ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 825/2018

Ședința publică din data de 13 martie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 octombrie 2007 sub nr. x/2007 la Judecătoria Mangalia, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele societăți C. S.R.L. (cu denumirea actuală D. SRL) și E. S.A. rezoluțiunea contractului de cesiune încheiat între A., B. și E. S.A., a convenției dintre A., S.C. C. S.R.L. și B., precum și repunerea părților în situația anterioară.

În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanții au decis vinderea părților sociale deținute în cadrul societății C. S.R.L., prețul vânzării urma să se facă de E. S.A. prin F., astfel: plata sumei de 304.581 USD și plata unei datorii a societății C. S.R.L..

Au fost încheiate două acte juridice succesive: o cesiune de părți sociale ale societății C. S.R.L. de către reclamanții A. și B. către societatea E. S.A. - prin F. și ulterior o convenție între societatea C. S.R.L. reprezentată de F. privind plata sumei de 304.581 USD către reclamantul A., termenul de plată fiind stabilit conform art. 4 din contract, ca fiind cel mai târziu data de 31 decembrie 2004.

S-a învederat că plata nu a fost efectuată în termenul stabilit, astfel că se impune rezoluțiunea celor două convenții și repunerea părților în situația anterioară.

Prin sentința civilă nr. 371/C din 17 februarie 2010, Judecătoria Mangalia a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, cererea fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2011.

Prin sentința civilă nr. 5068 din 12 septembrie 2011, Tribunalul Constanța a anulat ca netimbrată acțiunea, iar prin decizia civilă nr. 25 din 6 martie 2013 Curtea de Apel Constanța a admis apelul declarat de reclamanții A. și B., a desființat sentința civilă și a dispus trimiterea cauzei la prima instanță spre rejudecare.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 2809 din 21 octombrie 2013, Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă, pentru nerespectarea prevederilor art. 720

1

C. proc. civ. de la 1865, reținând că reclamanții nu au făcut dovada comunicării notificării transmisă prin intermediul executorului judecătoresc către pârâtele E. S.A. și C. S.R.L., această convocare este adresată doar pârâtei C. S.R.L., nu este însoțită de dovezile pe care se sprijină, este emisă cu aproximativ trei ani înainte de promovarea demersului judiciar și se referă la un alt cuantum al pretențiilor decât cel care face obiectul acțiunii de față.

Prin decizia civilă nr. 205 din 17 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2809 din 21 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța, ca nefondat și a fost obligat apelantul în favoarea intimatei S.C. E. S.A. la plata sumei de 3000 RON, cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 356 din 4 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul A., a modificat decizia civilă nr. 205 din 17 aprilie 2014, în sensul că a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 2809 din 21 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța, pe care a anulat-o și a trimis cauza la Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pentru a evoca fondul.

A reținut Înalta Curte că acțiunea a fost promovată la data de 9 octombrie 2007, iar pârâtele - intimate au luat cunoștință de pretențiile reclamantului și de actele care au stat la baza acestora încă de la data promovării cererii introductive, situație în care, dacă ar fi dorit în orice mod soluționarea litigiului pe cale amiabilă, aveau posibilitatea să își exprime această poziție în cei peste 3 ani și trei luni trecuți până la momentul invocării excepției (31 ianuarie 2011).

Convocarea la conciliere nu trebuie realizată ca simplă formalitate, ci cu scopul încercării efective de soluționare a unei dispute legale pe cale amiabilă, tot așa, excepția nu poate fi invocată în mod formal, pentru neîndeplinirea unei simple formalități, ci doar în raport de posibilitatea efectivă de soluționare amiabilă a litigiului și de o eventuală vătămare produsă prin inexistența acestei posibilități, iar posibilitatea soluționării amiabile a litigiului a existat în tot timpul scurs de la data sesizării instanței de judecată și până la data invocării excepției în discuție.

Potrivit instanței de recurs, invocarea acestei neregularități de către pârâte, la data de 31 ianuarie 2011, după comunicarea înscrisurilor și administrarea de probatorii, nu poate conduce la aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece vătămarea părții se prezumă că s-a acoperit prin luarea la cunoștință a pretențiilor și raportat la prevederile procedurale invocate, neîndeplinirea corectă a procedurii concilierii, chiar și dacă este reală, nu atrage automat nulitatea concilierii sau respingerea cererii de chemare în judecată, sancțiunea intervenind numai dacă partea dovedește o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel.

S-a constatat că în cauză prevederile art. 720

1

C. proc. civ. au fost îndeplinite, în sensul că voința părților a fost aceea de a rezolva litigiul pe cale judecătorească și nu pe cale amiabilă, instanțele de fond interpretând excesiv de rigid dispozițiile legale evocate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2013*.

Prin "Notele de ședință" depuse la data de 24 septembrie 2015, apelantul-reclamant A. a precizat că obiectul acțiunii sale constă în rezoluțiunea celor două convenții, pentru nerespectarea obligațiilor asumate de societățile intimate pârâte, urmând ca cele două convenții să fie privite ca un singur act juridic, expresie a unui singur acord de voințe.

Prin încheierea interlocutorie din data de 16 decembrie 2015, Curtea de apel a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de pârâtele societăți C. S.R.L. și S.C. E. S.A. prin întâmpinarea formulată la data de 9 mai 2011, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii.

Au fost administrate probele propuse de părți și încuviințate de instanță, respectiv proba cu înscrisuri, proba testimonială cu martorii G. și H., interogatoriul administrat societăților pârâte, proba cu expertiza judiciară contabilă, fiind atașate raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul contabil judiciar I. și suplimentul la raportul de expertiză întocmit de același expert.

Prin decizia civilă nr. 69 din 6 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în evocarea fondului cauzei, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.A., astfel cum a fost precizată, ca nefondată.

S-a admis cererea de majorare a onorariului expertului judiciar cu suma de 2000 RON și au fost obligați reclamanții la plata onorariului expertului în sumă de 1000 RON și pârâții la plata onorariului expertului în sumă de 1000 RON.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a motivat următoarele:

Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. x din 4 aprilie 2003, reclamanții A. și B., în calitate de cedenți, au cesionat pârâtei societăți E. S.A. - prin președintele Consiliului de Administrație, F., în calitate de cesionar, câte 10 părți sociale fiecare, cu o valoare nominală de 100.000 RON (ROL) și o valoare totală de 2.000.000 RON (ROL), reprezentând integral capitalul social al societății C. S.R.L., deținut de cei doi în calitate de asociați.

Potrivit contractului, prețul total datorat de cesionar pentru părțile sociale este de 2.000.000 RON (ROL), preț achitat de societatea E. S.A., astfel: 1.000.000 RON (ROL) către cedentul A. și 1.000.000 RON (ROL) către cedenta B..

Cei doi cedenți au declarat în contract că au primit fiecare câte 1.000.000 RON (ROL), acesta reprezentând prețul integral al vânzării părților sociale cesionate și au menționat că înțeleg să predea integral activul și pasivul societății C. S.R.L. către societatea cesionară E. S.A., în baza unui proces-verbal încheiat până la data de 15 aprilie 2003, cei doi cedenți retrăgându-se din societate.

Tot la data de 4 aprilie 2003, între A., în calitate de creditor și societatea C. S.R.L. - prin administrator F., în calitate de debitoare, a fost încheiată convenția redactată în condițiile art. 3 din Legea nr. 51/1995 de avocat J., prin care societatea s-a obligat să achite creditorului A. suma de 304.581 USD, reprezentând "cota parte active achitat de către creditor în contul C. SRL".

Potrivit art. 3 din convenție, suma de 304.581 USD se achită în tranșe astfel: prima tranșă în valoare de 26.784 USD va fi achitată până la data de 15 aprilie 2003, diferența se va achita în mai multe tranșe: până la data de 15 noiembrie 2003 suma de 75.000 USD, până la 15 februarie 2004 suma de 75.000 USD, până la data de 15 mai 2004 diferența de plată de 127.216 USD.

În art. 4 din convenție părțile au stabilit că, în cazul neachitării ultimei tranșe în termen, vor stabili un alt termen de plată, dar care nu va depăși data de 31 decembrie 2004.

Pentru garantarea plății, societatea debitoare C. S.R.L. a înțeles să cedeze folosința restaurantului discotecă deținut de C. S.R.L. lui B., fost asociat al debitoarei și care a participat la încheierea actului în calitate de terț comodatar.

Din procesul-verbal încheiat la data de 18 februarie 2004 rezultă că până la acel moment a fost achitată de către debitoarea C. S.R.L. suma de 156.021,71 USD (din care reclamanții nu au recunoscut, la acel moment, suma de 19.542 USD) și au fost modificate termenele de plată și cuantumul tranșelor datorate, precum și modalitatea de plată a tranșei în sumă de 24.132 USD (în contul lui A. și B. - către societatea K. S.R.L., filiala Petroșani), fiind relevant că suma finală, considerată a fi neplătită la 18 februarie 2004, este de 153.791,29 USD.

Prin înscrisul intitulat "Proces-verbal nr. x" încheiat la data de 14 iulie 2004, semnat de aceleași părți, au fost modificate din nou parte din clauzele privind modalitatea de plată, precizându-se la pct. 1 că a fost achitată suma de 156.021 USD, potrivit procesului-verbal încheiat la data de 18 februarie 2004, adică suma calculată inițial și care includea și suma de 19.542 USD, contestată de cei doi reclamanți, iar la pct. 2 s-a recunoscut plata în echivalent în RON a sumei de 113.102,14 USD, conform anexei 1.

La pct. 3 din act s-a arătat că diferența de plată, rezultată astfel: 304.581 USD (suma inițială) - 156.021 USD (sumă achitată până la 18 februarie 2004) - 113.102 USD (sumă achitată până la data de 14 iulie 2004) = 35.458 USD, la care se adaugă suma de 3.768 USD (reprezentând o taxă pe valoare adăugată de recuperat din plățile făcute către L. SRL), adică un total de 39.226 USD se va achita astfel: 19.226 USD se vor achita către A. și B. până la data de 10 septembrie 2004 și 20.000 USD se vor achita doamnei M. până la data de 30 octombrie 2004, în baza dispoziției de plată semnată de A. la 18 iunie 2004.

Prin dispoziția de plată semnată la data de 18 iunie 2004 și adresată administratorului societății C. S.R.L., creditorul A. și-a exprimat consimțământul ca din suma ce i se cuvine potrivit "convenției încheiate la data de 18 februarie 2004", să se achite doamnei M. suma de 20.000 USD în luna iulie 2004.

La data de 4 august 2004, reclamantul creditor A. a solicitat ca plata sumei de 20.000 USD, în legătură cu care, la data de 18 iunie 2004, își exprimase consimțământul de plată către M., să se facă către el, făcând referire în înscris și la alte sume achitate de/către societatea K. S.R.L. .

Din suma stabilită prin convenția redactată de avocat J. la data de 4 aprilie 2003, rămăsese de plată la data de 14 iulie 2004, suma de 35.457,15 USD (la care părțile au mai adăugat suma de 3.768 USD, neavută în vedere inițial), plata fiind integral efectuată, astfel cum rezultă din probele administrate.

Suma de 19.226 USD a fost achitată de societatea C. S.R.L. către M., potrivit înțelegerii cuprinse în procesul-verbal încheiat la data de 14 iulie 2004, astfel cum rezultă din înscrisurile certificate de avocat J., astfel: suma de 2.000 USD a fost plătită la data de 20 august 2004 către M., suma de 8.500 USD a fost plătită la data de 7 octombrie 2004 către M., suma de 4.000 USD a fost plătită la data de 7 decembrie 2004 către M., suma de 4.726 USD a fost plătită la data de 10 decembrie 2004 către M. .

Suma de 19.235,64 USD a fost achitată astfel: prin ordinele de plată nr. x din 5 august 2004 și nr. 562 din 5 august 2004 emise de societatea E. S.A. în favoarea lui A. - echivalentul în RON a sumei de 5.840,38 USD și a sumei de 4224,26 USD, potrivit raportului de expertiză judiciară contabilă, în total suma de 10.064,64 USD, precum și prin ordinele de plată nr. x din 5 august 2004 și nr. 628 din 5 august 2004 - suma de 311.209.600 RON, care la cursul BNR din 5 august 2004, de 33.932 RON - ROL/USD (indicat de expertul judiciar contabil I.), reprezintă suma de 9.171 USD.

Rezultă că restul de plată de 35.457,15 USD, sumă recunoscută de reclamanții A. și B. prin procesul-verbal nr. x încheiat la data de 14 iulie 2004, a fost integral achitată, potrivit voinței părților și a înțelegerilor scrise ale acestora, plățile menționate fiind valabile și producând efectul juridic al stingerii obligației societății C. S.R.L., chiar dacă au fost făcute de o altă societate decât debitoarea C. S.R.L., dar în numele și pe seama acesteia (plățile făcute prin OP nr. x și 628 din 5 august 2004) sau dacă au fost făcute altei persoane decât creditorul obligației, însă cu consimțământul expres al acestuia.

Potrivit prevederilor art. 1093 alin. (1) C. civ. de la 1864 (aplicabil raporturilor juridice născute din convenția încheiată la data de 4 aprilie 2003), "obligația poate fi achitată de orice persoană interesată, precum și de un coobligat sau de un fidejusor", iar conform alin. (2), "obligația poate fi achitată chiar de o persoană neinteresată; această persoană trebuie însă să lucreze în numele și pentru achitarea debitorului, sau de lucrează în nume propriu, să nu se subroge în drepturile creditorului", principiul general fiind acela că oricine poate face plata.

Plata prin ordinele de plată emise de societatea E. S.A. în favoarea lui A. și în care se menționează că reprezintă "c/val plată pentru C. S.R.L., conform convenției din 4 aprilie 2003 și proces-verbal nr. x din 14 iulie 2004", chiar neavută în vedere de expertul contabil și neevidențiate în raportul de expertiză, a fost considerată valabilă, cu consecința stingerii raportului juridic obligațional.

Referitor la cel căruia i se poate face plata, art. 1096 alin. (2) C. civ. de la 1864 prevede că "Plata dată aceluia ce n-are împuternicire de a primi pentru creditor este valabilă, dacă acesta din urmă o ratifică sau profită de ea".

O plată făcută în aceste condiții, cum este plata făcută prin remiterea sumei totale de 19.226 USD către M., dar în contul datoriei C. S.R.L. către A., s-a considerat a fi o plată valabilă.

Voința exprimată de creditor ca plata unei părți din restul sumei datorate să se facă către o altă persoană decât creditorul și indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o acest act de voință, în lipsa invocării unor aspecte de nulitate, produce efectul de liberare a creditorului prin plată.

Contestarea acestor plăți făcută în fața instanței de apel, a fost privită ca lipsită de eficiență în condițiile existenței înscrisurilor anterior menționate, semnate olograf de A. și de care acesta a înțeles să se folosească în susținerea respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În legătură cu plăți anterioare datei de 14 iulie 2004, cum sunt cele enumerate în procesul-verbal încheiat la data de 18 februarie 2004, s-a reținut că sunt recunoscute de creditorul A., ca fiind făcute în contul datoriei de 304.581 USD, stabilită prin convenția încheiată la data de 4 aprilie 2003.

Acesta a fost un argument pentru care instanța a înlăturat parțial concluziile raportului de expertiză judiciară contabilă, în ceea ce privește suma totală considerată achitată, dar fără a fi luate în discuție plățile făcute unor terți.

S-a reținut pe baza înscrisurilor depuse de părți, dar și din răspunsul la interogatoriul administrat la cererea apelantului reclamant, că raporturile dintre reclamanții persoane fizice și cele două societăți pârâte, reprezentate de F. nu decurg numai din cele două acte juridice încheiate la data de 4 aprilie 2003, ci sunt mult mai complexe, de natura raporturilor dintre profesioniști care fac parte din același grup de interese, implicate fiind în înțelegerile părților și alte societăți, aflate în raporturi contractuale sau de altă natură cu părțile din litigiu.

Din perspectiva obiectului prezentei acțiuni, prin prisma susținerilor reclamanților și ale apărărilor pârâților, s-a reținut că s-a dovedit efectuarea plății sumei de 304.581 USD, stabilită prin convenția redactată în condițiile art. 3 din Legea nr. 51/1995 de avocat J., neexecutarea obligației de plată fiind argumentul solicitării rezoluțiunii convențiilor părților.

S-a mai motivat că, din probele administrate, între cele două convenții încheiate la aceeași dată, nu rezultă existența unei legături juridice de natura actului accesoriu care să urmeze soarta actului principal ori faptul că cele două acte reprezintă, în realitate, un singur negotium juris, cum se susține în acțiune.

Contractul de cesiune, autentificat sub nr. x din 4 aprilie 2003, reprezintă actul juridic de înstrăinare a părților sociale deținute la societatea C. S.R.L. de transmițătorii A. și B., asociați la acea vreme în societate, către societatea dobânditoare E. S.A., în schimbul plății contravalorii acestora, preț plătit la data autentificării actului.

Cesiunea de părți sociale reprezintă modalitatea de retragere din societate a asociaților care transmit părțile sociale, operațiune permisă de Legea societăților nr. 31/1990 și în raport de care, în speță, nu s-a invocat nicio cauză de rezoluțiune. Retragerea celor doi asociați din societatea C. S.R.L. a avut drept consecință schimbarea titularului părților sociale, asociatul unic fiind ulterior tranzacției societatea E. S.A..

Potrivit clauzei inserate în cap. II art. 2 par. 3 din contract, cedenții A. și B. au primit de la cesionară câte un milion RON (ROL) fiecare, "reprezentând prețul integral al vânzării părților sociale cesionate", mențiunea ce se referă la declarațiile părților, și nu la constatările personale ale notarului public, făcând dovadă până la proba contrară.

Convenția încheiată la data de 4 aprilie 2003 și redactată de avocat J. cuprinde înțelegerea de plată a sumei de 304.581 USD, despre care în art. 2 din convenție se precizează că "reprezintă cota parte active achitată de creditor în contul C. SRL", cuprinsul convenției fiind în parte contrar celor declarate în contractul de cesiune autentificat sub nr. x din 4 aprilie 2003 referitor la plată și la predarea activului societății.

Cel obligat la plată este societatea ale cărei părți sociale au fost cesionate, și nu societatea care a preluat părțile sociale și a devenit noul asociat, deși în cauză nu a fost vorba despre o anulare a părților sociale ale asociaților retrași, caz în care costul retragerii era suportat de societate.

Nu a fost invocată simulația, ci numai că acordul de voință referitor la plata sumei de 304.581 USD face parte din voința transmiterii integrale a capitatului social, retragerea din societate și, evident, predarea activului și pasivului societar. Plata reprezintă prețul unei părți din activul societății C. S.R.L. (posibil restaurantul discotecă situat pe plaja Venus), activ care însă privește patrimoniul persoanei juridice, și nu al persoanei fizice fost asociat.

Probatoriul administrat la propunerea părților, după precizarea de către apelantul reclamant a obiectului acțiunii și a motivelor în fapt și în drept, a vizat numai dovedirea executării sau neexecutării obligației de plată, societățile intimate pârâte neînțelegând să facă aprecieri cu privire la natura juridică a convenției menționate.

Instanța de apel a conchis că obligația de plată a fost integral executată, iar condițiile rezoluțiunii nu sunt îndeplinite, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților, astfel cum a fost precizată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța a formulat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă sub nr. x/2013*.

Prin cererea de recurs, recurentul A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată și, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța.

A invocat cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 9 și 7 C. proc. civ. de la 1865.

A criticat decizia recurată pentru nelegalitate, arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a următoarelor texte de lege:

- art. 115 și 116 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 referitoare la întâmpinare și la obligativitatea certificării pentru conformitate a înscrisurilor depuse la dosar;

- art. 177 și următoarele C. proc. civ. de la 1865 referitoare la verificarea de scripte;

- art. 167 și următoarele C. proc. civ. de la 1865 referitoare la încuviințarea probelor;

- art. 201 și următoarele C. proc. civ. referitoare la expertiză;

- art. 1179 C. civ. de la 1864 referitor la actele sub semnătură privată care conțin convenții sinalagmatice;

- art. 977 și următoarele C. civ. de la 1864 referitoare la interpretarea contractelor, art. 1092 C. civ. de la 1864 referitoare la plăți, art. 1020 și art. 1365 C. civ. de la 1864 referitoare la condiția rezolutorie în contractele sinalagmatice și, respectiv, la dreptul vânzătorului în caz de neplată a prețului.

Recurentul motivează că instanța de apel, în rejudecarea cauzei, în fond după casare, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 115 și art. 116 alin. (1) C. proc. civ. și art. 167 C. proc. civ.

Hotărârea atacată se sprijină în totalitate pe înscrisurile depuse de pârâți la dosarul cauzei. Pârâții nu au depus la dosarul cauzei înscrisurile în copii certificate, odată cu întâmpinarea, așa cum prevăd dispozițiile art. 115-116 C. proc. civ.

Susține recurentul că, în aceste condiții, toate înscrisurile depuse de pârâți la dosarul cauzei ar fi trebuit să fie înlăturate, nefiind certificate pentru conformitate potrivit dispozițiilor art. 116 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Faptul că unele dintre înscrisurile depuse de pârâți poartă o ștampilă cu amprenta "conform cu originalul", fără a avea nicio semnătură, nu echivalează cu certificarea pentru conformitate.

Recurentul motivează că, în cuprinsul hotărârii atacate, nu sunt arătate considerentele pentru care instanța s-a întemeiat pe aceste înscrisuri, încălcând prevederile art. 116 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Instanța de apel, la termenul din 1 octombrie 2015, a pus în discuția părților probatoriile pe care acestea înțeleg să își sprijine susținerile și a încuviințat probele solicitate.

Cu toate acestea, instanța de apel a încuviințat suplimentarea probei cu alte douăsprezece înscrisuri, la solicitarea intimaților-pârâți, după mai bine de un an de la momentul la care s-au încuviințat probatoriile.

Recurentul precizează că a solicitat respingerea probei, deoarece nu a fost solicitată în condițiile art. 115 C. proc. civ., toate înscrisurile fiind în posesia pârâților.

Proba nu îndeplinește condițiile art. 116 C. proc. civ., niciun înscris nefiind certificat pentru conformitate.

În continuare recurentul s-a referit la faptul că înscrisurile admise în completarea probatoriului sunt lipsite de relevanță.

În acest sens a arătat că, în ceea ce privește primele patru înscrisuri, acestea fac referire la contractul de comodat încheiat între C. S.R.L. și reclamantă, având ca obiect activul restaurant-discotecă, precum și la o serie de acte încheiate între C. și terțe persoane, ulterior expirării termenului pentru care a fost încheiat contractul de comodat. Pornind la prevederea din convenția încheiată la data de 4 aprilie 2003, potrivit căreia acest imobil va fi restituit la data achitării obligației către creditorul A., pârâtele încearcă să acrediteze ideea că, din moment ce pârâta a efectuat acte de administrare sau de dispoziție în legătură cu acest imobil, ar rezulta că reclamanții au predat imobilul pentru că s-a plătit integral datoria. Susține recurentul că acest contract de comodat nu a încetat pentru că a fost predat bunul după ce s-a achitat datoria, ci la expirarea termenului pentru care s-a încheiat acest contract și din cauza refuzului pârâtelor de a-l prelungi. Imobilul a fost preluat în absența reclamanților, care, așa cum rezultă din documentele existente la dosarul cauzei, din motive obiective, nu s-au ocupat de imobil și au fost imposibilitate să se opună. Dacă ar fi predat de bună voie acel imobil, ar fi trebuit să existe un proces-verbal de predare-primire în acest sens.

Precizează recurentul că nici următoarele opt înscrisuri nu au nicio legătură cu prezenta cauză sau cu reclamanții.

În acest sens, arată că nu a avut cunoștință de convenția încheiată între C. și N., semnată de F., iar suma de 10.000 USD nu a intrat în patrimoniul lor, pentru obligațiile decurgând din convenția încheiată la data de 4 aprilie 2003.

Nu recunoaște procesul-verbal nr. x din 2004, încheiat între părți, referitor la punctajul de plăți și nici declarațiile numitei M. potrivit cărora a primit anumite sume de bani. A mai relevat că nu există nicio clauză din care să rezulte că au rămas în sarcina reclamanților datoriile societății după cesionarea părților sociale.

Solicită ca înscrisurile depuse de pârâți și care cuprind convenții sinalagmatice să fie înlăturate pentru că nu respectă prevederile art. 1179 C. civ. de la 1864, potrivit cu care "Actele sub semnătură privată, care cuprind convenții sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte părți cu interese contrarii sunt. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au același interes".

Instanța de apel nu a luat în considerare susținerile sale și textele de lege invocate pentru respingerea acestei probe, iar hotărârea pronunțată se sprijină în exclusivitate pe această probă.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 177 C. proc. civ., referitoare la verificarea de scripte. În acest sens, recurentul a precizat că, în mod constant, a contestat semnăturile de pe anumite înscrisuri, dar instanța nu a procedat, potrivit art. 178 C. proc. civ., la verificarea înscrisurilor.

Hotărârea atacată a fost dată cu nerespectarea prevederilor art. 1179 C. civ. de la 1864, cu următorul conținut "Actele sub semnătură privată, care cuprind convenții sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte părți cu interese contrarii sunt. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au același interes".

Precizează că prin notele de ședință a invocat faptul că înscrisurile depuse de pârâți și care cuprind convenții sinalagmatice nu îndeplinesc condițiile cerute de lege, ad validatem (atâtea exemplare originale câte părți cu interese contrarii sunt).

Instanța de apel, fără a verifica îndeplinirea acestei condiții, le-a luat în considerare, hotărârea pronunțată întemeindu-se pe aceste înscrisuri.

Recurentul susține că nu poate accepta motivarea instanței de apel potrivit căreia între cele două convenții încheiate la aceeași dată nu există o legătură juridică de natura actului accesoriu care să urmeze soarta actului principal. Cele două acte reprezintă, în realitate, un singur negotium juris, așa cum s-a susținut în acțiunea introductivă, pentru următoarele considerente:

Cesiunea s-a realizat prin două acte succesive, reprezentând aceeași manifestare de voință, respectiv contractul de cesiune și convenția, ambele încheiate în aceeași zi.

Înțelegerea părților a fost ca A. să cesioneze părțile sociale ale C. S.R.L. către E. S.A., reprezentată de F., cu condiția ca C. S.R.L., să achite către A., în afară de valoarea părților sociale de 200 RON, suma de 304.581 USD, care reprezintă valoarea de piață a părților sociale.

La propunerea numitului F., înțelegerea dintre părți s-a materializat în două acte, reprezentate de contractul de cesiune a părților sociale ale C. S.R.L., încheiat între A. și E. S.A., reprezentată de F. (ca preț fiind trecută valoarea nominală a părților sociale în cuantum de 200 RON) și de convenția prin care C. S.R.L., se obligă să achite către A. suma de 304.581 USD, reprezentând valoarea de piață a părților sociale, acest din urmă act fiind semnat de F., care la acel moment nu avea nicio calitate în această societate.

Subliniază recurentul că pârâta E. S.A., prin reprezentantul său F. a solicitat expres ca, în contractul de cesiune, să se treacă valoarea nominală a părților sociale, iar în convenție să se treacă prețul real, valoarea efectivă a părților sociale, preț ce urma a fi achitat de C. S.R.L. (reprezentată tot de F., deși acesta nu avea nicio calitate în societate.)

În aceste condiții apreciază recurentul că cele două acte alcătuiesc un tot unitar și că, așa cum a arătat în acțiunea introductivă, fără convenție nu există cesiune, încheierea cesiunii a fost condiționată de încheierea convenției, nerespectarea acesteia din urmă atrăgând rezoluțiunea celor două convenții și repunerea părților în situația anterioară.

Mai arată recurentul că, dacă s-ar privi cele două acte separat, atunci, rezoluțiunea convenției apare ca fiind lipsită de interes față de reclamantul A., în condițiile în care prin aceasta își asumă obligații doar pârâții.

Numai rezoluțiunea celor două acte și repunerea părților în situația anterioară ar repara prejudiciul cauzat.

Relevă recurentul că situația de fapt descrisă, aceea că cele două acte reprezintă un tot unitar, rezultatul aceleiași manifestări de voință și că prețul părților sociale, în cuantum de 304.581 USD, a fost cel trecut în convenție, rezultă și din faptul că pârâtele s-au apărat invocând excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei s-a invocat faptul că au achitat integral prețul cesiunii, inclusiv cel de convenție.

Cu referire la dovedirea situației de fapt relevate și la caracterul unitar al celor doua contracte a invocat și mențiunile consemnate în convenția încheiată la 14 aprilie 2003, între O. S.A. și C. S.R.L. și în convenția încheiată la 26 mai 2004, între N. S.A. și C. S.R.L., înscrisuri depuse de pârâți la dosar.

Recurentul precizează că în cauză au fost administrate proba cu înscrisuri, proba testimonială și expertiză contabilă.

Din proba testimonială administrată în cauză rezultă că între reclamant și F., reprezentantul celor două pârâte au existat grave neînțelegeri în legătură cu modul în care pârâtele au înțeles să respecte obligațiile asumate prin cele două acte a căror rezoluțiune o solicită și că acestea nu au achitat integral prețul cesiunii. Față de depozițiile martorilor, recurentul consideră că este exclusă ideea că a predat imobilul pentru că s-a plătit integral datoria, așa cum susțin pârâtele.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 201 C. proc. civ. de la 1865, referitoare la expertiză.

În argumentarea acestei critici menționează că expertiza contabilă administrată a avut ca obiectiv "stabilirea sumelor achitate de C. S.R.L. (D.) către A. și B. din totalul de 304.581 USD, stabilite prin Convenția din 4 aprilie 2003, încheiată între A. și B., pe de o parte și E. S.A., reprezentată de F., pe de altă parte".

Raportul de expertiză cuprinde concluzia că suma achitată de cele două pârâte către A. și B. este de 141.741,81 USD, diferența de 162.839,19 USD nefiind achitată.

Pârâtele au formulat obiecțiuni împotriva raportului de expertiză, care au fost admise de instanță. Drept consecință, s-a încuviințat un obiectiv suplimentar vizând stabilirea tuturor sumelor de bani care au fost achitate către terțe persoane potrivit înscrisurilor de la dosar, în temeiul convenției din 4 aprilie 2003, încheiate între A. și B., pe de o parte și E. S.A., reprezentată de F., pe de altă parte.

Potrivit concluziilor suplimentului la raportul de expertiză, cele două pârâte au achitat către A. și B. suma de 141.741,81 USD, iar către terțe persoane suma de 70.523,34 USD.

Precizează că suplimentul la raportul de expertiză consemnează că suma totală plătită de cele două pârâte către A. și B., precum și către terțe persoane este de 212.271, 15 USD.

Suma rămasă neachitată de cele două pârâte, potrivit suplimentului la raportul de expertiză, după ce s-au scăzut toate sumele plătite către A. și B., precum și către terțe persoane, potrivit înscrisurilor prezentate de pârâte este 92.309,85 USD.

Subliniază că nu recunoaște sumele achitate de cele două pârâte către terțe persoane, aceste sume neputând fi considerate sume prin care s-a stins datoria față de recurent.

Pârâta E. S.A. a preluat părțile sociale ale C. S.R.L. (actualmente D.), dar și activul și pasivul acesteia.

Plata unor datorii ale C. S.R.L. (D.) nu poate fi privită ca fiind o plată către recurent. Subliniază că majoritatea plăților către terțe persoane reprezintă plata unor datorii ale C. S.R.L. (actualmente D.) către creditorii acesteia.

Instanța de apel a înlăturat toate concluziile expertizei care nu susțineau hotărârea adoptată.

Recurentul motivează că, în această manieră, instanța de apel s-a transformat în expert contabil, pentru că a analizat toate documentele de plată și a făcut calcule contabile deși, prin încuviințarea probei cu expertiză contabilă, a apreciat că nu se poate lămuri singură asupra împrejurării privind plățile făcute de pârâți către reclamanți și a reținut incidența dispozițiilor art. 201 C. proc. civ.

Dacă instanța de apel se putea lămuri singură asupra împrejurării privind plățile făcute de pârâți reclamanților, ar fi trebuit să știe acest lucru de la început, fără a fi necesară numirea unui expert în acest sens.

Printr-un alt motiv de recurs s-a criticat decizia instanței de apel ca fiind dată cu încălcarea art. 977 C. civ. de la 1864, potrivit căruia "interpretarea contractelor se face după intenția comuna a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor".

A susținut că interpretarea dată de instanța de apel, potrivit căreia între cele două convenții încheiate la aceeași dată, nu există o legătură juridică de natura actului accesoriu care să urmeze soarta actului principal vine în contradicție cu prevederile art. 977 C. civ. de la 1864.

Argumentează că în toate actele pe care pârâții au înțeles să le folosească pentru a dovedi achitarea obligațiilor, sub aspectul interpretării voinței reale a părților, se face vorbite de cele două acte, cesiunea și convenția, privite de toate părțile ca un tot unitar. Precizează că este lipsit de relevanță faptul că nu a recunoscut înscrisurile privind plățile efectuate.

Printr-un alt motiv de recurs s-a invocat nelegalitatea hotărârii atacate decurgând din aplicarea greșită a art. 1093 și a 1096 C. civ. de la 1864.

S-a argumentat în susținerea acestui motiv de recurs că nu s-a făcut dovada că sumele achitate de terți au avut ca finalitate stingerea obligației de plată a pârâților.

Din această perspectivă arată că este greu de înțeles concluzia la care a ajuns instanța de apel în privința plăților efectuate de terți către recurent și a caracterului eliberator al acestor plăți. Învederează că instanța de apel a reținut, pe baza tuturor înscrisurilor depuse de părți și a răspunsului la interogatoriu administrat, natura complexă a raporturilor juridice dintre părți, în care sunt implicate și alte societăți aflate în raporturi contractuale sau de altă natură cu părțile. Raportul de expertiză însă nu a luat în calcul plățile făcute de terți către recurent pentru stingerea datoriilor pârâților tocmai pentru faptul că aceste plăți puteau fi făcute pentru stingerea altor obligații.

În ceea ce privește aplicarea greșită a art. 1096 C. civ. de la 1864, recurentul a motivat că nu a recunoscut și a contestat înscrisurile prin care se tinde a se dovedi că a solicitat ca o parte din plăți să fie făcute către terțe persoane.

În aceste condiții, deși instanța de apel nu a procedat la o verificare de scripte și nu a stabilit care este cauza acordului de voință a creditorului, totuși a reținut că voința exprimată de creditor a fost ca o parte din restul sumei datorate să se efectueze către altă persoană decât creditorul.

Un alt motiv de recurs este circumscris neaplicării art. 1020 și art. 1365 C. civ. de la 1864, în contextul în care recurentul consideră că s-a demonstrat că intimatele pârâte nu și-au respectat în mod culpabil obligațiile asumate prin contractul de cesiune și prin convenție, ambele încheiate la data de 4 aprilie 2003. Drept urmare, se impune rezoluțiunea acestora, precum și repunerea părților în situația anterioară.

Recurentul a mai invocat încălcarea și aplicarea greșită a legii, în contextul în care judecătorul P., care a făcut parte din completul care a pronunțat Decizia nr. 205 din 17 aprilie 2014, prin care s-a respins apelul ca nefondat, cu consecința păstrării hotărârii pronunțate de Tribunal în primă instanță, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, a prezidat și completul care a pronunțat hotărârea atacată prin prezentul recurs, în rejudecarea apelului după casarea cu trimitere spre rejudecare. Recurentul admite că nu a existat un caz de incompatibilitate, dar apreciază că acest judecător și-a format opinia că acțiunea ar urma să fie respinsă, indiferent cum, fie pe calea excepției, fie pe fond. De aici rezultă, în opinia recurentului, încălcarea și aplicarea greșită a legii, dar și motivarea contradictorie, redactarea hotărârii atacate fiind făcută de același judecător.

A indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ipoteza referitoare la existența motivelor contradictorii din cuprinsul hotărârii atacate.

Sub acest aspect a arătat, pe de o parte, că din probele administrate rezultă natura juridică a celor două acte. Pe de altă parte, s-a motivat că probatoriul administrat în cauză la propunerea părților a vizat numai dovedirea executării sau neexecutării obligației de plată, iar intimatele-pârâte nu au făcut aprecieri cu privire la natura juridică a convenției menționate.

Pentru considerentele mai sus expuse recurentul a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, iar, în subsidiar, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța.

Intimatele-pârâte D. S.R.L. și E. S.A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului promovat, ca fiind nefondat, cu consecința menținerii deciziei civile nr. 69 din 6 februarie 2017, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Relativ la prima critică, intimatele au solicitat respingerea acesteia, ca fiind neîntemeiată, având în vedere că dispozițiile art. 115 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 116 C. proc. civ. nu prevăd obligativitatea depunerii tuturor înscrisurilor, sub sancțiunea neluării în seamă.

Se arată că recurentul a recunoscut faptul că o serie de înscrisuri certificate au fost depuse odată cu întâmpinarea. Ulterior, în cadrul dezbaterilor, a rezultat necesitatea administrării probei cu înscrisuri și au fost depuse suplimentar acte, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Instanța de apel, în mod legal, a dat eficiență înscrisurilor care au fost depuse odată cu întâmpinarea, iar, ulterior, în administrarea acestei probe, au fost prezentate alte acte, a căror necesitatea a reieșit din dezbaterile cauzei.

Intimatele au motivat că este neîntemeiată și critica prin care se invocă nerespectarea dispozițiilor art. 177 C. proc. civ., întrucât, din analiza întregului materialul probator, se observă că recurenții nu au invocat și nu au urmărit procedura înscrierii în fals și, mai mult, înscrisurile semnate olograf au fost invocate de recurentul-reclamant spre a justifica întreruperea cursului prescripției și a obținut soluționarea excepției în favoarea sa, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Cu privire la cele două convenții încheiate între părți, intimatele au solicitat menținerea concluziilor din cuprinsul hotărârii atacate, în sensul că acestea au regimul juridic al actelor de sine stătătoare, fără a exista între ele interdependența de la principal la accesoriu.

În ceea ce privește critica din recurs ce vizează nerespectarea dispozițiilor art. 201 C. proc. civ., intimatele au solicitat respingerea acesteia, cu motivarea că nu se invocă nerespectarea normelor de procedură privind administrarea probei, ci sunt reliefate nemulțumirile recurentului în raport de modul cum instanța de apel a evaluat această probă.

Referitor la motivul prin care se invocă imparțialitatea unui magistrat din complet, intimatele s-au apărat afirmând că nu sunt incidente motive de incompatibilitate legala, iar alte precizări nu au relevanță.

Intimatele au mai susținut că aspectele apreciate ca fiind contradictorii de către recurent sunt nefondate. În realitate, instanța nu motivează în mod contradictoriu hotărârea, ci explică, pe de o parte, natura juridica a celor doua acte, contract și convenție, reținând ca acestea sunt distincte, iar, pe de altă parte, se referă la limitele investirii, respectiv obiectul acțiunii.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Examinarea motivelor de recurs pornește de la observația că recurentul-reclamant, în partea introductivă a cererii de recurs, a precizat că motivele de recurs se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Analiza punctuală a motivelor de recurs, așa cum va fi expusă în cele ce succed, relevă că, pentru o parte din motivele de recurs, s-a indicat greșit cazul de nelegalitate incident. În temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea lor face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

În primul motiv de recurs recurentul a invocat lipsa de temei legal a hotărârii atacate ce decurge din încălcarea și aplicarea greșită a legii, cu referire la încălcarea prevederilor art. 115 și art. 116 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 și a dispozițiilor art. 167 C. proc. civ. de la 1865.

Instanța supremă apreciază, dând eficiență dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că, față de argumentele aduse, în realitate se invocă încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Prima critică subsumată acestui motiv vizează faptul că intimatele-pârâte au depus odată cu întâmpinarea înscrisuri care nu au fost certificate că sunt la fel cu originalul și totuși au fost valorificate de instanța de apel în fundamentarea hotărârii adoptate.

Critica este neîntemeiată.

În primul rând, instanța supremă constată că, o parte dintre înscrisurile prezentate de intimate în apărare și reținute de instanța de apel în fundamentarea soluției adoptate, au fost depuse în faza judecății în primă instanță, iar celelalte au fost depuse în faza apelului, în etapa evocării fondului cauzei, după casarea de către instanța de recurs a deciziei pronunțate în apel și anularea sentinței Tribunalului în vederea soluționării cauzei pe fond.

Înscrisurile sunt certificate pentru conformitate de avocat și, mai mult decât atât, recurentul a recunoscut veridicitatea acestora, câtă vreme s-a prevalat de conținutul lor cu prilejul apărărilor formulate în combaterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimate.

În soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin încheierea din 16 decembrie 2015, intrată în puterea de lucru judecat, instanța de apel a primit apărările recurentului și a reținut că a operat o întrerupere a cursului prescripției prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, recunoaștere dedusă din plățile parțiale efectuate către reclamanți, dovedită tocmai cu înscrisurile pe care recurentul le contestă în faza soluționării cauzei pe fond.

Argumentele prezentate de recurent în a susține neregularitatea decurgând din nerespectarea prevederilor art. 115 și art. 116 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 se mai referă, pe de o parte, la faptul că anumite înscrisuri, care au fost încuviințate în cadrul probatoriului propus de pârâte, nu au fost depuse odată cu întâmpinarea, iar, pe de altă parte, se evocă pertinența și concludența acestor probe, tinzându-se la reevaluarea lor spre a se infirma concluzia la care a ajuns instanța de prim control judiciar.

Încuviințarea probei cu cele douăsprezece înscrisuri care nu au fost depuse odată cu întâmpinarea este conformă cu prevederile art. 167 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a socotit că ele pot să ducă la soluționarea cauzei, administrarea probei respectând termenul limită prevăzut de alin. (2) al aceluiași articol, respectiv proba a fost administrată înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Aspectele legate de evaluarea concludenței și pertinenței celor douăsprezece înscrisuri nu pot fi examinate în cadrul prezentului recurs, deoarece analiza efectuată în această cale extraordinară de atac este limitată de însuși conținutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie, recursul neavând caracter devolutiv.

Motivul de recurs prin care se invocă încălcarea art. 177 C. proc. civ. este greșit încadrat de recurent în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.. Argumentele aduse în sprijinul acestui motiv se referă la faptul că instanța de apel nu a trecut la procedura verificării de scripte în contextul în care reclamantul susține că a contestat semnăturile de pe anumite înscrisuri (fără a le indica). Cu alte cuvinte, recurentul nu evidențiază nicio încălcare a prevederilor art. 177 și art. 178 C. proc. civ., ci doar lipsa rolului activ al instanței de apel, care, în opinia recurentului, trebuia să declanșeze din oficiu procedura verificării de scripte.

O atare neregularitate ce derivă din nesocotirea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. permite încadrarea sa în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Critica este neîntemeiată.

În primul rând, trebuie reiterat că recurentul s-a folosit de o parte din înscrisuri, invocând tocmai plățile pe care le constată pentru a justifica întreruperea cursului prescripției extinctive, ceea ce implică recunoașterea lor. În al doilea rând, recurentul nu poate invoca în calea de atac omisiunea instanței de ordona din oficiu probe pe care el nu le-a propus și administrat în condițiile legii, prevederile art. 129 alin. (5

1

) C. proc. civ. fiind elocvente în acest sens.

Motivul de recurs prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 1179 C. civ. de la 1864 referitoare la formalitatea multiplului exemplar poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate este neîntemeiat.

Recurentul nu indică în concret înscrisurile sub semnătură privată care nu îndeplinesc această cerință specială și nu precizează dacă are calitatea de parte în cadrul convențiilor sinalagmatice pe care respectivele înscrisuri le constată. Acest din urmă aspect este important pentru că terții nu se pot prevala de lipsa mențiunii multiplului exemplar. Aceasta deoarece rațiunea dispoziției înscrise în art. 1179 alin. (1) C. civ. de la 1864 constă în faptul că, existând obligații reciproce, este normal ca fiecare din contractanții cu interese contrarii să dețină dovada scrisă de care se poate servi în cazul în care celălalt nu își îndeplinește obligația asumată, prevederea legală urmărind numai ocrotirea intereselor părților contractante.

În aceste condiții, critica este formal invocată pentru că nu identifică înscrisurile care nu îndeplinesc această formalitate, calitatea recurentului în cadrul convenției pe care o constată respectivele înscrisuri, obligațiile asumate prin respectivele convenții sinalagmatice, natura obligației asumate pentru a se putea verifica și stabili dacă era necesară îndeplinirea respectivei formalități.

Referirea generică la înscrisurile depuse de pârâți nu satisface aceste exigențe.

Motivul de recurs prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 977 C. civ. de la 1864 referitoare la interpretarea contractelor poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În concret s-a criticat faptul că instanța de apel a interpretat greșit voința reală a părților la momentul încheierii celor două acte, cesiunea și convenția, la aceeași dată. Susține că aceste două convenții sunt privite de toate părțile ca un tot unitar, iar instanța de apel a greșit în motivarea deciziei atacate atunci când a reținut că între cele două convenții încheiate la aceeași dată nu există o legătură juridică, de la principal la accesoriu ori faptul că cele două acte reprezintă, în realitate, o singură convenție.

Motiv