Decizia nr. 3921/2018 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2407/2016 a Tribunalului Ilfov

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin Sentința civilă nr. 2407 din 30 octombrie 2016, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat-o pe pârâta B. la plata către reclamantul A. a sumei de 15000 Euro reprezentând daune morale și a sumei de 7137 RON cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru; l-a obligat pe pârâtul C. la plata către reclamantul A. a sumei de 1500 Euro reprezentând daune morale și a sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru și a respins capătul de cerere privind acordarea de daune materiale, ca nefondat.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin Decizia civilă nr. 703/A a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 2407 din 30 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov, în contradictoriu cu intimații pârâți B. și C., ca tardiv declarat, a admis apelul declarat de apelanții pârâți B. și C., împotriva Sentinței civile nr. 2407 din 30 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov, în contradictoriu cu intimatul reclamant A., a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a obligat fiecare pârât la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de câte 100 RON.

Cererile de recurs. Recursul declarat de A. împotriva Deciziei civile nr. 703/A din data de 20 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a Civila și pentru cauze cu minori și familie și împotriva încheierii din 13 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie vizează incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, reclamantul a invocat faptul că în mod nelegal instanța de apel a admis excepția tardivității apelului, având în vedere că apelul a fost depus în termenul prevăzut de lege pentru apelul incident. Se mai arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 472 C. proc. civ., în raport de care apelul reclamantului putea fi considerat apel incident, față de împrejurarea că acesta a solicitat în mod expres recalificarea apelului declarat ca apel incident. Sunt invocate și dispozițiile art. 152 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită, precum și cele prevăzute de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., ce stipulează că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, caz în care judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. În susținerea recursului lor, pârâții B. și C. au invocat prevederile art. 488 C. proc. civ. și au arătat că din lecturarea cererii de chemare în judecată, în raport de susținerile și aprecierile reclamantului referitoare la o stare de fapt, rezultă că nu există un prejudiciu moral. Se arată că demersurile conștiente ale reclamantului generează în mod obiectiv critici pe care o persoană, publică sau privată, și le asumă (cauza Lingens c. Austria).Reclamantul, fiind persoană publică, se expune în mod conștient atât criticilor tuturor suporterilor, în cazul unor insuccese, cât și unui control al gesturilor și acțiunilor sale, realizat în special de către presă și televiziune, iar persoanele publice trebuie să accepte ingerințele în viața lor privată în mai mare măsură decât persoanele obișnuite. Se face referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Jerusalem c. Austria, menționându-se că persoanele care sunt active în domeniul public ar trebui să facă dovada unui mai mare grad de toleranță cu privire la criticile formulate împotriva lor. De asemenea, atunci când afirmațiile critice referitoare la activitatea și viața unei persoane se înscriu în cadrul unei dezbateri de interes general purtând în presă, ele se vor încadra în sfera art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, protecția fiind acordată nu numai ziaristului profesionist, ci și altor persoane care își exprimă opinia prin intermediul mass-media (cauza Thorgeirson c. Irlanda). Totodată, în cauzele judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca, Karhuvaara și Iltalehti c. Finlanda, Handyside c. Marea Britanie) s-a afirmat că, sub rezerva paragrafului 2 al art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, libertatea de exprimare poate acoperi nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un segment al populației. Pârâta B. face referire și la cauza Vides Aizsardzibas Klubs c. Letonia și arată că a făcut doar afirmații directe cu privire la existența unor fapte obiective. Precizează că este de notorietate faptul că reclamantul o agresează psihic, intentând împotriva sa și a familiei sale numeroase procese prin care le cere sume mari de bani. De asemenea, învederează că reclamantul a exercitat acte de violență asupra sa, a insultat-o și a amenințat-o cu moartea. Se mai susține că instanța europeană- Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, atunci când persoane determinate prin nume și funcție sunt puse în legătură cu fapte ilegale, pentru a beneficia de protecție în temeiul art. 10 din actul normativ anterior menționat, trebuie să se furnizeze o bază factuală suficientă, distorsionarea realității realizată cu rea credință putând să depășească limitele criticii acceptabile. Pârâții solicită admiterea recursului și respingerea cererii de chemare în judecată deoarece consideră că nu sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale.

Procedura derulată în recurs. Cât privește timbrajul, se constată că recurentul-reclamant A. a făcut dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 100 de RON, calculată în conformitate cu dispozițiile art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. De asemenea, se constată că recurentei-pârâte B. i s-a pus în vedere obligația de a achita suma de 1.249 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, raportat la suma contestată de 15.000 Euro - daune morale (valoare euro la data formulării recursului - 29 noiembrie 2017 - 4.6422 RON), iar recurentului-pârât C. obligația de a achita suma de 227 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, raportat la suma contestată de 1.500 Euro - daune morale (valoare euro la data formulării recursului - 29 noiembrie 2017 - 4.6422 RON). Ambele recursuri au fost formulate în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., decizia recurată fiind comunicată reclamantului la data de 3 noiembrie 2017, iar pârâților la data de 1 noiembrie 2017, conform dovezilor de la dosar apel. Asupra verificării motivelor de casare, prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a constatat următoarele: În ceea ce privește recursul formulat de recurentul - reclamant, acesta a invocat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că au fost interpretate și aplicate greșit prevederile art. 472 C. proc. civ., având în vedere că apelul reclamantului putea fi calificat ca apel incident. Recurenții-pârâți nu încadrează criticile formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În opinia raportorului, criticile formulate de recurenții-pârâți ce vizează aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ar putea fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. Prin încheierea din 9 octombrie 2018 s-au admis în principiu recursurile declarate și s-a fixat termen la data de 13 noiembrie 2018.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale și a celor reținute în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate pentru cele ce urmează: 1. Recursul declarat de reclamantul A. este nefondat. Reclamantul A. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând faptul că în mod nelegal instanța de apel a admis excepția tardivității apelului, având în vedere că apelul său a fost depus în termenul prevăzut de lege pentru apelul incident. Criticile formulate de recurentul reclamant nu pot fi primite, instanța de apel a interpretat și aplicat corect prevederile art. 472 C. proc. civ., în raport de care apelul reclamantului nu putea fi considerat apel incident. Conform art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Din conținutul art. 472 alin. (1) C. proc. civ. reiese faptul că apelul incident nu este pus la îndemâna apelantului principal drept o cale de atac subsidiară, generată de apărările părții adverse din apel sau chiar din întâmpinare. Împrejurarea că apelul incident nu este pus la îndemâna apelantului principal drept o cale de atac subsidiară, generată de apărările părții adverse din apel sau chiar din întâmpinare, o dovedește însuși conținutul normei sus-citate - care se referă la apelul incident ca fiind mijlocul procedural pus la dispoziția intimatului (legiuitorul neavând în vedere sintagma "oricare dintre părți"), la un moment la care acestuia i-a expirat termenul pentru formularea propriei căi de atac (în caz contrar apelul său fiind unul principal). O viziune contrară acestei interpretări atrage posibilitatea contestării pe cale indirectă, a doua oară, a aceleiași hotărâri judecătorești, cu completarea motivelor propriului apel principal peste termenul legal de apel, ceea ce nu putea însă reprezenta voința legiuitorului. În realitate, legea a urmărit să pună la dispoziția intimatului șansa reformării hotărârii atacate doar de partea adversă, pentru care intimatul nu a înțeles să formuleze în termenul legal apel principal; această șansă, cât și argumentele dezvoltate, pot genera interesul apelantului principal de a-și susține în continuare calea de atac sau dimpotrivă, de a se desista de judecata ei - pentru a lăsa fără efecte și apelul incident. Rezultă, astfel, că apelul incident nu este pus la dispoziția apelantului principal pentru a contracara excepția tardivității apelului principal ori pentru a completa cu argumente neaduse în termenul legal, cadrul de evaluare devolutivă. Drept urmare, cum instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 472 C. proc. civ., nu pot fi primite criticile recurentului reclamant pe aspectul aplicării sau încălcării acestor dispoziții legale. Sunt invocate de către recurentul reclamant și critici legate de dispozițiile art. 152 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită, precum și cele prevăzute de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., ce stipulează că judecătorul restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, caz în care judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, dispoziții care nu sunt însă incidente în cauză . În cauză nu se poate aprecia că intenția reclamantului a fost aceea de a declara apel incident, dar din eroare a fost intitulat apel principal. De altfel, din analiza cererii de apel formulate de reclamant rezultă că aceasta a fost formulată drept apel principal, nu incident, încercându-se prin astfel de interpretări cu privire la natura cererii de apel formulate de către reclamant o eludare a termenului legal de apel. Instanța de apel a considerat în mod corect că normele legale procedurale nu prevăd expres posibilitatea modificării apelului principal exercitat cu nerespectarea anumitor condiții, cum este aceea a termenului, într-o altă cale de atac apreciind că interpretarea dispozițiilor ce reglementează cele două forme ale apelului, principal și incident, nu permite concluzia că o astfel de modificare ar avea vreun temei legal, față de scopul și condițiile de exercitare ale celor două căi de atac. Drept urmare, nu se poate reține incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2. Recursul declarat de pârâții B. și C. este, de asemenea, nefondat. Prin cererea de recurs se arată că în cauză nu există prejudiciu moral și că toate susținerile recurentei pârâte cu privire la faptele săvârșite de intimatul reclamant sunt adevărate și pot fi susținute de probe evidente, făcând referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la regulile de drept ce guvernează materia probatoriului. În ceea ce privește prejudiciul moral confirmat în cauză, ceea ce este de stabilit este numai problema existenței acestuia, a producerii lui, problema întinderii (evaluării) lui fiind o chestiune de netemeinicie, care nu poate fi supusă cenzurii în recurs. Prejudiciul moral a fost definit în doctrină și în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei unei persoane constau în proferarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări la adresa unei persoane și se pot înfăptui prin viu grai, prin adresarea directă în public, în scris, prin publicitate în presă ori prin mass-media în general. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative. În stabilirea existentei unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse. În acord cu jurisprudența națională și practica C.E.D.O., care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. În cauzele Danev împotriva Bulgariei și Iovtchev împotriva Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în esență încălcarea convenției, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanțelor naționale, care atribuiseră reclamantului obligația de a dovedi existența unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obțină (...). Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ținut seama de faptul că încălcarea constatată a drepturilor fundamentale ale persoanei putea în sine, în lumina afirmațiilor acestuia, potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată, să fie reținută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanțe era în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu era însoțită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei. Abordarea respectivă a instanțelor naționale, care solicitaseră persoanei în cauză să își demonstreze suferințele prin alte mijloace de probă, în special prin mărturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv în sensul art. 13 din convenție. În domeniul art. 3 din convenție, Curtea a subliniat, în cauza Elefteriadis împotriva României, că raționamentul urmat de instanțele naționale pentru a respinge cererea prin care reclamantul încerca să obțină repararea suferințelor îndurate de el (...), lăsa impresia că lipsa unor mijloace de probă materiale ale prejudiciului invocat era cea care justificase decizia acestora de a nu acorda despăgubiri. Curtea a considerat că, chiar și admițând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acțiune în justiție să facă proba susținerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanțele speței, să atribuie reclamantului obligația de a demonstra temeinicia pretențiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferințele cauzate (...). Curtea a subliniat în repetate rânduri obligația care revine instanțelor naționale de a interpreta cerințele procedurale în mod proporțional și rezonabil (a se vedea, Stone Court Shipping Company, S.A. împotriva Spaniei, 28 octombrie 2003, Pérez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, Miragall Escolano și alții împotriva Spaniei). În cererea de recurs s-a mai arătat că toate susținerile recurentei pârâte cu privire la faptele săvârșite de intimatul reclamant sunt adevărate și pot fi susținute de probe evidente, cu referire și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - partea prevalându-se astfel de protecția conferită de art. 10 din Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale individului, referitor la libertatea de exprimare. Potrivit art. 10, primul paragraf, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere, în vreme ce în al doilea paragraf se arată că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Astfel, dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă primul paragraf al art. 10 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, al doilea paragraf al articolului permite restrângerea exercitării acestui drept, iar aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul acestuia, spre a se realiza scopurile enunțate în mod expres, instanța europeană subliniind, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Potrivit celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de exprimare poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie să îndeplinească însă anumite condiții, respectiv: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor cerințe li s-a adăugat și condiția privind proporționalitatea, ce are a fi apreciată ca un balans între interesele aflate în joc, între măsura dispusă și legitimitatea scopului urmărit prin aplicarea acelei măsuri, aleasă de stat pentru restabilirea legalității sau repararea prejudiciilor produse. În ceea ce privește dreptul la viața privată, art. 8 alin. (2) din Convenție stabilește că se admite un amestec în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora - în privința acestuia fiind aplicabile aceleași condiții în aprecierea ingerinței, mai sus subliniate, din perspectiva art.

Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (cauza Von Hannover c. Germaniei, cererea nr. x/00). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (cauza Chauvy și alții c. Franței, nr. 64915/01). Instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, că, "îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauza Petrina c. României; Von Hannover c. Germaniei). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina, citată anterior)". Din perspectiva normelor convenționale, în motivarea deciziei de apel se regăsesc justificate toate cerințele impuse în ingerința la dreptul la liberă exprimare (respectiv înlăturarea ingerinței în exercitarea dreptului la viață privată), iar prin cererea de recurs, cu invocarea jurisprudenței Curții europene, sunt în discuție cele privind necesitatea într-o societate democratică și proporționalitatea între interesele aflate în joc, între măsura dispusă și legitimitatea scopului urmărit prin aplicarea acelei măsuri, aleasă pentru restabilirea legalității sau repararea prejudiciilor produse - prevederea de lege este susținută de norma națională, iar scopul legitim urmărit de protecția dreptului la viață privată, respectiv onoarea, reputația persoanei. Prin cererea de recurs se reclamă statutul de persoană publică al intimatului reclamant, cu consecința recunoașterii contextului special de analiză a cauzei. Recurentul reclamant are statutul de persoană care se bucură, necontestat, de o anumită notorietate, dat fiind interesul publicului (sau cel puțin al unui segment de public considerabil) pentru domeniul sportiv în care acesta activează, respectiv kick-boxing. Acesta nu se încadrează în categoria persoanelor publice, care îi vizează pe cei care ocupă funcții publice în stat și care exercită atribuții oficiale, însă notorietatea sa îl diferențiază de o persoană fizică obișnuită, plasându-l practic mai aproape de o persoană publică - ceea ce înseamnă că și în privința sa, prin interesul manifestat de public (cel puțin o parte considerabilă) este necesar să se accepte o toleranță mai mare în analiza faptelor pe care le reclamă (cauza Lingens c. Austria și Jerusalem c. Austria, invocate și de către recurenții pârâți). În această jurisprudență, valorificată în cauză, se punea însă problema interesul public al subiectului, interesul general al dezbaterii fiind subliniat de recurenți și prin invocarea hotărârii din cauza Thorgeirson c. Irlanda, or, în speță, nu se poate vorbi de un subiect de interes public, general - de exemplu, în cauza Lingens c. Austria s-a subliniat că, indubitabil, art. 10 parag. 2 conferă reputației altora - cu alte cuvinte, tuturor persoanelor - dreptul de a fi protejată, iar această protecție include și persoanele publice, chiar și atunci când aceștia acționează în nume propriu, însă, în astfel de cazuri, cerințele acestei protecții trebuie cântărite cu interesele dezbaterii libere a chestiunii publice. Curtea a mai precizat, de asemenea, că, cu cât era mai mare valoarea informației pentru public, cu atât interesul unei persoane de a fi protejată împotriva difuzării acesteia trebuie să devină mai puțin important și invers (cauza von Hannover c. Germania). Faptul că persoana dispune de o anumită notorietate nu presupune o ingerință absolută în viața privată a acestuia. Dacă în circumstanțe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viața privată a persoanelor publice, în special atunci când este vorba despre personalități publice, și care de regulă provin din partea presei, acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care informațiile se raportează exclusiv la detalii din viața lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozității publicului în această privință. Nu trebuie omis și faptul că recurenții pârâți nu sunt ziariști, oameni de media, animați de dorința aducerii la cunoștință publică a unor fapte în legătură cu o persoană publică. În speță, este vorba de probleme între reclamant și pârâtă, care au avut o relație, respectiv părinții acesteia, iar imaginea unei persoane nu poate fi afectată public, existând modalități legale de rezolvare a acestora. În cererea de recurs se susține și că s-au făcut afirmații cu privire la fapte obiective, pentru care există o bază suficientă factuală, susținută pe buna credință, cu referire și la jurisprudența relevantă a Curții europene. Înalta Curte constată însă, ținând cont și de limitele deduse judecății în fața instanței de apel, că, pe lângă mesajele private de pe un server de comunicare online din perioada în care părțile erau într-o relație, pârâții s-au prevalat în ceea ce privește violența de existența a două dosare penale, înregistrate în anul 2012, retrase de pârâtă și mama sa, de relatarea unui singur episod de violență asupra mamei sale, preluat și exagerat de presă, iar cu privire la afirmațiile pârâtului de faptul că acestea au fost aprecieri cu caracter general, fiind întemeiate pe sms-urile prin care reclamantul le solicitase anumite sume de bani. Cea mai mare parte dintre acestea au fost valorificate în susținerea solicitării de exonerare de răspundere civilă, instanța de apel analizându-le relevanța, fiind reluate prin cererea de recurs, fără a se aduce însă critici de nelegalitate deciziei de apel, așa cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. Prin decizia de apel, cu referire și la normele legale avute în vedere, s-a reținut că apărările nu pot fi încadrate în niciuna dintre ipotezele reglementate limitativ ca având efect exonerator de răspundere civilă. În ceea ce privește afirmațiile pârâtului, acestea au fost catalogate chiar de către parte. Instanța de apel a mai reținut și că pentru eventuale încălcări ale drepturilor pârâților de către reclamant, prin amenințări, violențe verbale ori fizice sunt la îndemână căile prevăzute de lege pentru fapte ilicite săvârșite, la rândul său, de reclamant. În condițiile în care instanța de apel a reținut că faptele imputate de către reclamant nu reprezentau calea care trebuia să fie urmată de către recurenții pârâți, în calitate de persoane care se considerau vătămate, cu alte cuvinte că acestea nu pot justifica o ingerință în dreptul la viață privată al reclamantului, o reluare a apărării, concretizată ca bază factuală, inclusiv sub aspect probator, putea fi valorificată numai ulterior răsturnării acestui raționament. În acest context, instanța de apel a reținut în mod corect că prejudiciul reclamantului este un prejudiciu moral, constând în faptul că prin cele afirmate în mod public i-a fost afectată onoarea, demnitatea, acesta fiind o persoană cu o anumită notorietate și un anumit prestigiu în lumea sportului. Prin faptele săvârșite și modul în care ele s-au săvârșit s-a produs o atingere valorilor ce definesc personalitate umană, acestea fiind apte a produce consecințe negative în plan moral și al vieții sportive, care i-a adus notorietate, de natură a influența inclusiv capacitatea sportivă a acestuia. Prin urmare, în echilibrul dintre drepturile conferite de art. 8 și 10 din Convenție, Înalta Curte constată că ingerința în dreptul la liberă exprimare este necesară pentru protecția onoarei și reputației reclamantului, aceasta respectând raportul de proporționalitate solicitat, neputându-se justifica o ingerință în dreptul la viața privată al acestuia, din perspectiva acelorași cerințe. Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ. se vor respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții C. și B. împotriva Deciziei nr. 703/A din data de 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017.