Secțiunea a treia Cerere nr. 7005/03 prezentată de Angelika Magdalene BOCINCE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 aprilie 2008 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 19 noiembrie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere declarațiile oficiale de acceptare a unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei.
Angelika Magdalene Bocance era o resortisantă românească cu cetățenie germană, care locuia la București. După moartea sa la 19 decembrie 2005, dl Irene Ingrid Bocance și dl Dragoș Rudolf Basil Bocance, moștenitorii săi, au informat Curtea cu privire la dorința lor de a continua procedura. Ana-Maria Mihălcescu, avocată la București. Guvernul român (adică, al lui) este reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În temeiul decretului de naționalizare n 92/1950, statul a luat deținut un apartament care era proprietatea tatălui reclamantei și care era situat la nr 41 bulevardul Ferdinand, București, la primirea invocată de consiliul local de la București, Tribunalul de Primă Instanță din București a primit acțiunea A.A., mama reclamantei, și a constatat că ea era proprietarul apartamentului n 6, nationalizarea apartamentului a fost ilegala. La 19 martie 1998, dupa moartea A.A., Primăria Bucurestiului a informat reclamanta cu privire la posibilitatea de a-i inlocui apartamentul, din cauza vanzarii sale de catre primărie in 1973-R.D., in temeiul Legii nr. 4/1973 privind vanzarea proprietatilor de pe teritoriul statului.
La 13 septembrie 2000, recurenta sesizează tribunalul județ din București cu privire la o acțiune în revendicare a apartamentului nr. 6, pe care a condus-o împotriva R.D. și împotriva Consiliului municipal din București. Prin hotărârea definitivă din 21 mai 2002, pronunțată în ultimă instanță, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea formulată de R.D., care invocase validitatea contractului de vânzare din 1973, intervenia în favoarea acesteia în favoarea prescripției dobândite și lipsa dreptului de a acționa al recurentei și, pe fond, a respins acțiunea acesteia din urmă. Curtea Supremă de Justiție a statuat că reclamanta nu și-a demonstrat dreptul de a acționa în cadrul procedurii în cauză, în special faptul că A.A.
acceptase succesiunea tatălui reclamantei, a considerat că contractul de vânzare din 1973 constituia un titlu corect, dobândit cu bună-credință și a adăugat că, din cauza unei posesiuni de peste 20 de ani, R.D. a devenit proprietarul apartamentului nr 6 prin prescripția achiziționată prescurtată. Din dosar reiese că cererea depusă de reclamantă în 2001 la Primăria București pe baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate abuziv, cerere care se referea la apartamentul în cauză, nu a fost examinată până în prezent. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta se plânge de la data la care a făcut obiectul procedurii, motivele pe care Curtea Supremă de Justiție le-a încălcat principiul securității rapoartelor juridice punându-se la îndoială calitatea A.A.
de proprietar al apartamentului recunoscut prin hotărârea definitivă din 7 martie 1997, precum și principiul contradictoriei în ceea ce privește mijloacele de recurs invocate de R.D. Pe baza articolului 1 din Protocolul nr 1, recurenta se plânge de faptul că nu se poate bucura de apartamentul n 6, pentru care a fost recunoscută proprietară prin hotărârea definitivă din 7 martie 1997 menționată anterior, din cauza hotărârii din 21 mai 2002 menționată anterior, care și-a privat dreptul de proprietate de orice efect juridic. La 22 februarie 2008, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reclamantă, subsemnată de Ana-Maria Mihălcescu, reprezentantul reclamantului, ia act de faptul că guvernul român este pregătit să plătească, în mod gratuit, suma de 125 000 de euro dlui Irene Ingrid Bocance și dlui Dragoș Rudolf Basil Bocance.
euro în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei având ca origine cererea menționată anterior pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care va acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și cheltuielile și cheltuielile de judecată, va fi scutită de orice taxă aplicabilă. Aceasta va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 37 alin. În cazul în care nu se soluționează în termenul menționat, Ö s Õ angajat să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale.
Această plată va duce la soluționarea definitivă a cauzei. La 29 februarie 2008, Curtea a primit de la guvern următoarea declarație: Subsemnatul, Răzvan-Horațiu Radu, agent al guvernului român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, declar că guvernul român propune, în comun, ca suma de 125 de euro să fie plătită dlui Irene Ingrid Bocance și dlui Dragoș Rudolf Basil Bocance. 000 de euro în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei având ca origine cererea menționată anterior pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care va acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și cheltuielile și cheltuielile de judecată, va fi scutită de orice taxă aplicabilă.
Aceasta va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 37 alin. În cazul în care nu se soluționează în termenul menționat, Ö s Õ angajat să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale. Această plată va duce la soluționarea definitivă a cauzei. Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile. Curtea consideră că acesta se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum le recunosc convenția și protocoalele sale și nu are nici un temei de ordine publică care să justifice continuarea examinării cererii [art. 37 alineatul (1) in fine] În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să se șteargă cazul din rol.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Santiago Quesada Josep Casadevall Prezidențial
DÉCISION Requête n o 7005/03 présentée par Angelika Magdalene BOCANCE contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 22 avril 2008 en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 19 novembre 2002, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire. Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Angelika Magdalene Bocance était une ressortissante roumaine ayant également la nationalité allemande, qui résidait à Bucarest.
Après son décès le 19 décembre 2005, M me Irene Ingrid Bocance et M. Dragoș Rudolf Basil Bocance, ses héritiers, ont informé la Cour de leur souhait de continuer la procédure. Ils sont représentés devant la Cour par M e Ana-Maria Mihălcescu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En vertu du décret de nationalisation n o 92/1950, l’Etat prit possession d’un appartement qui était la propriété du père de la requérante et était sis au n o 41, boulevard Ferdinand, à Bucarest (« l’appartement n o 6 »). Par un jugement définitif du 7 mars 1997, après avoir rejeté la fin de non ‑ recevoir invoquée par le conseil local de Bucarest, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l’action de A.A., la mère de la requérante, et constata qu’elle était la propriétaire de l’appartement n o 6, la nationalisation de l’appartement ayant été illégale. Le 19 mars 1998, après le décès de A.A., la mairie de Bucarest informa la requérante de l’impossibilité de lui restituer l’appartement, en raison de sa vente par la mairie en 1973 à R.D., en vertu de la loi n o 4/1973 relative à la vente des immeubles d’habitation par l’Etat.
Le 13 septembre 2000, la requérante saisit le tribunal départemental de Bucarest d’une action en revendication de l’appartement n o 6, qu’elle dirigea contre R.D. et contre le conseil municipal de Bucarest. Par un arrêt définitif du 21 mai 2002, rendu en dernier ressort, la Cour suprême de justice accueillit le recours formé par R.D., qui avait invoqué la validité du contrat de vente de 1973, l’intervention en sa faveur de la prescription acquisitive et le défaut de droit d’agir de la requérante et, sur le fond, rejeta l’action de cette dernière. La Cour suprême de justice jugea que la requérante n’avait pas fait la preuve de son droit d’agir dans la procédure en cause, en particulier celle du fait que A.A.
avait accepté la succession du père de la requérante, considéra que le contrat de vente de 1973 constituait un juste titre, acquis de bonne foi, et ajouta qu’en raison d’une possession de plus de vingt ans, R.D. était devenue propriétaire de l’appartement n o 6 par la prescription acquisitive abrégée. Il ressort du dossier que la demande déposée par la requérante en 2001 auprès de la mairie de Bucarest sur le fondement de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement, demande qui portait sur l’appartement en question, n’a pas été examinée jusqu’à présent. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la partie requérante se plaint de l’iniquité de la procédure, aux motifs que la Cour suprême de justice a méconnu le principe de la sécurité des rapports juridiques en remettant en question la qualité de A.A.
de propriétaire de l’appartement reconnue par le jugement définitif du 7 mars 1997 ainsi que le principe du contradictoire au regard des moyens de recours invoqués par R.D. 2. Sur le fondement de l’article 1 du Protocole n o 1, la partie requérante se plaint du fait qu’elle ne peut pas jouir de l’appartement n o 6, pour lequel elle a été reconnue propriétaire par le jugement définitif du 7 mars 1997 précité, en raison de l’arrêt du 21 mai 2002 susmentionné, qui a privé son droit de propriété de tout effet juridique. EN DROIT Le 2 octobre 2007, le greffe a envoyé aux parties des déclarations en vue d’un règlement amiable de l’affaire.
Le 22 février 2008, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par la partie requérante : « Je soussignée, M e Ana-Maria Mihălcescu, représentante de la partie requérante, note que le gouvernement roumain est prêt à verser, conjointement, à M me Irene Ingrid Bocance et à M. Dragoș Rudolf Basil Bocance, à titre gracieux, la somme de 125 000 euros en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme. Cette somme, qui couvrira tout préjudice matériel et moral ainsi que les frais et dépens, sera exempte de toute taxe éventuellement applicable. Elle sera payée dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des Droits de l’Homme.
A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire. J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de la Roumanie à propos des faits à l’origine de ladite requête. Je déclare l’affaire définitivement réglée.
» Le 29 février 2008, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante : « Je soussigné, Răzvan-Horațiu Radu, agent du gouvernement roumain auprès de la Cour européenne des Droits de l’Homme, déclare que le gouvernement roumain offre de verser, conjointement, à M me Irene Ingrid Bocance et à M. Dragoș Rudolf Basil Bocance, à titre gracieux, la somme de 125 000 euros en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme. Cette somme, qui couvrira tout préjudice matériel et moral ainsi que les frais et dépens, sera exempte de toute taxe éventuellement applicable. Elle sera payée dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des Droits de l’Homme.
A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire. » La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties. Elle estime que celui-ci s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention et ses protocoles et n’aperçoit par ailleurs aucun motif d’ordre public justifiant de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 in fine de la Convention).
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président