva sentinței penale nr.506 din 9

octombrie 2001 a Judecătoriei Fetești.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 26 februarie 2003.