ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 658/2014

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 191 din 14 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, s-a dispus în baza art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 33 lit. a) C. pen., condamnarea inculpatului N.M. la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol în formă calificată și continuată.

În conformitate cu art. 65 alin. (2) rap. la art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen. pe o durată de 4 ani, care va începe după executarea pedepsei închisorii.

În baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la disp. art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul N.M. sub aspectul săvârșirii tentativei la infracțiunea de viol prev. de art. 20 rap. la disp. art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen. (parte vătămată R.M.M.).

În conformitate cu art. 202 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și a disp. art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de corupție sexuală.

În baza disp. art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și a disp. art. 35 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de disp. art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani, care va începe după executarea pedepsei principale.

În conformitate cu disp. art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza disp. art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului iar în conformitate cu art. 88 alin. (1) C. pen. s-a computat din pedeapsa închisorii aplicată acestuia timpul reținerii și arestării preventive, începând cu 30 august 2012 la zi.

În latură civilă, s-a luat act că reprezentanții legali ai părților vătămate D.D.A., V.L.N., V.N., N.L., R.M.M. și V.A.M. nu au formulat pretenții civile.

În baza disp. art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea S.N.D.G.J., s-a dispus prelevarea de la inculpat a unor probe biologice la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Inculpatul N.M. locuiește în com. Cornești, sat Cornești, jud. Dâmbovița împreună cu soția sa, N.N.

În aceeași curte, într-un imobil separat locuiesc fiul inculpatului - N.I., soția acestuia și cei cinci copii, printre care și victima N.L. în vârstă de 12 ani.

Începând cu vara anului 2010, în perioada vacanțelor de iarnă și vară, la domiciliul inculpatului au locuit și nepoatele soției sale, N.N., V.A.M., V.L., V.N. și V.I., având vârste cuprinse între 5 ani și 14 ani precum și minora D.D.A. în vârstă de 11 ani, fiica soției inculpatului N.N.

În perioada în care minorele au locuit la domiciliul inculpatului, acesta, prin constrângere, a întreținut în mod repetat raporturi sexuale, exercitând față de victime și acte cu caracter obscen sau cu conotații sexuale, pe care le-a manifestat și față de minorele N.L. și R.M.

Inculpatul a încercat să întrețină relații sexuale prin constrângere și cu partea vătămată R.M.M., în vârstă de 14 ani a cărui locuință se afla în imediata apropiere a domiciliului inculpatului.

În drept, s-a reținut că faptele inculpatului N.M., care în baza aceleiași rezoluții infracționale a întreținut raporturi sexuale prin constrângere cu minorele V.A.M., V.L., V.N. și D.D., cu vârste cuprinse între 9-14 ani, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de viol prev.de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen.

Faptele aceluiași inculpat care a săvârșit acte cu caracter obscen asupra sau în prezența minorelor V.A.M., V.L., V.N., D.D., R.M. și N.L., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de corupție sexuală prev.de art. 202 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Instanța de fond a reținut că probele administrate dovedesc vinovăția inculpatului, dispunând condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii.

Cât privește infracțiunea de tentativă de viol, prima instanță a apreciat că aceasta nu există și ca atare s-a dispus achitarea inculpatului N.M.

Împotriva sentinței au declarat apel procurorul și inculpatul, criticându-se hotărârea pentru greșita achitare, respectiv individualizare judiciară a pedepsei.

Inculpatul a solicitat desființarea sentinței și achitarea sa pentru toate infracțiunile, susținând că este victima unei înscenări ale fiului soției sale.

Prin Decizia penală nr. 182 din 27 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală, s-a dispus respingerea ambelor apeluri cu menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică.

S-a apreciat că atât starea de fapt cât și încadrarea juridică au fost corect stabilite iar probele administrate dovedesc, dincolo de orice dubiu, vinovăția inculpatului.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul N.M. invocând cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

A solicitat achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., reiterând argumentele invocate la instanța de fond și apel.

În subsidiar, a solicitat aplicarea legii mai favorabile cu consecința reducerii corespunzătoare a pedepsei.

Înalta Curte de Casație și Justiție examinând recursul prim prisma criticilor formulate cât și din oficiu cauza, constată că recursul este fondat, în parte, pentru următoarele considerente:

Cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. poate fi invocat atunci când se constată că hotărârile pronunțate în cauză sunt contrare legii sau că instanțele au făcut o greșită aplicare a legii.

În ambele ipoteze legiuitorul are în vedere o eroare de drept și nu una de fapt, ultima putând fi invocată doar în calea de atac a apelului când instanța de control judiciare are obligația de a examina cauza dedusă judecății sub toate aspectele de fapt și de drept.

Prin hotărâre „contrară legii”, se înțelege acea hotărâre prin care instanța dă o dispoziție interzisă de lege ori omite să se pronunțe cu privire la o dispoziție la care legea o obligă în mod imperativ.

A doua variantă a acestui caz de casare - prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii- are în vedere toate celelalte situații în care instanța a comis o eroare de drept în afara celor limitativ prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. și are în vedere dispozițiile legale care privesc infracțiunea, pedeapsa și răspunderea penală.

Examinând criticile invocate de inculpat, Înalta Curte constată că acestea nu privesc o eroare gravă de drept, ci una de fapt care nu mai poate fi supusă cenzurii în fața instanței de recurs.

Chiar dacă s-ar trece peste acest impediment, Înalta Curte constată că instanțele au stabilit o stare de fapt corectă, fundamentată pe ansamblul probelor administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești.

Rezultă, fără dubiu că inculpatul N.M. în perioada 2010-2013 a întreținut, prin constrângere, raporturi sexuale cu părțile vătămate, săvârșind, totodată acte cu caracter obscen asupra sau în prezența acelorași victime.

Hotărârile pronunțate în cauză urmează, însă, a fi reformate prin prisma dispozițiile art. 5 alin. (1) C. proc. pen. Potrivit textului „în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

În examinarea legii mai favorabile, Înalta Curte apreciază că trebuie avute în vedere, pe de o parte, dispozițiile art. 61 din Constituția României, potrivit cu care, Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării, adoptă măsurile de politică penală în acord cu atingerea interesului legitim urmărit, dispozițiile art. 124 alin. (1) și următoarele din legea fundamentală care se referă la „Autoritatea judecătorească” iar pe de altă parte, dispozițiile art. 147 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt obligatorii.

Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 publicată în M. Of. al României Partea I nr. 482 din 7 iulie 2011, Curtea Constituțională a stabilit că „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare”.

Cu privire la determinarea legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a arătat că aceasta vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din veghea și noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terția care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze (Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 853din 2 decembrie 2011). În același sens sunt și Decizia nr. 1483/2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 853 din 2 decembrie 2011, respectiv Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 publicată în M. Of., Partea I nr. 67 din 31 ianuarie 2013.

Sintetizând, rezultă că nu este posibilă combinarea de dispoziții favorabile dintr-o lege, cu alte dispoziții favorabile dintr-o altă lege, deoarece aceasta ar însemna că nu se aplică legea mai blândă, ci o lege alcătuită de către judecător.

De altfel, această interpretare a fost exprimată constant atât în doctrină cât și în jurisprudență.

S-a arătat astfel că o combinare a dispozițiilor favorabile din două legi este un hibrid și duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia lege (lex terția); aceasta este inadmisibil, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu revine acestor organe. De altfel, împotriva susținerii că s-ar putea combina dispozițiunile mai favorabile din legile succesive pledează și un argument de text, art. 13 C. pen. care prevede că dacă „au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică cea mai favorabilă”, iar nu dispozițiile mai favorabile din legile succesive. Prin urmare dintre legile succesive se aplică numai una din ele, cu exclusivitate (V.D., I.F., S.K., N.I., I.O., C.B., R.S., Specificații Teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Editura Academiei București pag.80; Drept Penal Comparat, Parte Generală, T.P., 1923, pag.119 și următoarele).

Aceeași interpretare o regăsim și în explicațiile preliminare ale Noului C. pen., (vol. I, Universul juridic București 2010, G.A., C.B., C.D., I.G., G.I., C.M., I.M., I.P., V.P., O.P.) în care se arată că „în doctrina penală s-a sistematizat criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, după cum acestea se referă la condițiile de incriminare, la condițiile de tragere la răspundere penală, la condițiile de sancționare.

Criteriile menționate vor fi evaluate nu în general, ci în concret, adică în raport cu toate instituțiile de drept penal incidente în cauza respectivă… Această evaluare trebuie să conducă instanța de judecată la identificarea legii mai favorabile în întregul ei, cu excluderea totală a celorlalte legi, neputând combina dispozițiile mai favorabile din legile care se succed, spre a crea o a treia lege (lex terția), deoarece legea este o creație a legiuitorului și nu a judecătorului.

Teza inadmisibilității creării unei lex terția este unanim acceptată în literatura de specialitate - C.B., Drept Penal Român, Partea specială vol. I, București 1992, pag. 103 - și promovată constant în practica judiciară, inclusiv a instanței supreme.

Pornind, așa cum am arătat anterior, de la dispozițiile cuprinse în legea fundamentală, de la obligativitatea deciziilor Curții Constituționale, de la argumentul de text (art. 5 din Noul C. proc. pen.), care interzice combinarea dispozițiilor favorabile din legi penale succesive, din lipsa unor criterii stabilite prin lege care să permită identificarea instituțiilor autonome - autonom înseamnă a nu depinde de o altă entitate și ca atare, spre exemplu, nu putem vorbi de o autonomie funcțională între instituția pedepsei și instituția concursului de infracțiuni/recidive/infracțiune continuată, după cum nu există autonomie de reglementare între normele ce stabilesc condițiile de existență a pluralității de infracțiuni și normele ce stabilesc regimul sancționator al acestora; autonomia nu trebuie evaluată în mod abstract, ci în mod concret cu ocazia aplicării legii în ansamblul ei, de la caz la caz - instanța de judecată este obligată să stabilească legea mai favorabilă în ansamblul său.

În atare condiții apreciem că analizarea legii mai favorabile, prin prisma instituțiilor autonome, poate avea doar valoarea unei propuneri de lege ferenda.

În speță, infracțiunea de viol prev.de art. 197 alin. (1) și (3) teza I era pedepsită (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.) cu închisoarea de la 10 ani la 25 ani și interzicerea unor drepturi, iar infracțiunea de corupție sexuală prev.de art. 202 alin. (1) C. pen. era sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi putea fi aplicată conform C. pen. anterior (art. 5 cu referire la art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen.) pe o durată de la 1 la 10 ani.

Potrivit dispozițiilor art. 218 alin. (1) din Noul C. pen., infracțiunea de viol se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi iar atunci când fapta este săvârșită în condițiile prevăzute de art. 218 alin. (3) C. pen. se sancționează cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Infracțiunea de corupție sexuală a minorilor este prevăzută în dispozițiile art. 221 alin. (1) C. pen. și este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, respectiv de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi atunci când a fost comisă în condițiile prevăzute la alineatul 2.

Cât privește pedeapsa complementară, aceasta poate fi aplicată, conform art. 66 din Noul C. pen. pe o perioadă de la 1 la 5 ani.

Cum în cursul judecății se impune schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare- elementul material al laturii obiective pentru infracțiunea de viol fiind diferit. Înalta Curte a pus în discuția părților schimbarea de încadrare juridică reținând că faptele inculpatului N.M. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de viol prev.de art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. c) C. pen. în formă continuată.

Raportat la limitele minime și maxime prevăzute pentru infracțiunea de viol - infracțiunea cea mai gravă dintre faptele concurente reținute în sarcina inculpatului- se constată că legea penală mai favorabilă este legea nouă care prevede un minim și un maxim de pedeapsă mai redus.

De asemenea, durata pedepsei complementare a fost redusă prin intrarea în vigoare a noului C. pen., de la 1 la 5 ani.

Cât privește infracțiunea de corupție sexuală, se observă că pedeapsa aplicată de prima instanță se încadrează în limitele prevăzute în noul C. pen., astfel încât aceasta va fi menținută.

Cum însă, infracțiunea de viol este infracțiunea cea mai gravă și cum limitele acesteia, respectiv limitele pedepsei complementare sunt mai reduse, în speță, legea penală mai favorabilă este, așa cum s-a arătat mai sus, legea nouă.

Ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (2) lit. d) C. proc. pen. se va admite recursul inculpatului, se va descontopi pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) și e) C. pen. în pedepsele componente pe care le va repune în individualitatea lor.

Va proceda la schimbarea încadrării juridice a faptelor și va reduce pedeapsa aplicată inculpatului N.M. pentru infracțiunea de viol de la 10 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară, la 6 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară, ce va fi contopită cu pedeapsa de 3 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară.

Se va deduce reținerea și arestarea preventivă de la 30 august 2012 la zi.

Vor fi menținute toate celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul

N.M.

împotriva Deciziei penale nr. 182 din 27 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia penală atacată și, în parte, sentința penală nr. 191 din 14 mai 2013 a Tribunalului Dâmbovița, numai în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., încadrarea juridică a faptelor și cuantumul pedepsei și, rejudecând în aceste limite:

Descontopește pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C. pen. anterior, în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 334 C. proc. pen. anterior (art. 386 C. proc. pen. în vigoare), schimbă încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prev. de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, în infracțiunea de viol prev. de art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 5 C. pen. și reduce pedeapsa aplicată inculpatului de la 10 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C. pen. anterior, la 6 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și f) C. pen.

Menține pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 202 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod și art. 5 C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, contopește pedepsele de mai sus și dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și f) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., aplică inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 66 lit. a), b) și f) C. pen.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și a arestării preventive de la 30 august 2012 la 21 februarie 2014.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 300 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatele părți vătămate D.D.A., V.A.M., V.L.N., V.N., R.M.M. și N.L., în sumă de câte 150, lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

21 februarie 2014.