ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1082/2019

Ședința publică din data de 17 mai 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentința nr. 485 din data de 27 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect exequator (recunoașterea înscrisurilor și hotărârilor străine).

S-a dispus recunoașterea în România și a fost încuviințată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința pe motivul omiterii, număr oficial 7P-1548/2012 a Tribunalului General Subovița, rămasă irevocabilă la 20 decembrie 2012 și executorie la 08 ianuarie 2013, privind pe reclamantul creditor C. și pe pârâtul debitor B., pentru suma de 9.000 Euro la care se adaugă dobânda stabilită prin titlu.

S-a dispus conversia sumei menționate în RON, la cursul de schimb din ziua de 08 ianuarie 2013.

A fost autorizat executorul să treacă la executarea silită a creanței.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat apel în termenul legal pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin sentința nr. 422 din 06 februarie 201, Curtea de Apel Craiova, secția I Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B..

În pronunțarea acestei sentințe instanța a reținut, în esență, că verificările impuse de art. 1095 C. proc. civ. instanței române sunt limitate la respectarea următoarelor condiții: hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată; instanța care a pronunțat-o să fi avut, potrivit legii statului de sediu, competența să judece procesului fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicții; să existe reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea, condiție care decurge implicit din existența acordului bilateral între România și fosta RFP Iugoslavia privind asistența juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-pârât B..

Recurentul-reclamant își subsumează criticile motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 6 C. proc. civ.

Recurentul reproșează instanței de apel că a ignorat prevederile art. 1097 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 1098 C. proc. civ. și că nu a analizat criticile dezvoltate prin apel, raportat la argumentele regăsite în considerentele deciziei.

O altă critică vizează încălcarea dreptului la apărare dedus din modul în care i-a fost soluționată cererea de amânare formulată de avocat la ultimul termen de fond, cu nerespectarea art. 222 C. proc. civ., a art. 6, 8,13 și 14 C. proc. civ.

Recurentul arată că i-a fost ignorată cererea de repunere a cauzei pe rol.

De asemenea, recurentul critică faptul că instanța de apel a îmbrățișat analiza realizată de instanța de fond cu privire la îndeplinirea condițiilor necesare admisibilității cererii de recunoaștere, ignorând apărările sale.

Referindu-se la probatoriile administrate, recurentul precizează că înscrisurile depuse în limba sârbă nu sunt copiile conformate de instanța din Subotica, ci niște simple copii xerox, fiind depuse "în original" doar traducerile autorizate, o copie simplă a unui înscris neavând nicio valoare probatorie ceea ce justifica necesitatea să fie depuse documentele în limba sârbă, în forma în care au fost eliberate de instanța din Serbia. Ca un argument suplimentar legat de încălcarea dreptului la apărare dar și legat de ignorarea apărărilor sale recurentul arată că a contestat înscrisurile și în fața instanței de apel, atât prin cererea de apel cât și prin cererea de repunere pe rol și notele de probatorii, dar că instanța a ignorant aceste aspecte.

Consideră recurentul că, prin prisma prevederilor art. 1097 alin. (1) C. proc. civ. dar și prin cele ale Tratatului ratificat prin Decretul nr. 24/1961, soluția corectă era de respingere a cererii de recunoaștere a sentinței, motivat de faptul că documentele depuse la dosar nu au dovedit nici pe departe că în procesul respectiv i s-ar fi respectat dreptul la apărare, că ar fi fost legal citat, recurentul arătând că pune sub semnul întrebării și caracterul definitiv al hotărârii față de faptul că nu există dovada legală că i s-a comunicat sentința.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Critica recurentului, privind nerespectarea de către prima instanță a dreptului la apărare al pârâtului a primit o corectă dezlegare din partea instanței de control judiciar.

Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. civ. amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei, iar conform alin. (2) al aceluiași text de lege, când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

Aceste dispoziții au fost pe deplin respectate de instanța de apel, întrucât art. 222 alin. (1) C. proc. civ. instituie în sarcina judecătorului facultatea și nu obligația de a încuviința o atare cerere, acesta fiind singurul în măsură de a aprecia asupra caracterului excepțional al motivelor invocate.

De altfel, instanța, respingând motivat cererea de amânare, a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, dispunând amânarea pronunțării.

Pentru motivele arătate nu se poate reține încălcarea de către instanța de control judiciar a dispozițiilor procesuale ce reglementează dreptul la un proces echitabil - art. 6 C. proc. civ., principiul exercitării drepturilor procesuale în condiții de egalitate și de nediscriminare - art. 8 C. proc. civ., dreptul la apărare - art. 13 C. proc. civ., principiul contradictorialității - art. 14 C. proc. civ.

Motivul de recurs vizând neanalizarea de către instanța de apel a criticilor formulate de recurentă prin raportare la dispozițiile art. 1096 C. proc. civ., ce reglementează condițiile recunoașterii hotărârilor străine și la dispozițiilor art. 1097 C. proc. civ., ce au ca obiect de reglementare motivele de refuz ale recunoașterii hotărârilor străine, dar și la cele ale Tratatului ratificat prin Decretul nr. 24/1961, este, de asemenea, nefondat.

Astfel cum reiese din cuprinsul deciziei atacate, instanța de apel a răspuns, punctual, și acestor critici, reținând în considerente următoarele:

"Referitor la fondul cauzei, Curtea reține că prima instanță a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 1095 și urm. C. proc. civ., coroborate cu prevederile Tratatului bilateral încheiat între România și fosta RFP Iugoslavia privind asistența juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, cât privește recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii pronunțată în Serbia și încuviințarea executorii silite a acesteia, devenită titlu executoriu.

Contrar susținerilor apelantului, la dosar au fost depuse documentele prevăzute de art. 1100 C. civ., constând în: copia hotărârii străine și dovada caracterului definitiv al acesteia, precum și actul oficial care atestă că citația și actul de sesizare au fost cunoscute în timp util de partea împotriva căreia s-a pronunțat, toate însoțite de traduceri autorizate. Cerința de supralegalizare prevăzută de alin. (2) al art. 1100 C. proc. civ. nu era necesară, între state existând tratatul bilateral mai sus menționat, care permite scutirea de la efectuarea acestei formalități, potrivit art. 1093 alin. (3) C. proc. civ.

Întrucât autenticitatea traducerii în raport de originalul înscrisurilor a fost confirmată de traducătorul judiciar autorizat, solicitarea apelantului ca intimatul reclamant să depună la dosar dovada conformității copiilor cu originalele, care să provină de la instanța sârbă emitentă, a fost apreciată ca inutilă și a fost respinsă ca atare. Subsecvent, este nefondată susținerea potrivit căreia prima instanță ar fi dat relevanță juridică unor copii simple de pe înscrisurile prevăzute de lege, care nu poartă mențiunea că sunt conforme cu originalul, câtă vreme actele menționate au fost însoțite de traduceri autorizate, cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 1100 alin. (2) C. proc. civ.

Tribunalul a apreciat corect că, în condițiile în care prin înscrisul oficial depus la dosarul de fond, s-a atestat de instanța a cărei hotărâre se cere a fi recunoscută și încuviințată executarea că pârâtului i-a fost comunicat actul de sesizare a instanței și hotărârea pronunțată, precum și că a fost citat la timp, potrivit Legii privind procedura civilă a Republicii Serbia, instanța română sesizată nu este îndrituită să verifice în fond veridicitatea acestor mențiuni. Aprecierea încălcării dreptului la apărare, care ar putea constitui, potrivit art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., un motiv de refuz al recunoașterii, se face potrivit legii procedurale aplicabile pe teritoriul statului care a pronunțat hotărârea, și nu potrivit legii române. Instanța română nu exercită competențe de instanță de control judiciar și nu poate cenzura legalitatea hotărârii străine.

Astfel, în verificarea acestei condiții, instanța română are în vedere mențiunile din adeverința nr. x/15.05.2015, emisă de instanța străină potrivit cărora pârâtul a fost citat în timp util, precum și mențiunea aplicată pe hotărâre, privind caracterul irevocabil dobândit la data de 10.12.2012 .Împrejurarea invocată de apelant, potrivit căreia comunicarea hotărârii nu s-a realizat în mod legal, întrucât la rubrica destinatarului a fost trecut numele reclamantului, în loc de cel al pârâtului, este corectă, însă nu produce efectele juridice invocate și anume nelegalitatea procedurii de comunicarea acestui act procedural, și pe cale de consecință, paralizarea rămânerii irevocabile a hotărârii, câtă vreme așa cum reiese din avizul de recepție, actul a fost comunicat la adresa pârâtului, fiind primit de mama acestuia, iar prin certificatul emis de instanța sârbă la data de 17.08.2017 a fost remediată eroarea materială cât privește numele destinatarului, acesta fiind corect indicat ca fiind cel al pârâtului.

Verificările impuse de art. 1095 C. proc. civ. instanței române sunt limitate la respectarea următoarelor condiții: hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată, pentru argumentele mai sus menționate; instanța care a pronunțat-o să fi avut, potrivit legii statului de sediu, competența să judece procesului fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicții: să existe reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea, condiție care decurge implicit din existența acordului bilateral între România și fosta RFP Iugoslavia privind asistența juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961.

Constatând îndeplinirea acestor cerințe, precum și inexistența motivelor de refuz al recunoașterii, așa cum sunt enumerate de art. 1096 C. proc. civ., prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, criticile formulate împotriva sa nefiind întemeiate".

Motivarea hotărârilor judecătorești se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, a fost soluționat procesul.

Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, în cadrul dreptului la un proces echitabil analizându-se și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel a procedat la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților, apreciind totodată și asupra pertinenței acestora, astfel că obligația ce îi revenea, de a răspunde prin motivare la toate argumentele prezentate de recurentă, - inclusiv la cele formulate prin raportare la art. 1096 C. proc. civ., la art. 1097 C. proc. civ. și la Tratatul ratificat prin Decretul nr. 24/1961 -, a fost îndeplinită conform exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ.

Prin urmare, nici critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., nu poate fi reținută.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat și, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul pentru plata avocatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 422/2018 din 06 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul să plătească intimatului A. suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2019.