ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2304/2016

HOTĂRÂRE

23.11.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2304/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 2304/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 5 noiembrie 2015, sub nr. x/3/2015, reclamanta A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 10, 39, 40, 41, 248, 251, 252, 269 C. muncii, art. 7 C. fisc. și art. 1072 C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâtul C.S.M. B. Deva, să se constate natura raporturilor desfășurate între părți ca fiind raporturi de muncă; să fie obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 22.431 euro cu titlu de salarii restante; să fie obligat pârâtul la achitarea tuturor contribuțiilor sociale aferente salariilor restante; să fie obligat pârâtul la plata dobânzii legale, începând cu data scadenței și până la data achitării efective a tuturor sumelor datorate; să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că în calitate de jucătoare profesionistă de handbal, a intrat în raporturi de muncă cu clubul sportiv pârât începând cu data de 15.07.2015.,prin încheierea unui contract, semnat de ambele părți în limba engleză.

De asemenea, reclamanta a mai arătat că este de naționalitate sârbă și că a părăsit țara imediat după încetarea Ia termen a contractului, în prezent nemaiavând drept de ședere pe teritoriul României.

Cum în litigiile de muncă este competentă instanța de la domiciliul reclamantului și cum reclamantul este cetățean străin, consideră că, în conformitate cu dispozițiile art. 1072 C. proc. civ., competența aparține Tribunalului București.

Pe fondul cauzei, s-a susținut că pârâtul nu i-a achitat salariile restante în cuantum de 22.431 euro.

Prin sentința nr. 2068 din 25 februarie 2016, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, din punctul de vedere al art. 210 din Legea nr. 62/2011, text ce ar atrage competența tribunalului de la domiciliul, reședința sau locul de muncă al reclamantului (care în speță are stabilit domiciliul în Serbia, nu are reședință stabilită pe teritoriul statului român și nu mai are nici un loc de muncă în România), ar rezulta că instanța competentă material este cea de la domiciliul reclamantei, respectiv instanțele din Serbia.

În acest context, normele de competență materială prevăzute de legislația muncii exclud competența de la domiciliul sau sediul pârâtului, litigiul urmând a fi de competența unei instanțe străine, și anume instanța de Ia domiciliul, reședința sau locul de muncă al reclamantei.

Or, reclamanta a invocat că, deși legea nu prevede competența instanțelor române, nu ar fi posibilă introducerea unei cereri în străinătate (fără a argumenta o astfel de susținere) sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca cererea să fie introdusă în străinătate. Astfel, Tribunalul București a apreciat că reclamanta se întemeiază în formularea cererii de chemare în judecată în fața instanțelor române pe instituția forului de necesitate și pe împrejurarea că pârâtul are sediul pe teritoriul statului român, fiind incidente dispozițiile art. 1070 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 1066 C. proc. civ.

În consecință, devine competenta să soluționeze acest litigiu instanța română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă, dacă pârâtul are sediul pe teritoriul României la data introducerii cererii, dacă se dovedește că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca cererea să fie introdusă în străinătate.

De asemenea, s-a mai reținut că în acest caz, competența este atrasă potrivit prevederilor art. 1072 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ipoteza în care „instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față”, caz în care competența se determină potrivit regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale, cu alte cuvinte, numai în considerarea „dispozițiilor cărții de fața” referitoare la competența întemeiată pe domiciliul sau sediul pârâtului și a forului de necesitate, dar care atrag competența instanței române de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă, care este în acest caz tot instanța de la sediul pârâtului (locul în care s-au derulat raporturile de muncă și unde are sediul angajatorul și se găsesc mijloacele de probă).

Prin sentința nr. 2150 din 5 octombrie 2016, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării regulatorului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Hunedoara a reținut că art 1065 din Cartea a VII-a din C. proc. civ. prevede că „Dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin Dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel”.

Prin urmare, prevederile acestei cărți, care cuprinde art. 1065-1133, (deci inclusiv art. 1066-1070 invocate de Tribunalul București în considerente), se pot aplica doar în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin Dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

În aceste condiții, prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu pot duce la concluzia că instanța competentă ar fi Serbia, întrucât în acest caz nu își mai găsește aplicare nici art. 1070 care reglementează „forul de necesitate” și care se regăsește în cuprinsul Cărții a VII-a din C. proc. civ.

În consecință, având în vedere că la data formulării acțiunii reclamanta nu mai are locul de muncă, domiciliul sau reședința pe teritoriul statului român, ne găsim în situația în care, deși instanța română este competentă potrivit Cărții a VII-a, aceasta nu poate fi identificată, devenind astfel aplicabile prevederile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., fiind competent să soluționeze prezenta cauză Tribunalul București.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru argumentele ce succed:

Potrivit art. 1 și art. 2 lit. c) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii reglementează domeniul raporturilor de muncă și se aplică cetățenilor străini încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator roman pe teritoriul României.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit art. 208 din Legea nr. 63/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc. civ., conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.

Prin urmare, litigiului referitor la soluționarea conflictului de muncă dedus prezentei judecăți i se aplică legea materială și procesuală română.

În principiu, competența teritorială internă (art. 107 C. proc. civ.) se stabilește în raport cu domiciliul, respectiv sediul pârâtului. Regula generală este ca „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul”. Pentru cazul în care domiciliul/sediul este necunoscut, se recurge la instanța reședinței/reprezentanței pârâtului, iar dacă nu are reședință/reprezentanță cunoscută, Ia instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reprezentanța, după caz.

Legea nr. 62/2011 a dialogului social, prin art. 210, reglementează o excepție de la această regulă de principiu, în sensul că „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”. Aceasta este o normă alternativă cu caracter protectiv, constituind un beneficiu pentru salariatul căruia i se permite să opteze între două instanțe, deopotrivă competente.

În cauză, potrivit actelor și lucrărilor dosarului, reclamanta A. este cetățean sârb fără domiciliu sau rezidență pe teritoriul României, iar la data introducerii cererii de chemare în judecată, și anume 5 noiembrie 2015, raporturile de muncă cu pârâtul încetaseră, prin Hotărârea nr. 100 din 11 august 2015 a Federației Române de Handbal reținându-se atât perioada pentru care contractul sportivei cu pârâul a fost încheiat (15.07.2013-30.05.2015), cât și momentul încetării acestuia (30.05.2015).

Astfel, având în vedere că la data învestirii instanței, reclamanta nu avea domiciliul, reședința sau locul de muncă în România și că aceasta nu s-a adresat instanței în raza căreia a avut locul de muncă, textul legal anterior citat nu își găsește utilitatea în stabilirea competenței, iar calitatea de cetățean străin a reclamantei impune raportarea la dispozițiile art. 1065 din Cartea a VII-a din C. proc. civ., conform cărora „Dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel” coroborate cu dispozițiile art. 1072 alin. (1) din același cod, conform cărora „Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale”.

Această împrejurare exclude aplicarea dispozițiilor art. 1070 alin. (1) C. proc. civ. privind forul de necesitate, invocate de Tribunalul București, respectiv competența instanței române „de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă”, conform cărora instanța competentă a soluționa cauza ar fi Tribunalul Hunedoara, ca instanță în circumscripția căreia se află sediul pârâtului și a locului în care s-au desfășurat raporturile de muncă, care nu pot fi avute în vedere întrucât vizează exclusiv ipoteza în care legea nu prevede competența instanțelor române.

În atare situație devin incidente dispozițiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., ce statuează că dacă în aplicarea prevederilor alin. (1) ale acestui text, nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 București sau, după caz, la Tribunalul București. În condițiile în care reclamanta nu s-a adresat instanței de Ia locul de muncă, nu există nici un element care să atragă o astfel de apreciere.

Cum, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalul este instanța competentă material să soluționeze cererile având ca obiect conflictele de muncă, în aplicarea dispozițiilor art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea Tribunalului București.