ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1491/2018

Ședința publică din data de 26 aprilie 2018

Asupra cererii de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 13.01.2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.1.5 lit. A) din Condițiile Generale, punctul 10 din Condițiile Speciale, art. 3.1.5. lit. B) din Condițiile Generale, punctul 11 din Condițiile Speciale, art. 3.1.8 din Condițiile Generale, art. 3.2 din Condițiile Generale, art. 3.2 din Condițiile Generale, art. 3.3 din Condițiile Generale, clauze regăsite în contractul de credit nr. x/14.08.2008. Totodată, s-a solicitat stabilizarea cursului CHF-leu, la momentul semnării contractului, denominarea în moneda națională și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în mod abuziv, sume ce urmează a fi actualizate cu dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 1528/07.03.2017 pronunțată de Judecătoria Brăila s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., s-a constatat caracterul abuziv al dispozițiilor cuprinse în art. 3.1.5 lit. a) si b., art. 3.1.8, art. 3.3 din contractul de credit nr. x 14.08.2008 privind comisionul de acordare și comisionul de administrare lunara, privind dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele și privind schimbări în circumstanțe și s-a constatat nulitatea absolută a dispozițiilor cuprinse în art. 3.1.5 lit. a) si b., 3.1.8, art. 3.3 din contractul de credit nr. x 14.08.2008 privind comisionul de acordare și comisionul de administrare lunară, privind dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele și privind schimbări în circumstanțe.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2375,75 RON reprezentând comision de acordare și la plata dobânzii legale penalizatoare de la data pronunțării prezentei hotărâri până la achitarea integrală a debitului și a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 18560,68 RON, achitată în perioada 01.09.2008-01.01.2016, reprezentând comision de administrare și precum și a sumelor cu titlu de comision de administrare lunară, încasate în baza clauzei constatate ca abuzivă, de la data de 01.01.2016 până la data pronunțării prezentei hotărâri și la plata dobânzii legale penalizatoare de la data pronunțării prezentei hotărâri până la achitarea integrală a debitului.

S-au respins în rest celelalte capete de cerere și a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1374 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, motivat de faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.

Totodată, împotriva sentinței au declarat apel și reclamanții A. și B. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, motivat de faptul că obligația de plata a fost asumata in CHF.

Prin încheierea din data de 27.04.2017 s-a dispus scoaterea de pe rol a cauzei și înaintarea spre competentă soluționare sectiei I Civilă a Tribunalului Brăila.

Prin încheierea din 08.06.2017 sectia I Civilă a Tribunalului Brăila a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea dosarului secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brăila. A constatat ivit conflictul de competență și a sesizat Curtea de Apel Galați în vederea soluționării acestuia.

Prin sentința civilă nr. 139/F/CC/28.06.2017 Curtea de Apel Galați a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brăila, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei secții la data de 31.07.2017 sub nr. x/2015**.

Prin decizia civilă nr. 296/Aciv/2017 din 2 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2015 a fost admis apelul apelanților-reclamanți A. și B. împotriva sentinței 1528/7.03.2017 pronunțată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. x/2015;

A fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prev. de art. 3.2 din contractul de credit de consum nr. x/14.08.2008 privind riscul valutar și s-a dispus înlăturarea acestuia.

S-a dispus restituirea sumei de 50.395,49 RON reprezentând diferență curs valutar achitată în perioada 1.09.2009-11.04.2016, precum și în continuare până la data pronunțării prezentei decizii - 2.11.2017.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

A fost respins ca nefondat apelul formulat de intimata-apelantă C. S.A..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. S.A.,conform dovezii aflate la dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Galați.

La data de 16.02.2018 C. S.A. București a formulat cerere de suspendare a efectelor deciziei civile nr. 296/Aciv/2017, care a fost înregistrată, sub nr. x/2018, la Curtea de Apel Galați.

La termenul din data de 28.02.2018, Curtea de Apel Galați, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii.

Prin decizia civilă nr. 68 R/din 28 februarie 2018, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Galați și a declinat competența de soluționare a cererii de suspendare a efectelor deciziei civile nr. 296/A civ/2017 pronunțată la data de 02.11.2017 de Tribunalul Brăila,în dosarul nr. x/2015, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Competența de soluționare a cauzei a fost declinată de Curtea de Apel Galați, avându-se în vedere dispozițiile art. 97, art. 483 alin. (3) și alin. (4), art. 96 alin. (3) C. proc. civ., precum și considerentele deciziei nr. 369/30.05.2017 a Curții Constituționale (paragraful 26 din decizie).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 30 martie 2018.

La 20 aprilie 2018, intimatul A. a depus întâmpinare, comunicată, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de suspendare, raportat la art. 484 C. proc. civ. totodată a invocat și excepția inadmisibilității cererii de suspendare față de dispozițiile art. 484 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Analizând excepția necompetenței materiale a instanței, raportat la dispozițiile art. 97 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 483 alin. (4) din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege (...)", iar conform art. 484 alin. (2) din același cod, "(...) instanța sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea hotărârii atacate cu recurs (…)."

În cauză nu sunt îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 484 alin. (2), prin raportare la dispozițiile art. 97, coroborat cu art. 483 din C. proc. civ.

Astfel, dispozițiile art. 484 alin. (2) din C. proc. civ., prevăd că, la cererea recurentului, instanța sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea hotărârii atacate cu recurs, sub condiția depunerii cauțiunii prevăzute la art. 719 din același cod.

Cererea de suspendare reglementată de dispozițiile art. 484 alin. (2) Cod de procedură civilă constituie un incident procedural ivit cu ocazia soluționării recursului, acestea fiind indisolubil legate.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) C. proc. civ., "cererile incidentale sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare".

Se constată că cererea de suspendare executare silită ce face obiectul prezentei cauze a fost formulată în legătură cu cererea de recurs declarată de C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 296/Aciv/2017 din 2.11.2017, pronunțată de Tribunalul Brăila, astfel cum reiese din dosarul Curții de Apel Galați nr. 97/44/2018, fila x.

Fiind formulată în cadrul unui alt proces, se constată că cererea de suspendare executare silită are natura unei cereri incidentale, în sensul art. 30 alin. (6) din C. proc. civ., față de cererea de recurs.

Potrivit art. 123 alin. (1) din C. proc. civ. "Cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120."

Așadar, instanța competentă să soluționeze cererea principală devine competentă să soluționeze și cererile incidentale formulate în cadrul aceluiași proces.

În speță, se reține că decizia cu privire la care s-a solicitat suspendarea executării silite și care a fost supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în apel, într-un litigiu având ca obiect principal pretenții cu o valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezenta cerere de suspendare, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Brăila, competența de soluționare a cererii privind suspendarea executării silite a deciziei tribunalului aparține Curții de Apel Galați, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a cererii formulate de petenta C. S.A. privind suspendarea executării silite a deciziei nr. 296/A civ./2017 din 2 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, în favoarea Curții de Apel Galați.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2018.