ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1880/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București în data de 27.10.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Tribunalul Ilfov, solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate caracterul ilicit al faptei pârâtului privind publicarea pe site-ul instituției a datelor sale cu caracter personal, să dispună încetarea încălcării dreptului la viață intimă prin obligarea pârâtului la ștergerea acestor date, să fie obligat pârâtul să identifice și să sancționeze persoana/persoanele responsabile, făcând publica decizia de sancționare a persoanelor responsabile, să fie obligat pârâtul să-și recunoască public vinovăția prin publicarea pe cheltuiala proprie a hotărârii ce se va pronunța, însoțită de scuze publice în numele sau și al persoanei responsabile într-un cotidian național cu cel mai mare tiraj, să fie obligat pârâtul să-i plătească suma de 50.000 euro, în echivalent RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuielile de judecată. Prin sentința civilă nr. 14116/16.12.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/3 00/2015 a fost admisă excepția de necompetență materială și s-a declinat soluționarea cauzei privind pe reclamantul A., și pe pârâtul Tribunalul Ilfov, în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Sentința pronunțată de Tribunalul București: La 4 martie 2016 reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a solicitat să se constatare caracterul ilicit al faptei pârâtei de publicare pe site-ul instituției a datelor cu caracter personal ale reclamantului și să fie obligată pârâta să identifice și să sancționeze persoana sau persoanele responsabile pentru încălcarea legii, făcând publică decizia de sancționare a persoanelor responsabile pentru publicarea datelor cu caracter personal ale reclamantului reclamant. A solicitat, de asemenea, să fie obligată pârâta să-și recunoască public vinovăția pentru publicarea ilegala a datelor cu caracter personal ale reclamantului, prin publicarea pe cheltuiala proprie a sentinței pronunțate, însoțită de "scuze publice" în numele pârâtei și al persoanelor responsabile, într-un cotidian național cu cel mai mare tiraj și obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 de euro - daune morale, echivalent în RON la data pronunțării sentinței reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtei și a încălcării dreptului la viața privată Prin sentința civilă nr. 578 din 16 martie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea astfel cum a fost precizată. A constatat caracterul ilicit al faptei de publicare pe site-ul pârâtei a datelor cu caracter personal ale reclamantului. A obligat pârâtul să publice pe cheltuială proprie sentința pronunțată într-un cotidian național de mare tiraj și să plătească reclamantului suma de 5.000 RON cu titlu de daune morale. A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să identifice și să sancționeze persoana responsabilă pentru încălcarea legii, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane tară calitate procesuală pasivă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București: Prin decizia nr. 914A din 20 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelantul-pârât Tribunalul Ilfov împotriva încheierii de ședință din 27 mai 2016 și a sentinței civile nr. 578 din 16 martie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, atât reclamantul, cât și pârâtul au declarat în termen legal recurs. Recursul declarat de reclamantul A. întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ., vizează două motive, astfel cum sunt enunțate în memoriul de recurs - hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și motivarea instanței de apel conține motive străine de natura pricinii. Astfel, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că există niciun temei juridic pentru evaluarea prejudiciului moral, că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral suferit sunt derizorii raportat la gravitatea faptei ilicite, neexistând un echilibru între cuantumul despăgubirilor acordate și prejudiciul moral suferit. S-a arătat că răspunderea pârâtului în calitate de operator de date cu caracter personal este atrasă în temeiul art. 18 alin. (2) și art. 20 din Legea nr. 677/2001 și al dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, ca urmare a nerespectării confidențialității datelor cu caracter personal ale reclamantului, publicarea online a acestora și menținerea acestor date timp de 2 luni si 11zile. Recurentul-reclamant apreciază că suma acordată cu titlul de despăgubiri morale de instanța de fond, menținută de instanța de apel, este infimă raportat la gravitatea faptei ilicite, la stresul și disconfortul la care a fost expus. În acest sens a invocat invocat două hotărâri CEDO în care Curtea Europeană a obligat statele membre să achite sume de 8.000 euro, respectiv 9.000 euro. A mai arătat recurentul-reclamant și că motivarea deciziei recurate conține elemente străine de natura cauzei și omisiuni sub aspectul prezentării stării de fapt, în sensul că Tribunalul Ilfov, fiind o instanță de judecată, a fost favorizată prin soluția dată, iar cauza nu a fost soluționată în mod obiectiv. Recursul declarat de pârâtul Tribunalul Ilfov, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., vizează următoarele aspecte: Se susține că instanțele de fond au soluționat cauza cu încălcarea regulilor de procedură privind determinarea obiectului cererii și a limitelor procesului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 9 și 22 C. proc. civ. În condițiile în care reclamantul a susținut expres și neechivoc că pretinde repararea unui prejudiciu viitor, instanța trebuia să interpreteze și să aplice prevederile art. 1385 alin. (2) C. civ. referitoare la criteriile legale privind prejudiciile viitoare. Or, prima instanță și instanța de apel au cercetat cauza raportat la ideea unui prejudiciu moral actual care constă în starea de nesiguranță, neliniște și disconfort. Un alt motiv de recurs vizează greșita aplicare a normelor de drept material în ceea ce privește prevederile art. 1381 alin. (1) și art. 1385 alin. (2) C. civ., dispoziții care trebuie interpretate în sensul că, pe de o parte, prejudiciul trebuie dovedit, nu doar invocat, iar, pe de altă parte, prejudiciul viitor trebuie probat sub aspectul caracterului cert al acestuia în privința producerii sale. Recurentul-pârât învederează că instanțele au aplicat greșit dispozițiile de drept material referitoare la condiția existenței unui prejudiciu, precum și cele referitoare la criteriile legale de acordare a prejudiciului viitor. În finalul motivelor de recurs, s-a arătat că în mod greșit s-a reținut că Tribunalul Ilfov are calitate procesuală pasivă în raport cu petitele 1, 3 și 4 din cererea de chemare în judecată întrucât trebuia să se constate că, în raport de dispozițiile Legii nr. 677/2001 și ale Codului muncii, nu poate fi reținut un raport juridic specific între pretinsul autor al faptei (grefierul de ședință) și Tribunalul Ilfov, care să atragă răspunderea acestuia din urmă.

Apărările formulate în cauză: La 23 ianuarie 2020 recurentul-pârât Tribunalul Ilfov a depus întâmpinare, invocând tardivitatea recursului declarat de reclamant și, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 9 aprilie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Tribunalul Ilfov împotriva deciziei civile nr. 914A din 20 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, fiind înlăturată excepția ridicată de pârât. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile invocate de recurente, Înalta Curte reține că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cu privire la recursul declarat de reclamantul A. întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod pr., civ., ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat de reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Recurentul-reclamant a susținut incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce privește suma acordată cu titlul de despăgubiri morale, pe care o apreciază ca fiind infimă raportat la gravitatea faptei ilicite, la stresul și disconfortul la care a fost expus, invocând în acest sens hotărâri CEDO în care au fost acordate daune morale de 8.000 euro, respectiv de 9.000 euro. Din această perspectivă în ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material, în condițiile în care instanța a analizat acțiunea în răspundere civilă delictuală prin prisma dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. proc. civ., apreciind că, față de modalitatea și durata expunerii publice a datelor personale, daunele acordate de prima nu sunt nici exagerate și nici derizorii, fiind susceptibile de a compensa valorile nepatrimoniale lezate. Astfel, Înalta Curte reține că daunele morale au în vedere despăgubirile care se acordă pentru a compensa diferite tipuri de traume psihice, afective, dureri fizice si psihice cauzate prin fapte ilicite, că în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale. În acest sens este de reținut că CEDO în jurisprudența sa a subliniat că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate de atingerea adusă dreptului la viață intimă, familială și privată și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Motivând soluția de respingere a apelului, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, constatând că tribunalul a ținut seama în mod corect de valorile ocrotite prin Legea nr. 677/2001, reținând că încălcarea acestor norme aduce atingere dreptului la viața intimă, familială și privată. A arătat, de asemenea, că "în mod corect tribunalul a reținut că prin publicarea pe portalul Tribunalului Ilfov a datelor cu caracter personal referitoare la CNP-ul și domiciliul reclamantului, acestuia i-au fost cauzate sentimente de disconfort, teamă, nesiguranță, neliniște legate de faptul că aceste date au fost accesate de un număr nedefinit de utilizatori ai serviciului de internet, putând fi utilizate pentru scopuri necorespunzătoare sau într-un mod ilicit". Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel nu a reținut că nu ar exista niciun temei juridic pentru evaluarea prejudiciului moral, ci a reținut că ceea ce trebuie evaluat în concret nu este prejudiciul moral ca atare, decurgând din lezarea unor valori fără conținut economic, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat, existența prejudiciului moral fiind circumscrisă condiției aprecierii rezonabile. Înalta Curte reține că în faza procesuală a recursului nu se poate face o reevaluare a situației de fapt. Reaprecierea cuantumului despăgubirilor despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, excede limitelor analizei permisă în această cale extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate. În recurs se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii despăgubirii. Cu privire la cuantumul daunelor morale, instanța de apel a reținut că, față de criteriile și jurisprudența în materie, daunele acordate de prima instanță nu sunt nici exagerate având în vedere modalitatea și durata expunerii publice a datelor personale, nici derizorii, ci sunt echitabile și susceptibile de a compensa valorile nepatrimoniale lezate. Simplele afirmații ale recurentului în sensul că nu există un echilibru între cuantumul despăgubirilor acordate de 5.000 RON și prejudiciul moral suferit sau că despăgubirile acordate au un cuantum derizoriu și nesemnificativ raportat la gravitatea faptei, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirilor. Dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor. Astfel cum a reținut și instanța de apel, problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată care nu se poate rezuma la o valoare medie stabilită jurisprudențial. Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care așa cum s-a arătat deja, reaprecierea cuantumului despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, excede limitelor analizei permisă în această cale extraordinară de atac, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., invocat de reclamant, cu referire la existența unor motive străine de cauză, Înalta Curte reține că și acest motiv este nefondat. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile reclamantului legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel se încadrează în exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat, atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, în raport de starea de fapt necontestată, de obiectul dedus judecății și de limitele investirii instanței prin cererea de chemare în judecată. Astfel, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a constatat că," În speță, raportul juridic dedus judecății a vizat angajarea răspunderii proprii a pârâtului și, în acest cadru procesual, Curtea a constatat mai sus prin prezenta decizie că susținerile din cererea de apel nu se referă la reținerea de către prima instanță a caracterului ilicit al faptelor imputate prin raportare la prevederile art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 677/2001 (text legal evocat ca fiind incident faptei reținute prin sentința apelată) și a vinovăției cu care acestea ar fi fost comise ori, după caz, la întinderea prerogativelor prevăzute de lege pentru această autoritate în activitatea de prelucrare a datelor cu caracter personal referitoare la înfăptuirea justiției sau, în general, la existența vreunui motiv justificativ care să îl absolve de răspundere pe pârât. În raport de starea de fapt necontestată, instanța de apel a motivat soluția adoptată, reținând, în mod legal, că trebuie avut în vedere că," în temeiul art. 8 din Legea nr. 677/2001, prelucrarea oricăror date cu caracter personal având funcție de identificare de aplicabilitate generală codului numeric personal sau a altor date asemenea date se poate realiza, prin excepție de la condițiile de legitimitate în prelucrarea datelor reglementate de art. 5 din același act normativ, în lipsa consimțământului expres și neechivoc al persoanei vizate, însă numai dacă prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziție legală. Astfel, se constată că tribunalul a reținut pe baza probelor administrate în prima fază procesuală că pârâtul Tribunalul Ilfov a săvârșit o faptă ilicită, prin aceea că, în calitate de operator de date cu caracter personal, nu a aplicat măsurile tehnice și organizatorice adecvate pentru protejarea datelor cu caracter personal ale reclamantului A. (CNP, domiciliu) împotriva dezvăluirii sau accesului neautorizat și nu a vegheat la respectarea acestor măsuri de către grefierul de ședință, care a procedat la transcrierea în sistem informatizat a încheierii din data de 01.09.2015, pronunțate în dosarul nr. x/2015, integral, cu menționarea datelor cu caracter personal ale reclamantului (pe care trebuia să le șteargă), pe pagina de internet www.x.ro. S-a reținut, totodată, că "incidentul a fost remediat de grefierul de ședință la data de 11.11.2015, când s-a procedat la ștergerea din sistem a datelor cu caracter personal ale reclamantului A.. Față de aceste împrejurări de fapt, necontestate nici în apel, Tribunalul a reținut întrunirea tuturor cerințelor legale pentru angajarea răspunderii civile a apelantului-pârât, acesta din urmă criticând în acest context prin propriul apel reținerea condiției prejudiciului, respectiv, întinderea acestuia față de despăgubirile acordate prin sentința apelată." S-a mai constatat că "și prin apelul declarat de apelantul-reclamant se aduc critici sentinței doar din perspectiva cuantumului despăgubirilor acordate, apreciate de acesta ca fiind reduse, prin raportare la întinderea prejudiciului, astfel încât se va răspunde tuturor susținerilor apelanților vizând prejudiciul în speță prin considerente comune, potrivit celor ce succed". În aceeași motivare a soluției, și fără a exista elemente străine de cauză, instanța de apel a arătat că "în analiza prejudiciului produs, reține că tribunalul a ținut seama în mod corect de valorile ocrotite prin Legea nr. 677/2001, constatând că încălcarea acestor norme aduce atingere dreptului la viața intimă, familială și privată. De altfel, instanța de apel în argumentarea soluției adoptate a reținut " că în jurisprudența recentă a Curții Constituționale (Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, publicată în M.Of. nr. 650 din 26 iulie 2018, paragrafele 30-32) s-a statuat referitor la valorile ocrotite și prin această reglementare specială că datele personale ale individului și procesarea acestora țin de viața privată a acestuia (a se vedea și Hotărârea din 4 mai 2000 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 43, sau Hotărârea din 17 iulie 2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în Cauza I. împotriva Finlandei, paragraful 35). S-a arătat că "obiectul art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este acela de a proteja individul de ingerința arbitrară a autorităților publice; acesta nu obligă statul doar să se abțină de la astfel de ingerințe, ci, suplimentar acestei obligații negative, pot exista obligații pozitive inerente, în vederea respectării efective a vieții private sau de familie. Aceste obligații pot implica adoptarea de măsuri concepute pentru a apăra respectarea vieții private, chiar și în sfera relațiilor dintre indivizi (a se vedea Hotărârea din 17 iulie 2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în Cauza I. împotriva Finlandei, paragraful 36)". De asemenea, instanța de apel a reținut că " având în vedere și aceste considerente de drept, Curtea apreciază că în mod corect tribunalul a reținut că prin publicarea pe portalul Tribunalului Ilfov a datelor cu caracter personal referitoare la CNP-ul și domiciliul reclamantului, acestuia i-au fost cauzate sentimente de disconfort, teamă, nesiguranță, neliniște legate de faptul că aceste date au fost accesate de un număr nedefinit de utilizatori ai serviciului de internet, putând fi utilizate pentru scopuri necorespunzătoare sau într-un mod ilicit. Este evident că o atare temere legată de posibilitatea accesării este inerentă într-o asemenea situație, nefiind necesar a se proba în concret că o atare accesare a și avut loc, astfel cum este inutilă administrarea de dovezi suplimentare asupra posibilităților nelimitate pe care le oferă accesarea sistemelor informatice în utilizarea de către cei interesați unor date cu caracter personal (cu toate că prima instanță a apreciat ca fiind utilă sub acest aspect chiar administrarea unei expertize informatice, ale cărei concluzii au fost în sensul că orice divulgare a datelor cu caracter personal în mediul online poate conduce la apariția unor prejudicii materiale sau morale pentru persoana în cauză - dosar fond). Posibilitatea accesării datelor personale în speță și, corelativ, starea de neliniște și temerea legată de divulgarea respectivelor date trebuie examinate în concret în acest caz prin raportare la împrejurarea că ștergerea din sistem a datelor nu a avut loc decât după o perioadă de timp de 2 luni și 10 zile, perioadă ce constituie în opinia instanței de apel aspectul esențial în speță pentru stabilirea unui prejudiciu moral, în acord și cu prevederile de principiu ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 677/2001, invocate de apelantul-pârât, care trimit la cauza acțiunii civile pe care cel interesat o poate deduce judecății - vătămarea efectivă concretizată în producerea de prejudicii. Instanța de apel a motivat și de ce nu poate primi susținerile apelantului-pârât referitoare la lipsa dovezilor suferințelor produse, "urmând a menține statuarea primei instanței în sensul că acest prejudiciu poate fi lesne dedus din simpla existență a faptei ilicite și constă în starea de nesiguranță, neliniște, disconfort legate de faptul că datele cu caracter personal au fost publicate pe o pagină de internet foarte des accesată, putând fi folosite în scopuri ilicite". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamantului legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Tribunalul Ilfov, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea regulilor de procedură privind determinarea obiectului cererii și a limitelor procesului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 9 și art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ., din perspectiva încălcării principiului disponibilității legat de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut fără însă a depăși limitele investirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, verificând aspectele deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că din aceasta rezultă, fără echivoc, că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală obiectivă, iar în raport de limitele investirii instanța de apel a constatat că, "în speță, raportul juridic dedus judecății a vizat angajarea răspunderii proprii a pârâtului, că reclamantul a supus judecății "un raport juridic în al cărui conținut se regăsesc obligații proprii ale Tribunalului Ilfov, derivând din calitatea acestei persoane juridice de a fi operator de date cu caracter personal, în condițiile Legii nr. 677/2001 (art. 3 alin. (1) lt. d, în vigoare la momentul comiterii faptelor), prelucrând direct asemenea date în temeiul acestui act normativ și în conformitate cu Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și cu Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările și completările ulterioare". Contrar susținerii pârâtului, instanța de apel a clarificat obiectul cererii introductive și pretențiile reclamantului, în respectarea principiului disponibilității, reținând că demersul judiciar este fundamentat pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, ca răspundere de drept comun în condițiile prevăzute de art. 1349 și art. 1357 C. civ., care decurge din încălcarea obligațiilor care îi reveneau Tribunalului Ilfov, ca operator de date cu caracter personal, în aplicarea Legii nr. 677/2001. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că nu constituie o derogare de principiul disponibilității dreptul instanței de a da denumirea corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, în temeiul art. 152 C. proc. civ., întrucât instanța dă denumirea legală celor pretinse de părți. Totodată art. 22 alin. (4) C. proc. civ., dispune faptul "că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă", această dispoziție extinzând, ca regulă, dreptul instanței și la calificarea aspectelor de drept substanțial, nu numai a celor de drept procesual, precum și a instituției juridice aplicabile în cauză. Cum instanța de apel a analizat cauza în raport de limitele învestirii și în respectarea principiului disponibilității, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. .1 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva susținută de pârât. În ce privește motivul de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - greșita aplicare a art. 1381 alin. (1) și art. 1385 alin. (2) C. civ., Înalta Curte, în raport de obiectul dedus judecății, reține că, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 677/2001 privind protecția datelor cu caracter personal, orice persoană care a suferit un prejudiciu în urma unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată ilegal, se poate adresa instanței competente pentru repararea acestuia. Or, în raport de starea de fapt conturată în cauză și necontestată, instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile delictuale, reținând că în cauză sunt întrunite cumulativ elementele acestei răspunderi juridice, în condițiile în care fapta ilicită a pârâtului constă în aceea că, în calitate de operator de date cu caracter personal, nu a aplicat măsurile tehnice și organizatorice adecvate pentru protejarea datelor cu caracter personal ale reclamantului A. (CNP, domiciliu) împotriva dezvăluirii sau accesului neautorizat și nu a vegheat la respectarea acestor măsuri de către grefierul de ședință, care a procedat la transcrierea în sistem informatizat a încheierii din data de 01.09.2015, pronunțate în dosarul nr. x/2015, integral, cu menționarea datelor cu caracter personal ale reclamantului (pe care trebuia să le șteargă), pe pagina de internet www.x.ro., iar prejudiciul, constă în rezultatul, efectul negativ suferit ca urmare a faptei ilicite săvârșite de pârât. În raport de aceste elemente instanța de apel, în mod legal, a reținut că "posibilitatea accesării datelor personale în speță și, corelativ, starea de neliniște și temerea legată de divulgarea respectivelor date trebuie examinate în concret în acest caz prin raportare la împrejurarea că ștergerea din sistem a datelor nu a avut loc decât după o perioadă de timp de 2 luni și 10 zile, constituie aspectul esențial pentru stabilirea unui prejudiciu moral, în acord și cu prevederile de principiu ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 677/2001, invocate de apelantul-pârât, care trimit la cauza acțiunii civile pe care cel interesat o poate deduce judecății - vătămarea efectivă concretizată în producerea de prejudicii". Cum prejudiciul moral reprezintă orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima, instanța de apel în mod corect a reținut "că ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul moral ca atare, decurgând din lezarea unor valori fără conținut economic, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat". Or, în condițiile îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale obiective a pârâtului, sunt nefondate susținerile legate de încălcarea dispozițiilor art. 1381 alin. (1) și art. 1385 alin. (2) C. civ. Nefondate sunt și susținerile pârâtului legate de greșita reținere a faptului că Tribunalul Ilfov are calitate procesuală pasivă în raport de petitele 1, 3 și 4 din cererea de chemare în judecată și că trebuia constatat că, în raport cu dispozițiile Legii nr. 677/2001 și ale Codului muncii, nu poate exista vreun raport juridic specific între pretinsul autor al faptei (grefierul de ședință) și Tribunalul Ilfov, care să atragă răspunderea acestuia din urmă. Astfel, Înalta Curte reține că în condițiile în care reclamantul a supus judecății un raport juridic în al cărui conținut se regăsesc obligații proprii ale Tribunalului Ilfov, derivând din calitatea acestei persoane juridice de a fi operator de date cu caracter personal, în condițiile Legii nr. 677/2001 (art. 3 alin. (1) lt. d în vigoare la momentul comiterii faptelor), prelucrând direct asemenea date în temeiul acestui act normativ și în conformitate cu Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și cu Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările și completările ulterioare, calitatea de operator de date cu caracter personal legitimează procesual pârâtul câtă vreme în cadrul demersului judiciar se urmărește atragerea răspunderii delictuale proprii decurgând din încălcarea obligațiilor instituite în sarcina pârâtului prin dispozițiile Legii nr. 677/2001. Pentru considerentele expuse, cum niciuna dintre susținerile invocate de recurenți nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,