ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1803/2019

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecata înregistrată la data de 27 decembrie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecata pârâții Spitalul de Pneumoftiziologie "Sf. Ștefan", Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București și Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să oblige pârâții la plata sumei estimate de 1.163.656,00 (echivalentul în RON al sumei de 260.000 euro la cursul de 4.4756 RON curs BNR din 23.12.2013), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, Sos. x, pentru perioada 27.12.2010 - 16.12.2013.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâților la plata sumei estimate de 96.807 RON (echivalentul în RON al sumei de 21.629,00 euro la cursul de 4.4756 euro/ron curs Banca Națională a României din 23.12.2013), reprezentând dobânda legala calculata până la data introducerii cererii de chemare în judecată și, respectiv, obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente perioadei de la data formulării cererii și până la plata integrala a sumelor mai sus menționate.

Prin Sentința civilă nr. 1617 din data de 17 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București și a respins acțiunea față de această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

A respins, ca nefondată, acțiunea formulată împotriva pârâților Spitalul de Pneumoftiziologie "Sf. Ștefan" și Municipiul București prin primar general.

Prin Decizia civilă nr. 398 A din data de 3 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă S.C. A. S.R.L. și apelul incident formulat de pârâtul Municipiul București prin primarul general.

Împotriva Deciziei nr. 398 A din data de 3 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat în termen legal recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează greșita interpretare a prevederilor art. 998 - 999 din vechiul C. civ., în condițiile în care instanța a ajuns la concluzia că "întrucât reclamanta - apelantă nu a adus la cunoștința intimatului pârât transferul dreptului de proprietate în favoarea sa, nu se poate reține în sarcina intimatului-pârât o faptă ilicită nici măcar sub forma neglijenței, câtă vreme aceasta nu a cunoscut că apelanta reclamantă este proprietar al imobilului".

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel face confuzie între fapta ilicită și vinovăție, ca elemente distincte ale răspunderii civile delictuale, nefiind analizate elementele deși în cauză există trei intimați pârâți.

Se mai susține că în doctrină și jurisprudență s-a interpretat că reprezintă faptă ilicită acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane, că în speță, în ceea ce le privește pe pârâtele ASSMB și Municipiul București, fapta ilicită constă în neîndeplinirea obligațiilor legale, obligații care dacă ar fi fost îndeplinite ar fi condus la eliberarea imobilului.

Se mai învederează că în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 162/2008, privind transferul ansamblului de atribuții și competențe exercitate de Ministerul Sănătății Publice către autoritățile administrației publice locale, art. 12, art. 16, art. 17 alin. (1), art. 18 alin. (13), coroborate cu prevederile H.G. nr. 1567/2008 pârâtei Municipiul București i-au fost transferate ansamblul de atribuții și competențe ale Ministerului Sănătății Publice privind administrarea pârâtei Spitalul Sfântul Ștefan, că în vederea îndeplinirii acestor atribuții și competențe pârâtul Municipiul București a înființat, în structura sa serviciul public corespunzător, respectiv ASSMB, prin HCGMB nr. 378/09.12.2008 modificată prin HCGMB nr. 298/31.08.2009.

Din această perspectivă se învederează că prin Regulamentul de organizare și funcționare a ASSMB se stabilește ca "Obiectul de activitate al ASSMB îl constituie asigurarea unui management eficient și eficace în unitățile sanitare publice pentru care se transferă managementul asistenței medicale conform O.U.G. nr. 162/2008; că prin art. 7 alin. (1) lit. a) pct. 9 se prevede că în vederea realizării obiectului său activitate ASSMB are în administrare - unitatea sanitară publică cu paturi - Spitalul de Pneumoftiziologie Sf. Ștefan, că pentru realizarea obiectului sau ASSMB are următoarele atribuții generale și anume: fundamentează și înaintează propuneri privind structura organizatorică, reorganizarea, restructurarea cu avizul conform al Ministerului Sănătății Publice, schimbarea sediului și a denumirii pentru spitalele publice aflate în domeniul sau de competenta, care se aproba prin Hotărâre a CGMB.

Or, susține recurenta, ASSMB nu și-a îndeplinit obligațiile legale de a fundamenta și înainta propuneri către Municipiul București cu privire la schimbarea locației în care funcționa Spitalul, respectiv de a nu lua toate măsurile legale (pe care era îndreptățită/respectiv obligată să le ia în baza actelor normative menționate), astfel încât Spitalul să nu folosească fără drept imobilul situat în Sos. x, între perioada 28.12.2010 - 16.12.2013.

Se mai arată că, în ceea ce privește Spitalul, fapta ilicită a acestuia constă în utilizarea efectivă a spațiului respectiv, ulterior expirării perioadei legale de menținere a afectațiunii.

Cu privire la vinovăție ca element al răspunderii civile delictuale, se susține că în practică și în doctrină pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar ca fapta ilicită să fi fost săvârșită cu vinovăție, în oricare dintre modalitățile sale (intenție directă/intenție indirectă/culpă) "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența și imprudența sa", vinovăția fiind definită în doctrină ca atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de fapta respectivă și, față de urmările acelei fapte.

În speță, susține recurenta, toate cele trei pârâte cunoșteau faptul că au dreptul să utilizeze imobilul numai până în decembrie 2010 și, că prin folosirea imobilului ulterior acestei date i-a fost încălcat dreptul de proprietate.

Din perspectiva celor expuse, se învederează că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 480 din vechiul C. civ., art. 44 din Constituție alin. (1) și (2) teza 1 6 și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 lit. a) pct. 2 din Anexa nr. 2 din Legea nr. 10/20018, reținând că ar fi avut obligația de a-i notifica pe pârâți.

Se învederează că înstrăinarea imobilului naște în sarcina noului proprietar doar obligația de a respecta termenul de afectațiune și nu pe aceea de a-l notifica pe cel care utilizează spațiul cu privire la schimbarea proprietarului, și că folosirea respectivului spațiu după expirarea termenului legal de afectațiune naște în sarcina pârâtelor obligația de a dezdăuna proprietarul pentru lipsa folosinței, independent de cine este acest proprietar.

În această idee, se arată că recurenta și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, că înscrierea în registrul de publicitate este opozabilă tuturor inclusiv pârâtelor în măsura în care existența unui proprietar sau al altuia ar fi condus la o altă conduită a pârâtelor ulterior expirării termenului legal de afectațiune, întrucât acestea puteau să consulte registrul de publicitate imobiliară, să obțină un extras de carte funciară pentru informare și ca atare își puteau adapta corespunzător conduita juridică.

În acest context, recurenta mai arată că pârâtele au fost notificate asupra preluării posesiei de către proprietarele B. și C. asupra preluării în posesie a imobilului, prin Notificările nr. 103 și 107/2006 comunicate de BEJ D., că prin notificările 128, 129 și 130/2006, comunicate de BEJ D., proprietarele au notificat pârâtele cu privire la intenția lor de a respecta obligația legală de afectațiune numai cu titlu oneros corelativ obligației pârâtelor de a încheia un contract de închiriere cu privire la acest imobil.

În același sens, se mai arată că atât Primăria Municipiului București cât și Spitalul Sf. Ștefan au fost notificate prin Adresele nr. x/2006 și y/2006 comunicate de BEJ D. cu privire la intenția proprietarelor B. și C. de a vinde imobilul și cu privire la termenul de exercitare a dreptului de preempțiune, că Spitalul Sf. Ștefan a răspuns acestor notificări, prin Adresa nr. x/2006, în care se arată, în esența, că Spitalul nu are fonduri să cumpere imobilul și că noul proprietar are obligația de a respecta afectațiunea imobilului până la expirarea termenului de 5 ani.

Ca atare, recurenta arată că Interpretând prevederile art. 998 - 999 și art. 480 din vechiul C. civ. prin raportare la prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 lit. a) pct. 2 din Anexa nr. 2 din Legea nr. 10/2001, rezultă că prezintă relevanță în cauză nu cine este sau când se schimbă proprietarul, ci împrejurarea că pârâtele cunoșteau prevederile legale potrivit cu care dreptul de a folosi respectivul imobil înceta la expirarea celor 5 ani și că, prin decizia lor de exercita folosința acestui imobil și ulterior i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra respectivului imobil.

Recurenta mai învederează că sunt neîntemeiate considerentele instanței de apel în sensul că ocuparea imobilului de către Spital a fost tolerată, întrucât potrivit art. 1204 C. civ. consimțământul trebuie să fie exprimat în cunoștință de cauză, simpla tăcere neavând valoare juridică. Prin urmare, faptul că nu am făcut dovada manifestării active a dreptului de proprietate nu înseamnă ca a tolerat ocuparea spațiului de către Spital.

De asemenea recurenta susține că instanța de apel a dat o interpretare greșită prevederilor art. 1084 din vechiul C. civ. (art. 1532 noul C. civ.) referitoare la caracterul cert al prejudiciului, că prin faptele pârâtelor, a fost lipsită fără temei legal, în perioada 27.12.2010 - 16.12.2013, de atributul folosinței imobilului, că întinderea acestui prejudiciu a fost determinată de raportul de expertiză la suma de 1.232.959,71 RON.

Se arată că este în totalitate greșită interpretarea potrivit cu care, prejudiciul suferit nu este cert întrucât, nu este sigur că ar fi închiriat acel imobil, întrucât dovada că ar fi închiriat sau nu acest imobil nu este necesară câtă vreme a fost lipsită de atributul folosinței dreptului de proprietate, că dovada certitudinii prejudiciului, în accepțiunea dată de instanță acestei noțiuni, nu se putea face niciodată, pentru că imobilul nu putea fi închiriat, câtă vreme pârâtele ocupau imobilul.

Se mai susține că instanța de apel face confuzie între metodele de determinare/cuantificare a contravalorii lipsei de folosință, folosite de expertul judiciar, între care și chiria/ca preț al folosinței unui bun, și caracterul cert al prejudiciului deja produs prin lipsirea proprietarului de atributul folosinței imobilului, aspect de drept material de natura drepturilor reale.

Din această perspectivă se arată că Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului la care instanța face referire, în susținerea interpretării sale, Cauza Radu Contra României și Cauza Buzatu Contra Romanei nu au aplicabilitate în speță, întrucât cele două hotărâri CEDO, apreciază că nu se impune acordarea contravalorii lipsei de folosință foștilor proprietari, concomitent cu restituirea în natură a imobilelor.

În speță, recurenta susține că există o altă situație de fapt, întrucât imobilul a fost retrocedat, proprietarii au respectat termenul legal de afectațiune, dar pârâtele, titularii folosinței imobilului în baza acestei afectațiuni speciale, au lezat dreptul de proprietate, prin menținerea atributului folosinței în patrimoniul lor și după încetarea afectațiunii speciale.

Prin rezoluția din 11 decembrie 2018 s-a dispus comunicarea recursului intimaților-pârâți, cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Potrivit dovezilor de comunicare, recursul a fost comunicat intimaților la data de 17 - 18 decembrie 2018.

Intimații-pârâți Spitalul de Pneumoftiziologie Sf. Ștefan, Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București și Municipiul București au depus la dosar întâmpinări, comunicate, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București a evidențiat în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar și lipsa dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru și lipsa mențiunii cu privire la reprezentantul legal al persoanei juridice, astfel cum prevăd dispozițiile art. 194 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimații-pârâți, arătând că apărările acestora nu sunt întemeiate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocat de recurentă, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecății, nu relevă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea acțiunii ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâților pentru fapta proprie, prevăzută de art. 998 și 999 C. civ., în condițiile în care instanța de apel a examinat hotărârea instanței de fond atât prin prisma motivelor de apel invocate cât și a instituției răspunderii civile delictuale în raport de starea de fapt conturată în cauză și necontestată. Cum recurenta susține că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ce privește răspunderea civilă delictuală a pârâților, Înalta Curte reține că pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală în temeiul art. 998 - 999 C. civ., conform căruia "omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa ", este necesar a fi întrunite cumulativ patru condiții, și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Totodată, în cadrul răspunderii delictuale nu orice faptă a omului, care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane, angajează răspunderea pentru prejudiciul cauzat victimei, ci numai aceea care s-a săvârșit cu vinovăție de către cel ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În caz contrar, când fapta nu este săvârșită cu vinovăție, este exclusă răspunderea delictuală. Din perspectiva celor expuse, și a obiectului dedus judecății ce vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru lipsa de folosință a imobilului situat în București, Sos. x, pentru perioada 27.12.2010 - 16.12.2013, instanța de apel a examinat în raport de starea de fapt conturată dacă în cauză sunt întrunite condițiile cumulative impuse de dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală și anume: existența unui prejudiciu; a unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat, reținând că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală în condițiile în care nu sunt întrunite cerințele faptei ilicite și a prejudiciului. Astfel, instanța de apel a reținut că în speță, reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru lipsa de folosință a imobilului situat în București, Sos. x, pentru perioada 27.12.2010 - 16.12.2013, restituit în natură, în proprietatea numitelor E. și B., prin Dispoziția nr. x/27.12.2005, emisă de către Primarul General al Municipiului București, în aplicarea Legii nr. 10/2001, imobil dobândit în proprietate de către reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.06.2006 la BNP F.. Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) și lit. a) pct. 2 din Anexa cu nr. 2 din Legea cu nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată și modificată prin Legea nr. 247/2005, persoanele care au redobândit proprietatea imobilului erau supuse obligației de a menține afectațiunea imobilelor restituite pe o perioadă de până la 5 ani de la data emiterii Deciziei, față de împrejurarea că imobilul era ocupat la momentul retrocedării de o unitate spitalicească. În speță, afectațiunea specială ce a grevat imobilul s-a întins pe o perioadă de 5 ani de la emiterea Dispoziției de retrocedare (27.12.2005), respectiv până la data de 27.12.2010, însă deși reclamanta dobândise prin cumpărare imobilul la 26 iunie 2006 nu a adus la cunoștința pârâților transferul dreptului de proprietate în favoarea sa, deși avea cunoștință de împrejurarea că imobilul este ocupat, fapt ce rezultă fără posibilitate de echivoc din conținutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.06.2006. Or, față de această situație și raportat la faptul că doar după circa 7 ani de la cumpărarea imobilului, respectiv în anul 2013, prin Notificarea din 31.05.2013, reclamanta aduce la cunoștința pârâților că în calitatea ei de proprietar are intenția de vânzare a imobilului și, că în cazul lipsei intenției de cumpărare a imobilului acesta trebuie predat cel mai târziu la data de 01.08.2013, Înalta Curte reține că într-adevăr condiția faptei ilicite nu este întrunită în cauză nici măcar sub forma neglijenței cum bine a reținut instanța de apel, în condițiile în care după data încetării afectațiunii speciale, reclamanta nu și-a manifestat în nici o modalitate intenția de a intra în posesia/folosința efectivă a imobilului, deși dreptul de folosință este unul din prerogativele dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât reclamanta nici nu a adus la cunoștința pârâților nici calitatea de nou proprietar și nici intenția de închiriere a spațiului. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în mod legal a reținut instanța de apel inexistența faptei ilicite nici măcar sub forma neglijenței, câtă vreme pârâții nu au cunoscut că reclamanta este proprietarul imobilului decât prin Notificarea din 31.05.2013, cu atât mai mult cu cât urmare a corespondenței purtată cu fostele proprietare acestea au lăsat "sub tăcere" vânzarea imobilului. De asemenea, Înalta Curte mai constată că în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut că în ceea ce privește prejudiciul ca element al angajării ei, trebuie în primul rând să fie cert, sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilităților de evaluare, reținându-se că în speță, reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosință constând în chiriile pe care le-ar fi putut încasa, dacă imobilul nu ar fi fost ocupat. Or, în condițiile în care nu există certitudine că reclamanta ar fi putut închiria imobilul de la data încetării afectațiunii speciale și nici valoarea locațiunii, nefiind făcut nici un demers în acest sens, Înalta Curte reține că într-adevăr un prejudiciu incert nu poate fi susceptibil de reparare în condițiile răspunderii civile delictuale, cum legal a reținut și instanța de apel. De asemenea, Înalta Curte mai reține că în condițiile în care, așa cum rezultă din acțiune, reclamanta consideră că dacă nu ar fi fost ocupat imobilul ar fi putut încasa chirii, aspect nedovedit în cauză, precum și în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada că de la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului ar fi pus pârâților în vedere predarea imobilului, deși, așa cum s-a arătat deja, avea cunoștință de împrejurarea că imobilul este ocupat, susținerea că ar fi putut închiria imobilul dacă ar fi fost liber este nefondată. Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care în cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile impuse pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că instanța de apel a examinat raporturile juridice dintre părți având în vedere succesiunea actelor și faptelor juridice derulate în ce privește situația imobilului, reținând în mod legal că nu sunt incidente dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Față de aspectele învederate, și cum nici una din criticile recurentei nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 398A din 3 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 398A din 3 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 octombrie 2019.

GGC - NN