ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 291/2017

HOTĂRÂRE

16.03.2017

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 291/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 291/2017

Asupra contestației de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 56/P din 24 iunie 2011, Curtea de Apel Constanța, a respins, ca nefondată, sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 18 decembrie 2008 de Tribunalul Roma - Italia împotriva persoanei solicitate A., precum și cererea privind luarea măsurii arestării preventive față de acesta.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, iar, prin Decizia nr. 2757 din 22 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2011, a fost admis recursul parchetului, s-a casat, în totalitate, hotărârea atacată și, în rejudecare, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

S-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Tribunalul Penal din Roma la data de 18 decembrie 2008 față de persoana solicitată A. și predarea acesteia, iar, în baza art. 103 alin. (1)

din Legea nr. 302/2004 republicată s-a dispus arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritățile judiciare italiene, pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data încarcerării.

Totodată, la aceeași dată s-a emis mandatul de arestare față de persoana solicitată A.

La data de 03 martie 2017, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a înregistrat contestația la executare formulată de B. Constanța privind pe persoana solicitată A., cerere întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. proc. pen.

În motivarea acesteia s-a susținut că, urmare a sesizării din data de 22 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu privire la punerea în executare a mandatului de arestare preventivă, emis față de numitul A., B. Constanța a executat verificări și descinderi la domiciliul persoanei solicitate, rezultatul fiind negativ, în sensul că aceasta nu a fost găsită, stabilindu-se, totodată, că nu se află pe teritoriul României.

S-a mai arătat că, în temeiul art. 521 alin. (1) și (2) lit. c) C. proc. pen., față de numitul A. a fost solicitată și dispusă măsura urmăririi naționale în baza Dispoziției C. nr. 701149 din 18 august 2011, însă, în urma activităților de căutare, până în prezent, persoana urmărită nu a fost depistată, existând doar date din care rezulta că nu se mai găsește pe teritoriul României. Mai mult decât atât, de la emiterea mandatului european de arestare și până în prezent, autoritățile judiciare române nu au primit nicio comunicare din partea autorităților italiene, investite cu căutarea numitului A., din care să rezulte eventuala prezență pe teritoriul României, astfel încât dispunerea măsurii urmăririi este în contradicție cu prevederile legale sus menționate.

În consecință, raportat și la dispozițiile art. 99 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, s-a solicitat să se constate că în cazul Mandatului de Arestare Preventivă nr. 3/EAW din 22 iulie 2011, emis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2011, a intervenit un motiv care împiedică punerea sa în executare, în sensul că din datele stabilite în urma activităților investigativ operative s-a constatat neîndoielnic că persoana căutată A. nu se află pe teritoriul României, motiv pentru care se impune anularea respectivului mandat și retragerea sa neexecutat.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că cererea de

contestația la executare formulată de B. Constanța privind pe persoana solicitată A. este nefondată, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, așa cum este în prezent reglementată contestația la executare (art. 598 C. proc. pen.), aceasta se înfățișează ca un procedeu jurisdicțional ce poate fi exercitat pentru soluționarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală ivite înainte ori în timpul executării hotărârii definitive sau după executarea hotărârii definitive, dar în legătura cu aceasta.

Astfel, pe calea contestației la executare nu pot fi invocate aspecte anterioare momentului rămânerii definitive a hotărârii, nu se poate modifica o astfel de hotărâre, în sensul reindividualizare a pedepsei aplicate, prin pronunțarea unei alte soluții, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat și stabilității raporturilor juridice.

Cu rang de principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.

Totodată, Înalta Curte arată că, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se impune respectarea principiului securității raporturilor juridice, potrivit căruia niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa (Cauza Brumărescu împotriva României).

Astfel, examinând

cazurile în care se poate formula contestația la executare, Înalta Curte constată că motivele invocate de B. Constanța nu se încadrează în vreuna dintre ipotezele expres și limitativ prevăzute de legiuitor în dispozițiile art. 598 C. proc. pen.

Astfel, potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., invocat ca temei al contestației la executare dedusă judecății, contra executării unei hotărâri penale definitive se poate face contestație „când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare”.

În cazul de față, susținerile B. Constanța privesc faptul că, în urma verificărilor efectuate, persoana solicitată A. nu a fost găsită și că, din datele rezultate s-a constatat că aceasta nu se află pe teritoriul României, fără a se indica, în concret, care este împiedicarea la executarea Deciziei nr. 2757 din 22 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, astfel încât, în opinia instanței supreme împrejurarea că, până în prezent, nu a putut fi pus în executare un mandat european de arestare nu echivalează cu împiedicarea la executare astfel cum este ea reglementată de dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Astfel, împiedicările la executare trebuie să se datoreze unor cauze legale (spre exemplu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere fără indicarea organului care va exercita supravegherea și a datelor la care condamnatul trebuie să se prezinte la acesta; dispoziția generică de a impune condamnatului respectarea obligațiilor prevăzute de art. 93 C. pen.), iar nu unora conjuncturale, determinate, cum este situația în speță, de faptul că persoana solicitată A., până în prezent, nu a putut fi găsită sau nu se află pe teritoriul României.

Deși în sesizarea poliției s-a arătat că persoana căutată nu se află pe teritoriul României și că, în cauză, dacă s-ar dispune darea în urmărire, ar exista o contradicție cu art. 521 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanța supremă a dispus emiterea unui mandat de arestare (nr. 3/EAW din 22 iulie 2011), astfel încât dispozițiile legale incidente în vederea identificării, căutării, localizării și prinderii unei persoane în scopul punerii în executare a unei hotărâri judecătorești sunt cele cuprinse în Partea specială a C. proc. pen., Titlul IV Proceduri speciale, cap. IV Procedura dării în urmărire, respectiv ale art. 521 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.

Totodată, deși în sesizare s-a mai menționat că, în cauză, ar fi incident alin. (5) al art. 99 din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte precizează că acest text de lege se aplică doar în cazul în care dosarul este primit de procuror în vederea punerii în executare a mandatului european de arestare, iar nu la momentul rămânerii definitive a deciziei prin care s-a dispus arestarea și executarea respectivului mandat. De altfel dispozițiile art. 99 din Legea nr. 302/2004 reglementează procedura prealabilă efectuată de procuror la momentul primirii unui mandat european de arestare, astfel încât, contrar susținerilor contestatorului, nu au aplicabilitate în cauză.

În consecință, constatând că în cauză nu există nicio împiedicare cu privire la executarea Deciziei nr. 2757 din 22 iulie 2011, în urma căreia instanța supremă a emis mandatul de arestare nr. 3/EAW din 22 iulie 2011, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată B. Constanța privind pe persoana solicitată A..

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției.