ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1324/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de la data de 17.09.2014, sub nr. x/2014 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta Obștea A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 84.895,17 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta in calitate de proprietară pentru suprafața de pădure de 234,60 ha, situată in zona de conservare totală - tipul funcțională T2, cu titlu de compensații/despăgubiri datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții in recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2008, dar și la plata dobânzii aferentă debitului principal calculată începând cu data de 18.02.2014 - dată la care creanța a devenit exigibilă și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 9/2015 pronunțată la data de 13 ianuarie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile invocate ca fiind nefondate și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Obștea A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca fiind nefondată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au declarat recurs reclamanta Obștea A. și pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ambele invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea căii de atac promovate.

3.1. Recursul declarat de reclamanta Obștea A.,

Reclamanta a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că, în mod eronat a apreciat instanța că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate pentru suprafața de 234,60 ha teren forestier.

Astfel, în considerentele sentinței s-a reținut că reclamanta posedă doar acte de validare a dreptului de proprietate și un proces-verbal de punere în posesie, ceea ce nu este suficient pentru a fi îndeplinite cerințele art. 97 din Legea nr. 46/2008.

Or, reclamanta a efectuat toate demersurile necesare pentru a obține titlul de proprietate, fără însă a i se imputa vreo culpă în acest sens - faptul că organele competente nu au finalizat procedura administrativă este rezultatul aplicării Legii nr. 165/2013. Dreptul de a obține compensațiile prevăzute de legea națională nu poate fi înlăturat printr-o abordare formală, care blochează exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate și acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință care rezultă din afectarea terenurilor forestiere de către situl "Natura 2000".

3.2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor

Pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1)pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Într-o primă critică s-a arătat că, în ceea ce privește respingerea excepției dreptului material la acțiune, în mod eronat s-a apreciat că dreptul la despăgubiri al reclamantei este afectat de o condiție suspensivă care a amânat împlinirea termenului de prescripție în litigiul dedus judecății.

Deși s-a constatat că Decretul nr. 167/1958 este incident în cauză, s-a apreciat că termenul de prescripție nu a început să curgă, deoarece condiția suspensivă afectează nașterea raportului obligațional, instanța înțelegând prin aceasta publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012 la 14 septembrie 2012 îndeplinirea respectivei condiții.

Contrar celor reținute de prima instanță, în ipoteza în care ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea în favoarea reclamantei a compensațiilor pretinse, nașterea dreptului nu este influențată de Decizia Comisiei, atâta timp cât acest drept a fost prevăzut în normele de drept intern, respectiv art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic. Astfel, instanța face o confuzie între normele instituite prin H.G. nr. 861/2009 și Decizia Comisiei Europene(CE) emisă în anul 2012 - normele metodologice se referă la calculul efectiv al valorii compensațiilor datorate reclamantei, iar decizia Comisiei reprezintă actul prin care se aprobă acordarea ajutorului de stat.

În esență, pârâtul a arătat că actul administrativ al CE emis în anul 2012 privește intervalul de timp 2010-2013, pentru perioada anterioară anului 2010, nefiind nevoie de aprobarea Comisiei Europene. În acest context, dreptul material la acțiune nu este afectat de o condiție suspensivă, pentru anul 2008, astfel încât dreptul la acțiune a început să curgă la începutul anului 2009 și a expirat la sfârșitul anului 2012. Așa fiind, acțiunea reclamantului formulată în cursul anului 2014 este prescrisă.

O a doua critică formulată de pârât se referă la fondul cauzei, arătând că simpla publicare a Deciziei Comisiei Europene din 2012 în Jurnalul Oficial nu înseamnă că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru exercitarea dreptului la acțiune de către reclamantă.

Este eronată soluția Curții de Apel Craiova, deoarece nu a fost analizată îndeplinirea cerințelor premergătoare formulării unei acțiuni în despăgubiri, în sensul că nu există documente care să ateste dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru care au fost solicitate compensațiile. S-a arătat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 46/2008, H.G. nr. 861/2009 și a efectelor Deciziei Comisiei Europene în materia acordării ajutorului de stat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 2 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Prin încheierea de ședință din data de 16 ianuarie 2018, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 13 martie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile formulate în recurs se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, Înalta Curte trebuie să lămurească dacă sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea dreptului material la acțiune, în sensul de a stabili dacă dreptul la acordarea compensațiilor în temeiul dispozițiilor Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic s-a născut în patrimoniul reclamantei Obștea A.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că în cauză reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului forestier în suprafață de 234,60 ha situat pe raza județului Gorj.

În conformitate cu dispozițiile art. 26 Legii fondului funciar nr. 1/2000:

"(1) Foștilor membri ai formelor asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră, composesorate, obsti de moșneni în devălmășie, obsti razesesti nedivizate, păduri graniceresti și alte forme asociative asimilate acestora, precum și moștenitorilor acestora, care au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în baza art. 46 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, li se va elibera un singur titlu de proprietate, cu mențiunea la titular: "composesorat", "obște de moșneni", "obște de răzeși", "păduri graniceresti", alte asociații și cu denumirea localității respective."

Așadar, procedura de retrocedare se finalizează cu acordarea titlului de proprietate asupra terenurilor forestiere, ceea ce înseamnă că existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei este confirmată de la data emiterii titlului în favoarea sa.

Conform dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008:

"În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru acordarea unor (...)

b) compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă."

Interpretarea coroborată a textelor de lege menționate impune condiția existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, ca o condiție esențială pentru nașterea dreptului la despăgubiri și în mod subsecvent a exercitării acțiunii în instanță, urmând a fi înlăturată apărarea reclamantei că nu i se poate imputa întârzierea în emiterea titlului de proprietate.

Așadar, potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, acordarea despăgubirilor este strâns legată de dovedirea dreptului de proprietate de către reclamantă - lipsa titlului împiedicând nașterea dreptului la compensații asupra terenului în litigiu.

De vreme ce nu este îndeplinită premisa esențială a aplicării Legii nr. 46/2008, nu se mai impune analizarea incidenței în cauză a dispozițiilor H.G. nr. 861/2009 și nici a Deciziei Comisiei Europene nr. C (2012)/19.07.2012 - dacă dreptul la despăgubiri nu s-a născut este irelevant a se analiza dacă acesta poate fi exercitat fără restricții sau este afectat de o condiție suspensivă.

De asemenea, dacă dreptul la acordarea compensațiilor nu s-a născut în patrimoniul reclamantei, nu se mai impune analizarea excepției prescripției extinctive, deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958 prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.

Cu alte cuvinte, dacă dreptul la acordarea despăgubirilor nu există, atunci nu există nici dreptul material la acțiune și, în consecință, nu sunt îndeplinite cerințele Decretului-Lege nr. 167/1958 pentru a verifica dacă acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție.

Criticile formulate în recurs se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, Înalta Curte trebuie să lămurească, la fel ca și în cazul recursului declarat de reclamantă, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea dreptului material la acțiune, în sensul de a stabili dacă dreptul la acordarea compensațiilor în temeiul dispozițiilor Legii nr. 46/2008 s-a născut în patrimoniul reclamantei Obștea A.

Înalta Curte constată că argumentele invocate de pârât vor fi respinse ca nefondate, pentru aceleași considerente ca cele reținute în analizarea recursului reclamantei.

Astfel, interpretarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 1/2000 prin coroborare cu art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 impune condiția existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, ca o condiție esențială pentru nașterea dreptului la despăgubiri și în mod subsecvent a exercitării acțiunii în instanță.

Prin exercitarea acțiunii civile se urmărește protecția unui drept subiectiv, or, în cauză, pentru a compensa restricțiile asupra dreptului de proprietate prin instituirea sitului "Natura 2000", prin lege s-a stabilit acordarea unor compensații - cu alte cuvinte, acordarea unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a proprietarilor pentru terenurile în litigiu.

În speță, acordarea despăgubirilor este strâns legată de dovedirea dreptului de proprietate de către reclamantă, întrucât lipsa titlului împiedică nașterea dreptului la compensații asupra terenului în litigiu. De vreme ce nu este îndeplinită premisa esențială a aplicării Legii nr. 46/2008, nu se mai impune analizarea incidenței în cauză a dispozițiilor H.G. nr. 861/2009 și nici a Deciziei Comisiei Europene.

Așa cum s-a arătat anterior, dacă dreptul la despăgubiri nu s-a născut în patrimoniul reclamantei, nu se mai impune analizarea excepției prescripției extinctive, deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958 prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, urmează să respingă recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta Obștea A. și de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, împotriva sentinței nr. 9/2015 din 13 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2018.