ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2391/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta Obștea A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor - București și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 44.126,96 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafața de pădure de 150,10 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcțional T2, cu titlu de compensații/despăgubiri datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2007, dar și la plata dobânzii aferente debitului principal, calculată începând cu data de 18.02.2014 - dată la care creanța a devenit exigibilă; a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 11/2015 din 13 ianuarie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins ca nefondate excepțiile invocate prin întâmpinare, (respectiv excepția necompetenței materiale a curții de apel, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția prematurității cererii de chemare în judecată);

- a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Obștea A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 44.126,96 RON, reprezentând contravaloare compensanții aferente anului 2007, precum și a dobânzii legale aferente debitului, calculată de la data promovării cererii de chemare în judecată, 17.09.2014 și până la achitarea integrală a debitului;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată;

- a respins cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul arată că motivele formulate vizează atât modul defectuos prin care prima instanță a înțeles să analizeze și să respingă excepțiile invocate de pârât, cât și superficialitatea cu care prima instanță a dat curs cererii de chemare în judecată și a admis acțiunea reclamantei.

Astfel, în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul arată că prima instanță a făcut o interpretare defectuoasă a normelor de drept material incidente în cauză, hotărârea atacată fiind viciată și prin prisma modului de soluționare a acestei excepții.

Apreciază recurentul că este judicios raționamentul primei instanțe, conform căruia a constatat incidența în speța de față a termenului de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958, însă, referitor la pretinsa incidență a unei condiții suspensive, care a amânat împlinirea termenului de prescripție cu privire la dreptul reclamantei de a solicita acordarea pretinselor compensații, aserțiunile instanței sunt eronate.

Recurentul critică faptul că instanța a considerat că dreptul reclamantei la despăgubiri ar fi unul afectat de o condiție suspensivă, de îndeplinirea acesteia depinzând însăși nașterea raportului juridic obligațional, instanța înțelegând de fapt, prin publicarea în Jurnalul Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C (2012) 5166 final/19.07.2012 la data de 14 septembrie 2012, îndeplinirea respectivei condiții.

În opinia recurentului, contrar celor reținute de prima instanță, în ipoteza în care ar fi îndeplinite condițiile cerute de lege în speța de față pentru acordarea în favoarea reclamantei a compensațiilor pretinse, nașterea dreptului acesteia nu este condiționată sau influențată de către Decizia Comisiei, atât timp cât acest drept a fost prevăzut și rezidă în dispozițiile art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic (chiar instanța reținând la fila 9 în alin. (6) din sentință că dreptul reclamantei este stabilit prin Legea nr. 46/2008).

Arată recurentul că prima instanță face o confuzie în considerentele sentinței atacate cu privire la actul normativ care stabilește dreptul pentru obținerea compensațiilor, urmare unei interpretări eronate a dispozițiilor H.G. nr. 861/2009, care, la art. 6 alin. (2), stipulează faptul că: "Toate formele de sprijin prevăzute în legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat."

În opinia recurentului, prevederile art. 6 alin. (2) din Hotărârea menționată, act normativ de care se prevalează instanța în susținerea propriei teorii, nu fac decât să amâne, de fapt, acordarea efectivă a acestor compensații și nu să suspende dreptul persoanelor în a le solicita, cum în mod eronat încearcă să se acrediteze.

Subliniază astfel recurentul că dreptul reclamantei, în situația în care sunt îndeplinite toate condițiile necesare acordării acestor compensații, rezidă în dispozițiile Codului Silvic (Legea nr. 46/2008) și nu este și nici nu a fost influențat de emiterea Deciziei Comisiei.

Apreciază recurentul că sunt evidente deficențele soluției primei instanțe, care s-a limitat în a analiza superficial normele de drept material incidente în speța de față și a considerat că nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește solicitarea de către reclamantă a compensațiilor pentru anul 2007 în temeiul Legii nr. 46/2008.

Se mai arată în motivele de recurs că, pe de altă parte, chiar dacă s-ar ignora justețea argumentelor expuse în cele ce preced și s-ar considera că într-adevăr dreptul reclamantei ar fi fost suspendat până la publicarea Deciziei Comisiei, soluția pronunțată de prima instanță tot este una eronată, având în vedere că Decizia nr. C (2012) 5166 final/19.07.2012 are prevăzut în cuprinsul ei inclusiv un termen de aplicare, respectiv 31 decembrie 2013, termen de aplicare care era de mult încetat la momentul introducerii de către reclamantă a cererii de chemare în judecată, respectiv 17.09.2014.

În opinia recurentului, chiar dacă s-ar privi raționamentul instanței ca fiind unul judicios, ar însemna că și la momentul introducerii acțiunii, cât și în prezent, dreptul reclamantei de a solicita compensații în temeiul art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 ar fi suspendat, deoarece Decizia la care face trimitere instanța condiționa acordarea compensațiilor până la data de 31 decembrie 2013.

Pentru aceste motive, recurentul apreciază că este evidentă lipsa unei temeinicii a considerentelor primei instanțe care să justifice respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune a reclamantei.

Concluzionează recurentul că, raportat la temenul de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1058, la anul 2007 pentru care reclamanta solicită acordarea compensațiilor, respectiv anul 2014 în care a fost introdusă acțiunea acesteia, este incidentă această sancțiune în ceea ce privește acțiunea formulată de reclamantă.

Subliniază recurentul că prescripția intervenită în speța de față nu reprezintă altceva decât stingerea dreptului reclamantei de a obliga subiectul pasiv al obligației corelative.

Ca urmare a intervenirii acestei sancțiuni, dreptul reclamantei de a primi prezumatele compensații solicitate există în continuare și nu este influențat de intervenirea prescripției dreptului la acțiune, raportul juridic între părți modificându-se însă în sensul că subiectul pasiv al acestui raport juridic nu mai poate fi constrâns pe calea unei acțiuni.

Apreciază recurentul că soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei este una netemeinică, fiind lipsită de un suport juridic și probator rezonabil, având în vedere faptul că, pe de o parte, dreptul reclamantei își are izvorul în prevederile Codului Silvic și nu este influențat de Decizia Comisiei, iar, pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost influențat de publicarea respectivei Decizii, tot conform acesteia ar fi trebuit să fie din nou suspendat, atât timp cât Decizia a avut ca termen limită de aplicare data de 31 decembrie 2013, cu 9 luni înainte de a introduce reclamanta acțiunea în instanță.

Referitor la considerentele sentinței cu privire la fondul litigiului, recurentul arată că nu poate achiesa nici de această dată la argumentele instanței, hotărârea fiind viciată prin prisma mai multor interpretări eronate ale normelor de drept material incidente în speța de față.

Raționamentul instanței este unul deficitar în opinia recurentului în condițiile în care apreciază ca fiind legală eludarea unor etape din procedura de acordare a acestor compensații prin instituirea unei posibilități distincte de obținere a acestora printr-o acțiune în instanță împotriva Ministerului (care, așa cum a menționat deja, nici măcar nu are calitate procesuală pasivă).

Acele structuri teritoriale ce, în opinia primei instanțe, ar putea fi ignorate în etapele ce ar fi trebuit parcurse de reclamantă pentru obținerea compensațiilor, au un rol determinant în demersul acestui tip de spețe prin aceea că sunt singurele în măsură să confirme și să valideze cererile de acest gen.

Arată recurentul că soluția primei instanțe este profund deficitară prin aceea că intanța ar fi trebuit a analiza dacă sunt îndeplinite cerințele premergătoare formulării unei astfel de acțiuni și, în caz contrar, să fi respins acțiunea ca urmare a acestui viciu.

Subliniază recurentul că pârâții nici măcar nu aveau competența și cunoștințele necesare în a se pronunța asupra acestui aspect, atribuția respectivă fiind în sarcina ITRSV - structura teritorială pe care prima instanță o consideră irelevantă.

În opinia recurentului, dacă s-ar fi aplecat cu mai multă atenție asupra speței supusă judecății, instanța ar fi putut cu ușurință să observe că reclamanta s-a folosit de un tertip pentru a evita parcurgerea etapelor premergătoare obținerii acestor compensații, în sensul că, în loc să întocmească documentația cerută de art. 6 din Anexa 1 de la H.G. nr. 861/2009, nu a făcut decât să-și facă o proprie și, evident, discreționară, estimare a pretinselor pagube suferite, pentru ca, apoi, să cheme în judecată direct autoritatea publică centrală.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 01.06.2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Intimata Obștea A. a formulat note scrise cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din data de 02.02.2017, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 12.05.2017.

I. Referitor la cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de intimata-reclamantă Obștea A. se rețin următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 400 din C. proc. civ.: "Dacă, în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților".

Dispozițiile art. 400 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speță, întrucât de aceste dispoziții legale se poate prevala instanța de judecată atunci când aceasta constată că sunt necesare noi lămuriri. Cu alte cuvinte, această instituție procedurală vizează deliberarea și este pusă, în principal, la dispoziția instanței învestite cu soluționarea cererii.

Repunerea pe rol, ca instituție procedurală, este facultativă, instanța nefiind obligată, potrivit art. 400 C. proc. civ., să reia judecata, putând să aprecieze asupra necesității acestei măsuri.

În cauza de față, cererea de repunere pe rol a fost formulată pentru a se pune în discuția părților necesitatea acordării unui nou termen de judecată la începutul lunii decembrie 2017, motivat de faptul că în cauzele nr. x/2014* și nr. x/2014, aflate pe rolul Înaltei Curți, având ca obiect acordarea ajutoarelor de stat în silvicultură - anul 2008, din oficiu instanța a acordat termen de judecată la data de 12.12.2017 în vederea soluționării recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu această problemă.

Înalta Curte apreciază că, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale incidente și de jurisprudența aplicabilă speței, nu se impune repunerea pe rol a cauzei, astfel încât cererea intimatei-reclamante va fi respinsă în consecință.

II. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în notele scrise depuse de intimată, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul prezentei acțiuni judiciare îl constituie refuzul nejustificat al recurentului-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (în prezent, Ministerul Apelor și Pădurilor) de acordare către intimata-reclamantă Obștea A. a despăgubirilor aferente anului 2007, în sumă de 44.126,96 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafața de pădure de 150,10 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului Natura 2000 Parâng în zona/tipul funcțional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Novaci.

Prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul să plătească acesteia suma de 44.126,96 RON, reprezentând compensații aferente anului 2007 și dobânda calculată la această sumă, începând cu data de 17.09.2014 și până la achitarea integrală a debitului.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut, în esență, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, că pentru pretențiile reclamantei, aferente anului 2007, incidente sunt prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția generală, motivat de faptul că termenul de prescripție a început să curgă anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. și, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (4) din acest act normativ: "prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîndeplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

De asemenea, în raport de data formulării cererii de acordare a compensațiilor, respectiv 18.02.2014, Curtea a apreciat că incidente sunt prevederile H.G. nr. 861/2009, în vigoare la data formulării cererii.

În privința momentului de la care a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, Curtea, în raport de prevederile legale sus menționate, a considerat că, deși dreptul la despăgubiri al reclamantei este stabilit prin Legea nr. 46/2008, în lipsa normelor metodologice de acordare a acestora, nu se poate afirma, contrar susținerii pârâtului Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice, că s-a născut la finalul anului pentru care s-au solicitat, respectiv la finalul anului 2007 pentru pretențiile aferente acestui an.

Curtea a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 6 din H.G. nr. 861/2009 dreptul reclamantei la despăgubiri este unul afectat de o condiție suspensivă (intrarea în vigoare a H.G. nr. 861/2009 în interiorul termenului de prescripție transformând dreptul reclamantei din pur și simplu într-unul afectat de condiție suspensivă), de îndeplinirea acesteia depinzând nașterea raportului juridic obligațional. Astfel, plata acestor compensații este condiționată de obținerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Cum această Decizia nr. C ( 2012) 5166 final este din data de 19.07.2012, în opinia instanței de fond dreptul reclamantei afectat de condiție suspensivă s-a născut la această dată, motiv pentru care instanța a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă de la această dată.

A concluzionat Curtea de apel că, în raport de data promovării cererii de chemare în judecată, 17.09.2014, termenul de prescripție de 3 ani, calculat de la data de 19.07.2012, nu s-a împlinit, motiv pentru care a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anului 2007.

Instanța de control judiciar nu poate împărtăși soluția instanței de primă jurisdicție cu privire la dezlegarea dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare.

Prima chestiune, care de fapt a fost clarificată în speță, vizează natura creanței reprezentând compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv dacă este o formă de ajutor de stat sau creanță fiscală.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi vorba de o creanță fiscală, căreia îi este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani, reglementat de dispozițiile art. 91 din Codul de procedură fiscală (2003).

Relevante sunt prevederile art. 21 din Codul de procedură fiscală, conform cărora:

"(1) Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.

(2) Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:

a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale;

b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.

(3) În cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptățit să solicite stingerea obligației fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligație în locul debitorului.

(4) În măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective."

Or, în speța de față, în mod indiscutabil nu avem un drept patrimonial care să rezulte dintr-un raport de drept material fiscal, sens în care, de altfel, s-a pronunțat și Plenul secției de contencios administrativ și fiscal, în sedința din data de 12.06.2017.

Ca atare, în mod evident este vorba despre o formă de ajutor de stat, reglementată de prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora:"în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru (…) acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă."

A doua problemă, care de asemenea a fost clarificată, vizează stabilirea actului normativ care reglementează prescripția dreptului material la acțiune.

Intimata-reclamantă a solicitat acordarea compensațiilor aferente anului 2007, în sumă de 44.126,96 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-au putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafața de pădure de 150,10 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului Natura 2000 Trascău, în zona/tipul funcțional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Novaci. În acest sens, intimata-reclamantă a formulat mai multe cereri, înregistrate la ITRSV Vâlcea sub nr. x din 30.12.2013, respectiv nr. 175 din 18.02.2014.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din Noul C. civ.: "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit."

În mod similar, în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. se menționează că "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit."

Prin Decizia 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Recursurile în interesul legii s-a statuat în sensul că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."

În condițiile în care compensațiile cerute de intimata-reclamantă sunt aferente anului 2007, adică înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011) este evident că este aplicabil Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, care, la art. 3, reglementează un termen de prescripție de 3 ani, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță.

A treia problemă ce trebuie analizată vizează afectarea/neafectarea dreptului intimatei-reclamante de condiția suspensivă constând în obținerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutorul de stat.

Într-adevăr, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat: "Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul."

Însă, instanța de control judiciar reține că dreptul intimatei-reclamante la despăgubiri nu este sub condiție suspensivă, în raport de următoarele argumente:

Prin H.G. nr. 861/2009 au fost aprobate Normele metodologice de acordare, utilizare și control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale, prevăzute în Anexa nr. 1.

Relevante pe problema de drept aflată în discuție sunt dezlegările cuprinse în Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Până la data de 31 decembrie 2009, nu se pune problema conformării măsurilor de ajutor de stat aflate în discuție cu legislația europeană, în acest sens fiind prevederile Anexei nr. V pct. 3 - "Agricultura" lit. b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157/2005, potrivit cărora ajutoarele acordate înainte de data aderării sunt calificate ca "ajutoare existente", în înțelesul art. III -168 alin. (1) din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, "până la sfârșitul celui de-al treilea an de la data aderării".

Prin urmare, Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 se înscriu în cadrul de reglementare al "ajutoarelor de stat existente" până la sfârșitul anului 2009.

Acordarea tuturor formelor de sprijin prevăzute de legislația națională se poate face, începând cu data de 1 ianuarie 2010, în baza alocațiilor bugetare, după parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat, conform Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier 2007-2013 (publicate în Jurnalul Oficial al Comunității Europene, seria x, nr. 319 din 27 decembrie 2006) și adoptarea cadrului normativ intern pentru punerea în aplicare a acestora.

În speța de față, despăgubirile solicitate de intimata-reclamantă pentru anul 2007 se înscriu în categoria "ajutoarelor existente" pentru care nu se impune obținerea avizului favorabil al Comisiei Europene și adoptarea normelor metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli începând cu anul 2010.

Astfel, în cauză, termenul de prescripție pentru compensațiile acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația, respectiv de la data de 01.01.2008, și se împlinește la data de 01.01.2011. După cum s-a precizat anterior, intimata-reclamantă a formulat cererea în afara acestui termen de prescripție, mai precis la data de 17.09.2014, situație în care acțiunea judiciară este prescrisă.

În raport de soluția pronunțată pe problema prescripției dreptului material la acțiune, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlaltor motive de nelegalitate prezentate în memoriul de recurs.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. x, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte, sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei, ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol formulată de reclamanta Obștea A..

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (în prezent Ministerul Apelor și Pădurilor) împotriva sentinței nr. 11/2015 din 13 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea reclamantei Obștea A., ca prescrisă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2017.