ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3690/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Soluția instanței de fond Prin acțiunea înregistrată la data de 2 decembrie 2011, reclamanta SC L.W.A. Suedia a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și a solicitat: - anularea parțială a deciziei de impunere din 24 februarie 2011 privind obligații suplimentare de plată, emisă de A.N.A.F. - D.G.F.P.

Argeș și a raportului de inspecție fiscală din 24 februarie 2011 în ceea ce privește: anularea obligației de plată a impozitului pe profit în sumă de 1.192.395 RON, precum și a majorărilor de întârziere aferente în sumă de 553.633 RON; anularea obligației de diminuare a pierderii fiscale aferente anului 2008 cu suma de 536.710 RON; - obligarea pârâtei la refacerea controlului și întocmirea unui nou raport de inspecție fiscală, în care să se stabilească obligațiile fiscale prin raportare la situația de fapt fiscală reală, astfel cum aceasta rezultă din înscrisurile pe care le deține.

În motivarea acțiunii a susținut că prin actele administrativ fiscale menționate, organele de control au diminuat pierderea fiscală a societății, înregistrată în anul 2008 cu suma de 536.710 RON și au stabilit în sarcina sa un impozit pe profit în sumă de 1.192.395 RON, reținând că pentru activitatea desfășurată nu a prezentat documente justificative din care să rezulte prestarea efectivă a serviciilor și că cheltuielile alocate către sediul permanent din România nu au la bază un contract de prestări servicii. Reclamanta a mai arătat că greșit s-a reținut că sumele alocate de L.W.A.

către sediul permanent din România trebuie să aibă la bază un contract de prestări servicii, evocând în acest sens prevederile art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc., care fac referire la existența unui contract încheiat între două societăți, pentru că sediul permanent din România nu este o societate comercială distinctă și nu are personalitate juridică proprie și constituie o extensie a societății L.W.A. Suedia, astfel că nu ar fi fost posibilă încheierea contractului respectiv între cele două societăți. În altă ordine de idei, a mai susținut că în pofida afirmațiilor organelor fiscale potrivit cărora nu a făcut dovada realității activităților prestate, îndeplinește toate condițiile de deductibilitate prevăzute de lege, anume art. 29 alin. (2) lit. b) C. fisc.

și pct. 89 din Normele de aplicare, în conformitate cu care, serviciile și bunurile a căror valoare a fost alocată de societatea mamă către sediul său permanent, sunt efectuate în scopul obținerii de venituri de către reclamantă și sunt justificate prin natura activității desfășurate de ea. De asemenea a susținut că deține documente justificative pentru sumele alocate către sediul permanent de către societatea din Suedia, corespunzătoare serviciilor efectiv prestate în folosul său, precum și pentru bunuri ce i-au fost livrate de aceasta, folosite pentru executarea lucrărilor în beneficiul societății Apă Canal, astfel că se impune să-i fie recunoscut dreptul de a deduce cheltuieli în sumă de 4.046.854 RON, alocate de societatea mamă.

Și în fine, reclamanta a susținut că în baza art. 105 1 alin. (2) și (3) C. proc. fisc. este îndreptățită la efectuarea unei reverificări în materie de impozit pe profit pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 30 iunie 2010, deoarece rezultatul fiscal pentru anii 2008, 2009 și primul semestru al anului 2010, evidențiat în documentele prezentate organelor fiscale, nu reflectă întreaga valoare a costurilor antrenate pentru realizarea lucrărilor către Apă Canal și că ulterior și-a corectat evidențele pentru a reflecta în mod corect realitatea. A mai susținut că în acest sens, intenționează să depună declarații rectificative în materie de impozit pe profit pentru a corecta rezultatul fiscal al anilor 2008, 2009 și 2010 și că obiectul inspecției fiscale l-a constituit doar prima jumătate a anului 2010, încălcându-se dispozițiile art. 98 C. proc.

fisc., în sensul că „inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale”. Prin sentința nr. 419/F-CONT din 19 decembrie 2012, Curtea de Apel Pitești a respins acțiunea formulată de reclamanta SC L.W.A. Suedia. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin decizia de impunere din 24 februarie 2011 emisă în baza raportului de inspecție fiscală din 24 februarie 2011 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată în sumă de 1.746.028 RON reprezentând: 1.192.395 RON impozit pe profit și 553.633 RON accesorii aferente impozitului pe profit, motivat de faptul că pentru activitatea desfășurată, SC L.W.A.

Suedia, cu sediul permanent în Pitești a înregistrat în evidența contabilă cheltuieli deductibile reprezentând prestări de servicii, fără a prezenta documente care să justifice prestarea efectivă a acestora conform prevederilor legale. Potrivit art. 19 alin. (1) C. fisc., incident în cauză, „profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.

În continuare, s-a reținut că art. 21 pct. 4 lit. m) prevede că nu sunt deductibile cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul desfășurării activității proprii și pentru care nu sunt încheiate contracte, iar Normele metodologice art. 48 explică în ce condiții se deduc aceste cheltuieli, respectiv serviciul trebuie să fie efectiv prestat, să fie executate în baza unui contract care să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuție, precizarea serviciilor prestate, precum și tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfășurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului; prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare, iar contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităților desfășurate.

În opinia instanței, deducerea cheltuielilor privind prestările de servicii este condiționată de îndeplinirea cumulativă a mai mult condiții, anume: serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract care să cuprindă date referitoare la prestator, termene de execuție, precizarea serviciilor prestate, tarifele percepute precum și valoarea totală a contractului, iar prestarea efectivă a serviciilor să fie justificată prin situații de lucrări, procese verbale de recepție, rapoarte de lucru etc., contribuabilul trebuind să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activității desfășurate.

S-a mai reținut că reclamanta ce reprezintă sediul permanent al unei societăți străine în România, nu a prezentat în timpul inspecției fiscale, deși i s-a solicita, înscrisuri în dovedirea condițiilor prezentate, referitoare la natura și valoarea totală a serviciului prestat, părțile implicate, criteriile proprii de repartizare a costurilor pe fiecare beneficiar al serviciului respectiv, justificarea utilizării criteriului naturii serviciului și activității desfășurate la sediul permanent, prezentarea oricăror alte elemente de recunoaștere a veniturilor și cheltuielilor care pot atesta prestarea serviciului respectiv. Tot astfel, s-a menționat că nu a depus situații de lucrări, procese verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte asemenea documente care să justifice prestarea efectivă a serviciului, limitându-se în a justifica cheltuielile în cauză pe baza invoices-urilor, facturilor externe emise de L.W.A.

Suedia către sediul permanent din România în care este menționat numai proiectul XX și proiectul YY și o valoare totală în euro, fără a avea un mod de calcul prin care s-a ajuns la aceste sume facturate. Totodată, s-a arătat că reclamanta nu a fost preocupată să justifice în fața organelor de control prestarea serviciilor prin contracte, prezentând în acest sens doar contractul încheiat între L.W.A. Suedia și SC Apă Canal SA Pitești în conținutul căruia nu sunt mențiuni privind identificarea activității desfășurate și tarifelor practicate de societatea mamă, realocate sucursalei din România, persoanele care au desfășurat activitate, respectiv numărul de ore alocate etc. Justificarea prestării de servicii facturate de către societatea mamă către reclamantă s-a efectuat prin facturi fiscale care nu sunt traduse în limba română și nu precizează în ce constau serviciile prestate, fiind înscrise anumite proiecte care nu cuprind detalii (exemplu: Proiect XX).

Facturile de prestări servicii din 15 decembrie 2009, din 24 noiembrie 2010, din 27 noiembrie 2009, din 14 octombrie 2009, din 7 septembrie 2009 etc., emise în limba engleză nu sunt justificate cu documente care să ateste prestarea efectivă a serviciilor, cum ar fi situații de lucrări, procese verbale de recepție, rapoarte de lucru etc., iar din contractul de prestări servicii intervenit între societatea mamă și Apă Canal rezultă că sediul permanent Pitești nu este parte pentru a-și putea înregistra direct pe costuri cheltuielile provenind din prestările de servicii, potrivit art. 89 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a C. fisc. În concluzie, în opinia instanței, corect organele de inspecție fiscală au stabilit că, cheltuielile cu prestările de servicii facturate de SC L.W.A.

Suedia nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil și că reclamanta datorează un impozit pe profit în sumă de 1.192.395 RON. În legătură cu diminuarea pierderii fiscale în sumă de 536.710 RON contestată, s-a apreciat că în lipsa unor documente justificative, organele fiscale au reținut, de asemenea, corect ca nedeductibile cheltuielile înregistrate de societate în sumă de 744.090 RON în anul 2008. A reținut instanța că ulterior emiterii actelor contestate și soluționării contestației administrative, reclamanta și-a corectat evidențele contabile fiscale, situație în funcție de care obligația fiscală stabilită de organele de control este diminuată cu suma de 764.865 RON, respectiv 535.941 RON, reprezentând impozit pe profit și 228.924 RON reprezentând majorări și penalități de întârziere, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză.

Față de situația fiscală reală, stabilită de expert, urmarea refacerii în totalitate a evidenței contabile, prin modificarea cheltuielilor din perioada supusă controlului și transmiterea către pârâtă a declarațiilor rectificative privind impozitul pe profit pe perioada respectivă, reclamanta a pretins că în înscrisurile prezentate inițial organelor fiscale nu au fost incluse o parte semnificativă a costurilor aferente lucrărilor executate, solicitând refacerea raportului de inspecție fiscală. A apreciat instanța că doar conducătorul inspecției fiscale poate decide reverificarea și numai în condițiile în care apar date suplimentare necunoscute la data efectuării controlului, constând în documente, înscrisuri etc., obținute de organul fiscal ori ce i-au fost comunicate de organele de urmărire penală.

Așa fiind, s-a concluzionat că reclamanta aflată în culpă pentru că nu și-a ținut corect contabilitatea și nu a fost în măsură să prezinte organelor fiscale toate documentele justificative solicitate, nu este în măsură să ceară refacerea inspecției fiscale potrivit dispozițiilor de mai sus, neaplicabile în această situație. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Pitești a declarat recurs SC L.W.A. Suedia, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta a adus, în esență, următoarele critici sentinței recurate: - Instanța de fond a interpretat greșit legea fiscală în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor generale de deductibilitate și dovedirea caracterului real și necesar al cheltuielilor.

Se susține că eronat au fost reținute ca întemeiate motivele invocate de organul fiscal, deși instanța a admis că, ulterior controlului, societatea a remediat erorile din contabilitate și a prezentat organelor de control și instanței o serie de documente noi. Recurenta invocă și faptul că a avut loc o calificare greșită a raporturilor juridice dintre societate și sediul său permanent, întrucât sediul permanent din România nu reprezintă o societate comercială distinctă, neavând personalitate juridică proprie, fiind o extensie a societății mamă din Suedia. Astfel, instanța de fond în mod eronat a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. și pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a acestor dispoziții legale în ceea ce privește nedeductibilitatea cheltuielilor alocate de reclamantă sediului permanent.

Nu există vreun raționament comercial pentru ca un contract încheiat între un prestator cu un beneficiar pentru executarea unor lucrări să furnizeze detalii care să justifice în vreun fel costurile ce au fost antrenate de prestator. În altă ordine, se susține de recurentă faptul că îndeplinește toate condițiile pentru recunoașterea caracterului deductibil al cheltuielilor alocate sediului permanent în sumă totală de 4.046.854 RON. Atât organele de control și ulterior instanța de fond, nu au ținut seama de faptul că erorile din contabilitatea sa au fost corectate. De asemenea, au fost depuse la dosar documente care atestă prestarea efectivă a serviciilor de consultanță tehnică, care se impuneau a fi avute în vedere, chiar dacă nu au fost predate organelor de control.

De altfel, expertul contabil desemnat în cauză a analizat aceste documente și a calculat o obligație fiscală net inferioară celei impuse. - Instanța de fond a restrâns domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 105 1 C. proc. fisc., apreciind că doar anumite aspecte pot constitui elemente suplimentare ce ar determina refacerea controlului în materie de impozit pe profit fără a ține seama de faptul că recurenta a corectat evidențele fiscale și contabile pentru a reflecta în mod corect întreaga valoare a costurilor antrenate în Proiectul executat în România pentru Apă-Canal. Enumerarea prevăzută de art. 105 1 alin. (3) C. proc. civ. are caracter exemplificativ și nu limitativ, astfel că instanța de judecată a ignorat în mod inexplicabil toate motivele care impuneau necesitatea refacerii controlului, dovedind o interpretare eronată a dispozițiilor legale.

Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând legalitatea și temeinicia sentinței recurate și combătând criticile recurentei-reclamante. În esență, se arată că din documentele prezentate de recurenta SC L.W.A. Suedia - sediu permanent Pitești, nu rezultă prestațiile de servicii efectuate potrivit legislației în vigoare și anume realitatea și necesitatea serviciilor înregistrate pe cheltuieli deductibile, nefiind prezentate organelor fiscale documente justificative în acest sens. Referitor la verificarea unei perioade urmare a refacerii evidenței contabile, apreciată ca fiind făcută cu încălcarea dispozițiilor Ordinului MFP nr. 3055/2009, se arată că dispozițiile art. 105 1 C. proc.

fisc. sunt clare, în sensul că doar conducătorul inspecției fiscale poate decide reverificarea unei anumite perioade. La dosarul cauzei a fost depusă întâmpinare și de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin care este reiterată excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând recursul formulat potrivit criticilor care se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reține că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. Instanța de recurs apreciază că este nefondată critica referitoare la interpretarea greșită a legii fiscale în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor generale de deductibilitate și dovedirea caracterului real și necesar al cheltuielilor alocate de L.W.A.

către sediul permanent din România (în total 4.046.854 RON). Problema de drept care se impune a fi soluționată în cauză este dacă în mod corect organele de inspecție fiscală nu au acordat drept de deducere a cheltuielilor cu prestări servicii înregistrate de contestatoarea-reclamantă SC L.W.A. Suedia - sediul permanent Pitești, în evidența contabilă pe cheltuieli, cu implicații în ceea ce privește calculul impozitului pe profit de plată impus reclamantei. Dispozițiile art. 13 „Contribuabili” din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., prevăd că: „Sunt obligate la plata impozitului pe profit, conform prezentului titlu, următoarele persoane, denumite în continuare contribuabili: a) persoanele juridice române; b) persoanele juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România (...)”.

Conform art. 14 din același act normativ: „Impozitul pe profit se aplică după cum urmează: a) în cazul persoanelor juridice române și al persoanelor juridice cu sediul social în România, înființate potrivit legislației europene, asupra profitului impozabil obținut din orice sursă, atât din România, cât și din străinătate; b) în cazul persoanelor juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România, (…) asupra profitului impozabil atribuit sediului permanent (...)". Astfel, potrivit dispozițiilor art. 13 lit. b) și art. 14 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., menționate, sunt obligate la achitarea impozitului persoanele juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu permanent, fiind evident că profitul obținut de SC L.W.A.

Suedia - sediul permanent în România, prin prestarea unor servicii în România către SC Apă-Canal SA, obținând venituri, nu putea fi transferat în Suedia fără a fi achitat impozitul aferent profitului. Regulile după care se calculează profitul impozabil sunt cele prevăzute de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., potrivit cărora: „profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare”.

În ceea ce privește deducerea cheltuielilor alocate sediului permanent de către persoana juridică străină, legiuitorul în cuprinsul pct. 89 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. a prevăzut că: „În scopul deducerii cheltuielilor alocate unui sediu permanent de către persoana juridică străină care își desfășoară activitatea prin intermediul acestuia, precum și de către orice altă persoană afiliată acelei persoane juridice străine, pentru serviciile furnizate, trebuie îndeplinite următoarele condiții: - (i) serviciul furnizat să fie efectiv prestat.

Pentru a justifica prestarea efectivă a serviciului, sediul permanent trebuie să prezinte autorităților fiscale orice documente justificative din care să rezulte date privitoare la: a) natura și valoarea totală a serviciului prestat; b) părțile implicate; c) criteriile proprii de împărțire a costurilor pe fiecare beneficiar al serviciului respectiv, dacă este cazul; d) justificarea utilizării criteriului ca fiind adecvat naturii serviciului și activității desfășurate de sediul permanent; e) prezentarea oricăror alte elemente de recunoaștere a veniturilor și cheltuielilor care pot să ateste prestarea serviciului respectiv. Justificarea prestării efective a serviciului se efectuează cu situațiile de lucrări, procesele-verbale de recepție, rapoartele de lucru, studiile de fezabilitate, de piață sau cu orice alte asemenea documente; - (ii) serviciul prestat trebuie să fie justificat și prin natura activității desfășurate la sediul permanent”.

Din cuprinsul dispozițiilor menționate rezultă fără echivoc că în scopul deducerii cheltuielilor alocate unui sediu permanent, persoana juridică străină pentru serviciile furnizate trebuie să dovedească că a prestat serviciul furnizat, iar justificarea prestației acesteia să se facă cu documente justificative. De asemenea, justificarea prestării efective a serviciului se efectuează cu situațiile de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoartele de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau cu orice alte asemenea documente.

Or, atât la judecata în fond cât și în recurs, recurenta a susținut că „nu există vreun raționament comercial pentru ca un contract încheiat de un prestator cu un beneficiar pentru executarea unor lucrări (cum este contractul pentru executarea lucrărilor încheiat între Consorțiu și Apă-Canal, în baza căruia au fost înregistrate veniturile societății) să furnizeze detalii care să justifice în vreun fel costurile ce au fost antrenate de prestator”. Se arată că sunt pe deplin justificate cheltuielile înregistrate în baza contractului de executare de lucrări, nefiind necesar a fi prezentate alte documente justificative cu privire la aspectele/ datele menționate în cuprinsul pct. 89 din H.G. nr. 44/2004.

Însă, dispozițiile legale menționate anterior nu pot fi înfrânte de susținerile recurentei făcute fără un fundament legal, nici contractul și nici facturile menționate de recurentă neputându-se substitui celorlalte documente cerute expres de legiuitor potrivit pct. 89 din H.G. nr. 44/2004, care trebuiau prezentate pentru justificarea cheltuielilor și considerarea acestora ca deductibile fiscal la calculul impozitului pe profit. De asemenea, la dosarul cauzei nu au fost prezentate nici documente care să justifice în ce a constat prestarea de servicii și executarea efectivă a unor astfel de servicii pentru a se putea stabili dacă acestea au fost efectiv prestate și sunt necesare prin specificul activității desfășurate.

În consecință, în mod legal organele de inspecție fiscală au stabilit că societatea datorează impozitul pe profit de plată impus, deoarece cheltuielile cu prestațiile de servicii facturate de SC L.W.A. Suedia nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil. În altă ordine, susținerile recurentei referitoare la deductibilitatea cheltuielilor pentru servicii de consultanță sunt nefondate, cele reținute de organele fiscale și confirmate de instanța de fond cu referire la aceste cheltuieli fiind corecte. Dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003, cât și prevederile pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 prevăd în mod riguros care sunt condițiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru a putea fi deduse cheltuielile privind astfel de prestări de servicii.

Or, în cauză, nu s-a dovedit respectarea dispozițiilor legale menționate, respectiv art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003, astfel că în mod corect cheltuielile au fost reținute ca nefiind deductibile. Nu poate fi reținută ca fondată nici critica potrivit căreia nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. și nici cele ale pct. 48 din Normele metodologice, întrucât dispozițiile art. 29 alin. (2) C. fisc. prevăd că „profitul impozabil se determină în conformitate cu regulile stabilite în Cap.II al prezentului titlu”. Astfel, speței în cauză îi sunt aplicabile atât prevederile din Cap.II - „Calculul profitului impozabil”, cât și prevederile din Cap.3 - „Aspecte fiscale internaționale”, fiind evident că în ceea ce privește cheltuielile alocate sediului permanent constând în servicii de consultanță, trebuie respectate atât prevederile art. 21 alin. (4) lit. m) - Cap.II, cât și prevederile art. 29 - Cap.III C. fisc.

Nu sunt fondate criticile recurentei nici în ceea ce privește restrângerea de către instanța de fond a domeniului de aplicare a dispozițiilor art. 105 1 C. proc. fisc., soluția instanței de fond fiind corectă. Se constată că singura prevedere legală referitoare la reverificarea unei perioade se regăsește în art. 105 1 C. proc. fisc., potrivit căruia doar conducătorul inspecției fiscale poate decide reverificarea unei anumite perioade. În cuprinsul art. 105 din O.G. nr. 92/2003, „legiuitorul a prevăzut în mod imperativ că reverificarea fiscală este posibilă doar în condițiile prevăzute neechivoc în alin. (2)-(4)”. De asemenea, prevederile H.G. nr. 1050/2004 privind Normele de aplicare a C. proc.

fisc. cuprind imperativ, limitativ și exhaustiv motivele pentru care se poate dispune reverificarea unei perioade. Or, în cauză, recurenta nu se află în ipoteza prevăzută de dispozițiile legale referitoare la reverificarea fiscală. Motivul că și-a refăcut evidența contabilă nu a fost înscris în categoria motivelor legale pentru care se poate dispune reverificarea unei perioade. De altfel și concluziile expertului contabil desemnat în cauză sunt în sensul că nu se impune refacerea raportului de inspecție fiscală. În concluzie, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a alin. (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul formulat ca nefondat.

Referirile A.N.A.F. din întâmpinare, cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive, nu pot fi supuse cenzurii instanței de control judiciar, nefiind formulat recurs de această parte cu privire la această excepție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC L.W.A. Suedia împotriva sentinței nr. 419/F-CONT din 19 decembrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2014.