ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6180/2019

Ședința publică din data de 5 decembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 10.01.2017, pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantele S.C. A. S.A. și Federația Patronatelor din Turismul Românesc au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României-Secretariatul General al Guvernului, anularea punctului 5 din Anexa la H.G. nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 159 din 26 iunie 2017, Curtea de Apel Constanța a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe, reclamantele S.C. A. S.A. și Federația Patronatelor din Turismul Românesc au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

După ce au prezentat argumentele din acțiune, recurentele-reclamante au arătat că instanța de fond nu a motivat respingerea argumentelor referitoare la faptul că în legislația societăților comerciale nu există, nu este definită, noțiunea de societate turistică, ci doar noțiunea de structură de primire turistică cu funcțiuni de cazare și alimentație publică.

Structurile de primire turistică cu funcțiune de cazare și alimentație publică sunt definite în cuprinsul art. 2 lit. b) al Ordinului Președintelui Autorității Naționale pentru Turism nr. 65/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare și alimentație publică, a licențelor și brevetelor de turism.

Potrivit pct. 10 din Anexa nr. 1 la Normele metodologice, dotarea cu televizor cu recepție canale TV nu este obligatorie pentru hotelurile de 1 stea și motelurile de 1 și 2 stele.

Prin Deciziile nr. 2102/09.04.2009, nr. 607/03.02.2011, nr. 3131/31.05.2011, Înalta Curte a tranșat chestiunea obligativității plății taxei doar de către utilizatorii serviciilor SRTV, însă modalitatea de redactare a pct. 5 din Anexă a permis încasarea taxei de la toți agenții economici care prestează servicii turistice, fie ei persoane juridice sau fizice autorizate, întrucât toți au fost asimilați societăților turistice.

Au mai susținut reclamantele că instanța de fond nu a analizat criticile referitoare la faptul că redactarea pct. 5 din Anexă nu respectă regulile și normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 36, art. 37 și art. 57 din Legea nr. 24/2000.

Noțiunea "societăți turistice" apare doar în cuprinsul Anexei, fără a se regăsi sau a fi definită în cuprinsul actului normativ de trimitere, dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 978/2003 făcând trimitere la categoriile de plătitori menționate în cuprinsul art. 1-art. 3, respectiv persoane fizice, familii și persoane juridice, niciunde nefăcându-se mențiunea "societăți turistice", ceea ce este de natură a încălca flagrant prevederile articolelor menționate din Legea nr. 24/2000.

Conform art. 2 lit. a) din Ordinul Președintelui Autorității Naționale pentru Turism nr. 65/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare și alimentație publică, a licențelor și brevetelor de turism, prin "operator turistic" care deține structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare și alimentație publică se înțeleg nu doar societățile comerciale, ci și persoanele fizice autorizate, întreprinderi individuale sau familiale sau alte persoane juridice, constituite conform legii.

Practic, pct. 5 al Anexei la H.G. nr. 978/2003 instituie criterii discriminatorii, în funcție de forma de organizare a agentului economic, fiind vizați doar operatorii economici organizați sub forma de societate (comercială).

Ceilalți operatori economici, respectiv persoanele fizice autorizate, întreprinderi individuale sau familiale, nu sunt incluși în sfera plătitorilor taxei.

Conform pct. 5 contestat, toate "societățile turistice" datorează această taxă, indiferent dacă dețin sau nu receptoare TV în camere și indiferent dacă sunt beneficiare ale serviciului public de televiziune. Criteriile de clasificare ale structurilor de primire turistice menționează fără echivoc categoriile de structuri clasificate care au obligația dotării cu televizoare.

De asemenea, în cadrul unei structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare și alimentație publică, nu toate camerele sunt clasificate, o parte dintre acestea fiind destinate uzului personalului de deservire.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, apreciind că susținerile recurentelor nu se încadrează în ipotezele enumerate de art. 488 C. proc. civ., prin recurs invocându-se unele aspecte care vizează o situație de fapt diferită de cea reținută de prima instanță prin hotărârea atacată.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că, în mod temeinic și legal, prima instanță a reținut că pretinsa vătămare a drepturilor și intereselor legitime invocată de reclamante se datorează, de fapt, modului în care s-a înțeles să se pună în executare prevederile actului administrativ contestat.

4.1. Înalta Curte urmează a respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, apreciind că, din punct de vedere formal, susținerile expuse în cuprinsul cererii de recurs se pot circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din C. proc. civ.

4.2. Verificând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte nu poate reține incidența motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., având în vedere că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că se impune respingerea acțiunii.

Contrar criticilor recurentelor-reclamante, motivarea hotărârii recurate permite exercitarea controlului judiciar al instanței superioare asupra sentinței pronunțate de prima instanță, fiind respectate garanțiile procesuale ale imparțialității judecătorului și ale calității actului de justiție, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil.

Împrejurarea că instanța de fond nu și-a însușit argumentele reclamantelor nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că acest text legal are în vedere argumentarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, respectiv de motivele invocate de părți prin căile procesuale reglementate de lege, iar nu de cele invocate exclusiv de una dintre părți.

Or, o soluție sau alta a instanței de fond presupune preluarea filtrată, totală sau parțială, a argumentelor unei părți în conflictul judiciar dedus judecății,

4.3. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material.

După cum a reținut și prima instanță, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 40 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, astfel cum era în vigoare la data formulării acțiunii,

"(1) Veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin, după caz, din:

(...)

b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;

(...)

(3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.".

De asemenea, conform art. 40 alin. (4) din același act normativ,

"(4) Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.".

Prin urmare, obligația persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de televiziune este o obligație legală, fiind prevăzută de art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, în vigoare la data formulării acțiunii.

Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale, s-a reținut că prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii Fundamentale.

De asemenea, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013 a instanței de contencios constituțional, s-a statuat că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.

Astfel, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective, adică a acelor entități în folosul cărora se realizează activitatea de informare de către cele două servicii publice.

Legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiar al serviciului de radio și de televiziune a tuturor persoanelor fizice și juridice cu sediul în România. În acest sens, Înalta Curte reține că, Legea nr. 41/1994 fiind o lege organică, scutirile sau reducerile de la plata taxei pentru serviciul public de televiziune trebuie să fie prevăzute, în exclusivitate, tot prin lege organică.

Pct. 5 din Anexa la H.G. nr. 978/2003, contestat de reclamante, prevede că taxa pentru serviciul public de televiziune în cazul persoanelor juridice - societăți turistice este de 77.000 RON/cameră.

Contrar alegațiilor recurentelor-reclamante, în cuprinsul Legii nr. 41/1994, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, la art. 40 alin. (3) citat anterior, existau mențiuni referitoare la categoriile de persoane obligate la plata taxei (persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine). De asemenea, acest articol nu a fost abrogat, ci, prin deciziile Curții Constituționale menționate, s-a constatat că este constituțional în măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii.

Argumentul recurentelor-reclamante, în sensul că art. 3 din H.G. nr. 978/2003 a fost abrogat, nu are nicio relevanță, de vreme ce art. 40 alin. (3) din lege prevede categoriile de persoane obligate la plata taxei și, în raport cu cele statuate de Curtea Constituțională, condițiile în care aceste persoane trebuie să achite taxa.

Referitor la cuantumul datorat, Legea nr. 41/1994, la art. 40 alin. (4), prevede că acesta este stabilit prin hotărâre a Guvernului. Prin pct. 5 al H.G. nr. 978/2003 s-a stabilit cuantumul la 77.000 RON pentru fiecare cameră a persoanelor juridice-societăți turistice. Acestea, în măsura în care sunt beneficiari direcți ai serviciilor de radiodifuz iunie și televiziune, se încadrează în categoria prevăzută de lege pentru a plăti taxa de televiziune.

Deci, societățile turistice au obligația plății taxei de televiziune, încadrându-se în noțiunea mai largă de persoane juridice prevăzută la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, dacă beneficiază de serviciul respectiv.

Astfel, nu au relevanță aprecierile recurentelor, că în legislația societăților comerciale nu este definită noțiunea de societate turistică, și nici invocarea prevederilor Ordinului Președintelui Autorității Naționale pentru Turism nr. 65/2013, cu referire la clasificarea hotelurilor și motelurilor de 1 stea sau 2 stele, care nu au obligația dotării camerelor cu televizor cu recepție canale TV. Unitățile de cazare care nu au asemenea dotări nu se încadrează în noțiunea de beneficiar direct al serviciului de televiziune.

În raport cu aceste argumente, nu pot fi reținute nici susținerile recurentelor privind încălcarea normelor de tehnică legislativă prin redactarea pct. 5 din Anexa la H.G. nr. 978/2003, pentru că, după cum s-a arătat, noțiunea de societăți turistice se încadrează în noțiunea mai largă de persoane juridice.

Nu se poate vorbi nici de impunerea unor criterii discriminatorii în funcție de forma de organizare a agentului economic, pentru că, prin aceeași anexă la H.G. nr. 978/2003, la pct. 1-4, sunt enumerate și alte categorii de plătitori pentru serviciul de televiziune și cuantumul taxelor achitate de aceste categorii.

De asemenea, Înalta Curte reține că sunt lipsite de suport alegațiile recurentelor-reclamante, în sensul că pct. 5 criticat impune ca toate societățile turistice să achite această taxă, indiferent dacă dețin sau nu receptoare TV și indiferent dacă sunt beneficiare ale serviciului de televiziune. Niciunde în cuprinsul textului acestui articol nu se prevede această obligativitate în orice condiții.

După cum s-a argumentat anterior, legea prevede care sunt categoriile de persoane obligate la plata taxei (beneficiarii direcți) și faptul că, prin hotărâre de guvern, se stabilește cuantumul taxei. Deci, nu se poate reține că pct. 5 din Anexa la H.G. nr. 978/2003 ar dispune plata taxei în sarcina tuturor societăților turistice, ci acest articol stabilește cuantumul taxei pentru persoanele juridice-societăți turistice care beneficiază de acest serviciu.

4.4. Prin urmare, reținând că sentința de fond este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului și va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Guvernul României.

Respinge recursul, formulat de S.C. A. S.A. Mangalia și Federația Patronatelor din Turismul Românesc împotriva sentinței nr. 159 din 26 iunie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2019.