ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4582/2018

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 09-11-2016, reclamanta A. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta B. (România) S.A. prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 29-09-2008 referitor la comisionul de administrare, nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din29-09-2008 referitor la comisionul de acordare, să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 761,85 EURO încasată de pârâta cu titlu de comision de acordare, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate de pârâta cu titlu de comision de administrare, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 4 și urm. din Legea nr. 193/2000, art. 969 - 970 C. civ., art. 977 și urm. C. civ., art. 948 C. civ., art. 992 și urm. C. civ. coroborate cu art. 1092 C. civ. și cu orice alte dispoziții legale.

La data de 13-02-2017, reclamanta a depus precizare și cerere suplimentare probatoriu prin care a arătat că totalul sumelor achitate de reclamantă cu titlu de comision de administrare în contul x, cont al cărei titular este și din care banca își trage lunar ratele aferente creditului, este de 7039,14 EURO, astfel cum a precizat pârâta prin întâmpinare.

A solicitat astfel să ia act instanța de faptul că reclamanta înțelege să precizeze cuantumul sumelor achitate de reclamantă până la data de 31.12.2016, cu titlu de comision de administrare ca fiind de 7039,14 EURO - recunoscut de pârâtă, conform Extras cont + 785,37 EURO - conform plaților făcute de subsemnata direct în contul băncii = 7824,51 EURO.

La data de 09-03-2017, reclamanta a depus modificare de acțiune introductivă de instanță prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâtei C. S.A..

Prin sentința civilă nr. 6133 din 06.07.2017 pronunțată în cauza înregistrată sub nr. x/2016, Judecătoria sectorului 6 București a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu B. (România) S.A. și C. S.A. (denumite în continuare Banca - n. red. CFS), a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută ale clauzei din contractul de facilitate de credit și garanție nr. x din 29.09.2008 prevăzute la art. 5.1 lit. c), în ceea ce privește obligația de plată a comisionului de administrare și a obligat pârâtele la restituirea sumei percepute de la debitor cu acest titlu și la plata dobânzii legale aferente.

La data de 03.08.2017 A. a depus prin poștă o cerere de apel la Judecătoria sectorului 6, București, în termenul prevăzut de lege, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată. Cererea de apel a fost precizată în procedura prealabilă prin cererea înregistrată la data de 14/15.09.2017.

La data de 14.08.2017 B. (România) S.A. a depus prin poștă și prin poșta electronică, la Judecătoria sectorului 6, București, în termenul prevăzut de lege, o cerere de apel prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv și nulității absolute ale clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. c) din contract.

La data de 25.08.2017 B. (România) S.A. și C. S.A. au depus prin poștă, la Judecătoria sectorului 6, București, în termenul prevăzut de lege, o cerere de apel prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv și nulității absolute ale clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. c) din contract.

Cererea de apel formulată de Bancă a fost precizată în procedura prealabilă prin cererile aflate la filele x.

Prin decizia civilă nr. 5172 A din 14 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în complet de apel: a respins apelul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 6133 din 06.07.2017 pronunțate de Judecătoria Sectorului 6 București, ca nefondat.

În complet de divergență, cu majoritate: a admis apelul formulat de B. (România) S.A. și C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6133 din 06.07.2017 pronunțate de Judecătoria Sectorului 6 București; a schimbat sentința apelată, în sensul că: a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată; a obligat apelanta - reclamantă să plătească apelantei - pârâte C. S.A. suma de 3281,29 RON și apelantei - pârâte B. (România) S.A. suma de 837,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu opinia separată a d-nei judecător D., în sensul respingerii apelului formulat de B. (România) S.A. și C. S.A. ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea in tot a deciziei recurate, respectiv respingerea apelurilor formulate in cauza de B. România S.A. si C., cu menținerea soluției instanței de fond ca fiind temeinica si legala.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 21 mai 2018; a fost fixat termen de judecată la 1 noiembrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel București, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menționat și faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a pronunțat următoarea soluție:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 5172 A din 14 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2018.