ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3937/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, contestație împotriva soluției de clasare în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a sesizării formulate de către acesta, pe care o consideră netemeinică și nelegală, solicitând admiterea contestației și, pe cale de consecință, să se constate încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 99 lit. a) și c), ori de încălcare a normelor deontologiei profesionale, și a se proceda la sancționarea magistratului B. din cadrul Tribunalului Arad, care a instrumentat Dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul acestei instanțe, secția penală.

2). Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 153, pronunțată la data de 19 ianuarie 2017, în dosarul nr. x/2016, a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca inadmisibilă.

3). Cererea de recurs și motivele de recurs invocate

Împotriva acestei Sentințe a declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul- reclamant A. a relevat, pe scurt, situația în fapt în cauză și a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

În accepțiunea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, numai legala motivare a unei hotărâri în raport de probele dosarului se circumscrie noțiunii de proces echitabil. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, sau cel puțin de a le aprecia.

Or, în cauza de față, instanța de fond a refuzat să răspundă argumentelor de drept pe care le-a invocat prin răspunsul la întâmpinare, oral în ședința de judecată sau prin concluziile scrise depuse la dosar; din contră, instanța de fond înțelege să copieze în integralitate argumentele invocate de către partea adversă în ceea ce privește necesitatea admiterii excepției.

În speța de față, susține recurentul- reclamant, magistratul ignoră cu desăvârșire obligațiile pe care legea i le impunea prin art. 425 alin. (1) C. proc. civ., sau prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și propune un pseudo punct de vedere, nesusținut probator, care are în prim plan afirmația potrivit căreia, "nu există împrejurări care să poată fi considerate că aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției".

Procedând în acest mod, instanța de fond a pronunțat o hotărâre afectată de nelegalitate raportat la dispozițiile art. 174 C. proc. civ., din această perspectivă exigențele unui proces echitabil nefiind respectate.

De asemenea, recurentul- reclamant A. a arătat că înțelege să critice sentința instanței de fond și din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în susținerea acestui motiv de recurs considerând că, pentru o mai bună lămurire a cauzei, se impun o serie de precizări de ordin cronologic pentru a surprinde voința legiuitorului cu privire la efectele pe care le produce Legea nr. 317/2004.

Până la adoptarea Legii nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, atât rezultatul negativ dispus în condițiile art. 45

1

alin. (4) de către inspectorii judiciari, cât și rezoluția de clasare dispusă în condițiile art. 46 alin. (1) de către comisia de disciplină puteau fi contestate potrivit Legii contenciosului administrativ.

Ulterior, voința legiuitorului a suferit anumite modificări aduse prin Legea nr. 24/2012, în această ultimă variantă normativă, în cadrul căreia se reconfigurează rolul Inspecției Judiciare în materia soluționării unei sesizări prin care se reclamă săvârșirea unei abateri disciplinare, remarcându-se anumite modificări prin care se încearcă eficientizarea procedurii în raport de caracterul pozitiv sau negativ al soluțiilor dispuse.

Recurentul- reclamant a arătat că, articolul 47 din Legea nr. 317/2004 stabilește că soluțiile negative dispuse de către inspectorii judiciari sunt împărțite în: soluții de clasare a sesizării și soluții de respingere a sesizării.

Până la momentul pronunțării Curții Constituționale a României, prin Decizia nr. 397 din 3 iulie 2014, împotriva soluției negative de clasare nu se putea exercita o cale de atac, aceasta având un caracter definitiv. Împotriva soluției negative de respingere a sesizării, partea interesată putea formula contestație direct în instanță. Însă, ulterior, prin voința instanței de contencios constituțional, s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege, sens în care s-a deschis posibilitatea contestării și a deciziei de clasare.

Pe cale de consecință, recurentul- reclamant consideră că, în temeiul interpretării teleologice a art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, legiuitorul a dorit ca orice plângere promovată împotriva unei rezoluții negative date de inspecția judiciară să fie scutite de procedura prealabilă, deși în mod expres, din conținutul textului menționat reiese că doar plângerile împotriva rezoluțiilor de respingere a sesizării pot fi introduse fără urmarea procedurii prealabile. Mai ales, după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 397/2014 a Curții Constituționale Române, prin care s-a constatat că rezoluția de clasare nu are caracter definitiv, putând fi contestată în justiție, interpretarea ce trebuie dată este că lipsa procedurii prealabile se impune și în acest caz, prin analogie cu celălalt caz reglementat expres, al soluțiilor de respingere a unei sesizări.

De altfel, arată recurentul, inutilitatea parcurgerii procedurii prealabile rezultă și din aceea că, în momentul de față rezoluția emisă de către inspectorul de caz trebuie să fie, ca și condiție de legalitate, confirmată de către inspectorul șef.

Procedura prealabilă grațioasă este lipsită de orice eficiență juridică în contextul de drept în care aceeași instituție și aceleași persoane care au dispus clasarea unei sesizări sunt și cei care trebuie să analizeze temeinicia și legalitatea aspectelor învederate prin cererea prealabilă administrativă, care aceștia susțin că trebuie formulată anterior sesizării Curții de Apel București.

În speța de față, susține recurentul- reclamant, necesitatea urmării procedurii prealabile ar constitui un impediment nejustificat, obiectiv sau rațional, apt a-i interzice liberul acces la justiție. Din păcate, arată acesta, instanța de fond omite să ia în calcul acest criteriu major de apreciere a gradului de limitare a dreptului de liber acces la justiție și face referire la o serie de hotărâri ale Curții Constituționale sau ale C.E.D.O., care transpun regula generală, dar nu și excepția pe care o reține Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, respectiv, existența unui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională.

În fine, mai arată că, pentru a se realiza o judecată echilibrată a cauzei, este important ca norma de drept să producă efecte, și nu să fie interpretată în așa manieră încât să devină excesivă. Este adevărat că, în general, procedura administrativă este în măsură să asigure un grad mai bun de administrare a justiției, însă, în situația de față, aceasta se înfățișează ca fiind un demers inutil și greoi.

În jurisprudența instanței europene s-a statuat că scopul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este "să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective", în acest sens fiind Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunțată în cauza Prințul Hans- Adam II de Liechtenstein, împotriva Germaniei și Hotărârea- pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții, împotriva României.

4). Apărările formulate în cauză

Față de dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I C. proc. civ., cu referire la art. 471 alin. (5) din Legea nr. 134/2010- noul C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. (3) și art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, se constată că intimata-pârâtă Inspecția judiciară, căreia i s-a comunicat recursul, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică, în temeiul art. 223 alin. (3) C. proc. civ., solicitând, totodată, a se proceda la judecarea cauzei și în lipsa sa de la dezbateri.

5). Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 22 octombrie 2018, a completului învestit cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen pentru judecata pe fond a recursului, în data de 13.09.2019, cu citarea părților, în condițiile art. 494 - 495 C. proc. civ., dată când a avut loc judecata, în ședință publică.

În motivarea rezoluției, s-a avut în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, recurentul- reclamant A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând examinarea legalității Rezoluției de clasare nr. x/2016 din 8 august 2016, prin care s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, clasarea sesizării formulate de reclamant, privind efectuarea de verificări sub aspectul modului de instrumentare a dosarului nr. x/2013, înregistrat pe rolul Tribunalului Arad, secția penală.

Instanța de fond a respins acțiunea, ca inadmisibilă, constatând, în esență, că reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și că legea specială, Legea nr. 317/2014, nu conține nicio prevedere derogatorie cu privire la procedura prealabilă în cazul deciziei de clasare.

În considerentele sentinței s-a reținut că, prin efectul deciziei Curții Constituționale a României nr. 397/2014, este recunoscut dreptul petenților de a ataca rezoluția de clasare emisă în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, însă accesul la instanța de contencios administrativ este reglementat în condițiile dreptului comun, reprezentat de Legea nr. 554/2004.

Având în vedere calificarea pe care prima instanță a dat-o demersului judiciar al reclamantului, pe care l-a încadrat în prevederile generale ale Legii nr. 554/2004, Înalta Curte constată că recursul este admisibil, în temeiul art. 20 din actul normativ menționat.

Verificând sentința recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea și aplicarea greșită a legii, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată,

"Art. 47. (1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată:

a) admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii;

b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, precum și în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluția de clasare este definitivă;

c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

(3)Rezoluția inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-șef. Inspectorul-șef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-șef.

(4) Rezoluția inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-șef, în scris și motivat, acesta putând dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, una din soluțiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c).

(5) Rezoluția de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) și alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

(6) Soluțiile pe care le poate pronunța secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București sunt:

a) respingerea contestației;

b) admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-șef și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

(7) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă."

În ceea ce privește soluția recurată, Înalta Curte reține că, în condițiile în care sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost declarată neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege și luând în considerare specificul actelor emise în procedura disciplinară privind pe magistrați precum și lipsa unei reglementări care să pună legea în acord cu decizia Curții Constituționale, devine aplicabil principiul prevăzut de art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecarea pricinilor potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică cea mai apropiată, în speță, a regimului juridic aplicabil acțiunii exercitate împotriva rezoluției de respingere a sesizării, conform art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

În considerentele deciziei sus- citate, instanța constituțională a arătat că, potrivit art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

A evocat jurisprudența sa anterioară, exemplificată prin Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, care a statuat în sensul că principiul constituțional instituit de art. 21 din legea fundamentală, privind accesul liber la justiție, include și posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Ca urmare, existența oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea să nege acest drept al persoanei, încalcă, în mod flagrant, prevederile art. 21 alin. (1) - (3) din Constituție.

Curtea Constituțională a mai constatat că, în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, inspectorul judiciar face o cercetare a fondului sesizării pentru a constata dacă există sau nu indicii cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare. Or, în această situație, textul de lege criticat, potrivit căruia rezoluția de clasare este definitivă și, deci, exclusă controlului judiciar, încalcă accesul liber la justiție, drept fundamental consacrat atât de Constituție, cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, partea interesată fiind lipsită de accesul la o instanță judecătorească. Dacă în primele 3 ipoteze reglementate de art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, respectiv atunci când sesizarea nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sesizării sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt, caracterul definitiv al soluției clasării este legitimat prin aceea că aceasta nu are un caracter irefragabil deoarece persoana interesată poate face o nouă sesizare cu respectarea condițiilor prevăzute, așa cum a decis instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa (a se vedea în acest sens Decizia nr. 487 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 27 ianuarie 2014), în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) se dispune asupra fondului sesizării, astfel că este absolut necesară asigurarea accesului la justiție prin posibilitatea atacării soluției la instanța judecătorească.

Așadar, în cazul rezoluției de clasare a sesizării, deși s-a declarat neconstituționalitatea sintagmei "rezoluția de clasare este definitivă", reținându-se că partea este lipsită de accesul la o instanță judecătorească, textul de lege nu a fost modificat și pus în acord cu cele statuate de instanța de control constituțional, iar soluția privind obligativitatea parcurgerii acestei proceduri anterior introducerii acțiunii apare ca fiind excesivă și formală.

De asemenea, Înalta Curte mai reține că alin. (5) al art. 47 din Legea nr. 317/2004 prevede că rezoluția de respingere a sesizării poate fi contestată la Curtea de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile, text care reglementează o procedură referitoare la rezoluția de respingere a sesizării în legătură cu răspunderea disciplinară a magistratului.

Prin urmare, în raport cu cele reținute de Curtea Constituțională în decizia amintită și față de prevederile legale referitoare la rezoluția de respingere a sesizării (care se poate da când, în urma efectuării cercetării disciplinare, nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii și în cazul căreia nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile), Înalta Curte apreciază că rezoluția de clasare a sesizării disciplinare emisă în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, în forma actuală a textului legal, poate fi contestată în fața instanței de contencios administrativ fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

Aceasta este și interpretarea cristalizată la nivelul secției de contencios administrativ a Înaltei Curți (exempli gratia, Deciziile nr. 75/2017, nr. 549/2017, nr. 1168/2017 și 1267/2018) și adoptată cu titlu de principiu, pentru unificarea practicii judiciare, în ședința Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 13 februarie 2017.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru aceste considerente, reținându-se că în mod eronat s-a apreciat, de către instanța de fond, cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, fără a se mai intra în cercetarea fondului, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul, va casa sentința recurată, și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul- reclamant A. împotriva Sentinței civile nr. 153 din 19 ianuarie 2017, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată, și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2019.

GGC - MM