ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1217/2015

Decizia nr. 1217/2015

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 9 noiembrie 2010, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu SC B. SA eliminarea clauzei din contract prin care banca își rezervă dreptul modificării dobânzii în funcție de politica băncii, modificarea comisioanelor de rambursare anticipată a creditului la 0%, păstrarea valorii comisionului de administrare din contractul de credit curent, restituirea tuturor comisioanelor percepute nelegal după data de 21 iunie 2010.

Prin Sentința civilă nr. 12506 din 25 octombrie 2011, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, cauza fiind înregistrată la data de 7 februarie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2012.

Reclamantul A., a depus cerere completatoare la cererea de chemare în judecată, solicitând instanței să interpreteze clauzele contractuale de la art. 5 și 6 din contractul de credit în favoarea sa, totodată să constate caracterul lor abuziv și pe cale de consecință nulitatea acestora și să oblige pârâtele să restituie sumele percepute cu titlul de dobândă curentă variabilă peste dobânda la care acesta s-a obligat în mod real, adică dobânda compusă din indicele EURIBOR la care se adaugă procentul de 1,6.

Constatând caracterul abuziv al art. 5 și 6 din contractul de credit și nulitatea parțială a acestora, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la restituirea sumelor care au fost percepute unilateral peste nivelul dobânzii, compus din indicele EURIBOR plus procentul fix de 1,6.

A mai solicitat obligarea pârâtelor la păstrarea valorii inițiale comisionului de administrare din contractul de credit și la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare peste valoarea la care s-a obligat. Totodată a solicitat obligarea pârâtelor la modificarea comisionului de rambursare anticipată la valoarea 0, contractul de credit fiind un contract cu dobânda variabilă și să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor comisioanelor percepute ilegal, prin modificarea unilaterală a clauzelor din contract în acest sens, precum și obligarea pârâtelor la plata daunelor materiale în cuantum de 10.642,71 RON plus echivalentul a 59.432,54 RON, plătibili în RON la cursul BNR din ziua plații, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 6247 din 22 octombrie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins excepțiile invocate și a respins cererea reclamantului A. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut cu privire la excepția insuficientei timbrări a acțiunii, că aceasta este neîntemeiată, apreciind că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997.

Față de excepția prematurității formulării cererii invocată de pârâta SC B. SA, instanța a apreciat-o ca neîntemeiată, având în vedere că deși procedura prealabilă a concilierii directe nu îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ., aceasta nu a produs o vătămare pârâtei. Astfel, tribunalul a apreciat că nerespectarea unora din prevederile art. 720

1

C. proc. civ. nu atrage automat nulitatea concilierii.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., prima instanță a reținut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că aceasta este parte a Convenției de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 30 septembrie 2008, încheiată cu reclamantul.

În ceea ce privește excepțiile nulității și a lipsei de interes, tribunalul le-a apreciat ca fiind apărări de fond.

Pe fondul cauzei s-a reținut că, reclamantul în calitate de împrumutat, a perfectat cu pârâta SC B. SA, Contractul de credit bancar pentru investiții imobiliare nr. x din 30 septembrie 2008, contractând un credit în valoare de 54.225 euro.

Din analiza clauzelor contractuale, s-a reținut că la momentul încheierii contractului de credit al reclamantului existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, contracte de credit cu dobânda fixă în monedă națională sau în euro, contracte de credit cu dobânda variabilă stabilită fie în funcție de dobânda de referință a băncii, fie în funcție de indicele de referință.

În acest context, tribunalul a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzei privind dobânda, putând opta între mai multe tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă națională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcție de indicele EURIBOR/LIBOR/ ROBOR; cu dobânda variabilă calculată în funcție de dobânda de referință variabilă afișată la sediile băncii.

În aceste condiții, în care reclamantul și-a exercitat opțiunea pentru un anumit tip de credit, tribunalul a considerat că acesta și-a asumat și existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale, iar cerința existenței relei-credințe a pârâtei s-a apreciat că nu subzistă, sens în care a respins cererea ca neîntemeiată.

De asemenea prima instanță a argumentat că și în ceea ce privește restul clauzelor a căror nulitate se solicită, care deși nu au fost negociate, acestea nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, aspecte în raport de care respins și aceste capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva aceste soluții a formulat apel reclamantul A. susținând că nu s-a avut în vedere dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care trebuia respectată și dusă la îndeplinire până la data de 16 septembrie 2010, termen limită, în sensul că toate instituțiile bancare erau obligate să încheie acte adiționale la toate contractele de credit aflate în derulare, obligație asumată de majoritatea băncilor, mai puțin pârâta.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 347/A din 6 mai 2014, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A., acesta fiind obligat să plătească intimatei SC B. SA suma de 800 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamant, instanța a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv la data de 30 septembrie 2008, în aplicarea principiului neretroactivității legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice și implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.

În acest sens, instanța de apel a apreciat că banca nu avea, astfel cum susține reclamantul, obligația de a propune și încheia cu acesta un act adițional, conform O.U.G. nr. 50/2010, dispoziții care nu sunt aplicabile în cauză și prin urmare, clauzele pretins abuzive au fost analizate prin prisma Legii nr. 193/2000.

În privința clauzelor convenite prin art. 5 și 6 din contract s-a reținut că menținerea de către bancă a procentului de 6,4% pe toată durata de creditare nu poate fi impusă de instanță, întrucât caracterul variabil al dobânzii ulterior primului an de creditare a fost clar menționat în contract, fără a cere detalii suplimentare la momentul contractării, în condițiile în care pârâta avea la acel moment mai multe oferte de creditare ce prevedeau calculul dobânzii în funcție de EURIBOR/LIBOR la 6 luni, la care se adaugă o marjă fixă, iar la art. 29 din contract s-a menționat faptul că reclamantul a citit, înțeles fiindu-i explicate clauzele contractului.

Referitor la comisionul de administrare, potrivit art. 8 din contract, banca perceput comisionul de administrare de 32,83 de euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, iar potrivit art. 4.9 din Condițiile generale de creditare. Acest comision este în sumă fixă lunară și s-a calculat prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract.

În acest sens, instanța de apel a reținut conținutul clauzei de la art. 8 din contract, constatând că susținerea reclamantului, conform căreia articolul care reglementează acest comision nu stabilește în clar valoarea acestuia este neîntemeiată, de asemenea și solicitarea privind restituirea comisionului perceput după data de 21 iunie 2010, s-a apreciat a fi neîntemeiată.

Analizând clauza privind comisionul de rambursare anticipată din perspectiva art. 4 al Legii nr. 193/2000, instanța de apel a apreciat că această clauză contractuală nu este abuzivă, având în vedere nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru că reclamantul nu a arătat în ce ar consta dezechilibru semnificativ în privința comisionului de rambursare anticipată.

Pe de altă parte, potrivit alin. (1) lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/ 2000, în redactarea de la data încheierii contractului dedus judecății, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

S-a argumentat că acest text nu este aplicabil în cazul clauzei prevăzute de art. 8 din contract, întrucât acesta nu obligă la plata unor sume de bani în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, ci la plata unor sume de bani ce reprezintă o compensație pentru costurile legate de rambursarea anticipată.

În ceea ce privește cererea intimatei SC B. SA de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.800 RON, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a apelantului, instanța de apel l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor de judecată către intimata SC B. SA în cuantum de 800 RON.

Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat de la 2.800 RON, suma solicitată de intimată cu titlu de cheltuieli de judecată la 800 RON instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv obiectul pricinii, complexitatea cauzei, activitatea apărătorilor.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta SC B. SA București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul obligării reclamantului la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei, în cuantum de 2.800 RON.

Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere că în cauză există culpa procesuală a intimatului.

În acest sens, recurenta arată că, culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unor apărări neîntemeiate, iar aceasta nu trebuie confundată cu exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, astfel că, pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar și suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții.

Prin urmare, față de faptul că între recurentă și societatea civilă de avocați există contract de asistență juridică, respectiv faptul că la dosar există dovezile privind plata de către bancă a onorariului stabilit, este evident faptul că onorariul de avocat/cheltuielile de judecată sunt reale, fiind efectuate în legătură strictă și indisolubilă cu prezentul litigiu.

Referitor la criteriul obiectiv de stabilire a onorariului, recurenta arată că instanța trebuie să aibă în vedere faptul că soluționarea prezentului litigiu care viza executarea unui contract de credit în cuantum de peste 65.000 euro a necesitat trei termene de judecată și, chiar în lipsa administrării unui probatoriu complex a ocazionat o analiză amănunțită a problemelor de drept deduse judecății și în aceste condiții, onorariul avocațial în cuantum de 2.800 RON apare, în mod obiectiv, ca fiind unul rezonabil.

Din această perspectivă, recurenta consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, în speța dedusă judecății, banca a solicitat obligarea părții adverse la achitarea cheltuielilor de judecată, constând exclusiv în onorariul de avocat, în ciuda faptului că banca a trebuit să suporte și cheltuieli conexe pe care prezentarea în instanță le-a presupus, iar pentru aceste considerente se apreciază că nu se impunea reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată suportate de apelantul A., astfel că, din acest punct de vedere hotărârea instanței apare ca fiind nelegală.

Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta SC B. SA să fie respins, pentru următoarele considerente :

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere că în cauză există culpa procesuală a intimatului.

Această critică este nefondată, având în vedere că instanța de apel, pentru a stabili reducerea onorariului de avocat de la 2.800 RON la 800 RON a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv obiectul pricinii, complexitatea cauzei și activitatea apărătorilor, verificarea acestor criterii reprezentând în esență, o problemă legată de temeinicia hotărârii.

Cu toate acestea, în examinarea aplicării corecte a dispozițiilor legale evocate, se va avea în vedere că aplicarea de principiu a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a fost dezlegată de Curtea Constituțională prin mai multe decizii care au făcut trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceasta a statuat că rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale se recuperează numai în măsura în care "au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil".

Astfel, în temeiul art. 30 din Legea nr. 51/1995, "contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului", numai că, în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța judecătorească nici nu stânjenește executarea contractului de asistență juridică și nici nu îl controlează, iar cu atât mai puțin nu îl modifică și nu îl anulează, în tot sau în parte. Cu alte cuvinte, raportul juridic generat de încheierea contractului de asistență juridică se menține în integralitatea lui, instanța, în realitate doar micșorează în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligată partea care le datorează.

În acest sens, se reține faptul că prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., rămân inaplicabile în privința raportului juridic dintre client și avocatul său, acest raport fiind supus dispozițiilor imperative stipulate în art. 30 din Legea nr. 51/1995, privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Însă, între partea căzută în pretenții și care urmează a fi obligată de către instanță, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la plata diminuată a cheltuielilor de judecată și avocatul părții adverse ce a probat un onorariu de avocat încasat mai mare, nu există vreun raport juridic contractual care ar ține instanța a-l avea în vedere.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de gradul de dificultate al cauzei, valoarea pretențiilor deduse judecății și diligențele depuse de apărătorul pârâtei, apreciind în ceea ce privește complexitatea cauzei, că aceasta nu a necesitat utilizarea unor elemente deosebite de drept, fiind soluționată la cel de-al treilea termen de judecată, iar timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit, natura și dificultatea cauzei, nu au necesitat administrarea unor mijloace de probă care ar fi presupus activitate suplimentară din partea apărătorului intimatei, impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA București împotriva Deciziei civile nr. 347/A din 6 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2015.

Procesat de GGC - MI