ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3519/2018

Ședința publică din data de 21 septembrie 2018

Asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrata pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 3 aprilie 2014 sub nr. x/2014 reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constatate caracterul abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de acordare credit, cuprinsă în art. 9 lit. a) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 29 ianuarie 2008, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumei de 2.500 Euro încasată cu acest titlu; constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de administrare, cuprinsă în art. 9 lit. b) din contractual sus-indicat, cu consecința obligării pârâtei la restituirea restituirii sumei de 3.250 Euro, încasată cu acest titlu; obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a părții nerestituite din dobânda încasată în mod nelegal, pentru perioada martie 2009 - iulie 2013, în temeiul clauzei cuprinse în art. 5 teza finală din contract cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 3950/2017, Judecătoria Constanța a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtă către reclamant a părții nerestituite din dobânda încasată nelegal pentru perioada 6 decembrie 2012 până la data de 11 iulie 2013, dobândă încasată în temeiul art. 5 teza finală din contractual de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 29 ianuarie 2008.

A respins restul pretențiilor ca nefondate.

Atât reclamantul A. cât și pârâta B. S.A. au declarat apel atât împotriva încheierii de ședință din 3 februarie 2016 cât și împotriva sentinței civile nr. 3950/2017 pronunțată de Judecătoria Constanța.

Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 280 din 19 februarie 2018, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții A. și B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 3950/2017 pronunțată de Judecătoria Constanța.

A obligat pe apelantul A. către apelanta B. S.A. la plata sumei de 1357 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat ocazionate în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant A..

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) și a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 280 din 19 februarie 2018 și a tuturor încheierilor premergătoare pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 21 septembrie 2018.