ÎCCJ, Decizia nr. 15/2020

Asupra cererii de revizuire, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 936 din 16 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2013, a fost anulat recursul declarat de petenta A. împotriva Deciziei civile nr. 620/R din data de 22 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, pentru nemotivarea căii de atac.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18 iunie 2019, revizuenta A. a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 936 din 16 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pe care o consideră ca fiind potrivnică Deciziei civile nr. 168 din 24 septembrie 2018 a Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Revizuirea a fost fundamentată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, revizuenta argumentează că cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind pronunțate două hotărâri potrivnice prin care s-a dezlegat aceeași chestiune de drept, anume dacă recursul special prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 are sau nu tipologia specifică recursului prevăzută de C. proc. civ. și dacă acestui tip de recurs i se aplică elementele din recursul de drept comun.

În speță, există două hotărâri potrivnice în condițiile care, având de soluționat același tip de recurs, cel prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanța care a dat hotărârea atacată a ignorat Decizia nr. 321/2017 a Curții Constituționale, iar instanța care a pronunțat prima hotărâre a respectat legea și caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale ce a statuat că recursul special prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 are o fizionomie juridică proprie și nu preia elementele caracteristice recursului prevăzut de C. proc. civ.

Prin urmare, ignorând decizia Curții Constituționale și cele statuate prin hotărârea potrivnică, instanța a anulat, în mod greșit, recursul revizuentei pentru nemotivarea acestuia, neținând cont că acestui tip de recurs nu i se aplică prevederile C. proc. civ.

Intimata Asociația de proprietari de apartamente nr. x a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire.

Prin încheierea nr. 1660 din 3 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost declinată competența de soluționare a cererii de revizuire a Deciziei civile nr. 936 din 16 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuenta A., în favoarea Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a rămas în pronunțare, cu prioritate, asupra admisibilității cererii de revizuire.

Examinând cu prioritate admisibilitatea cererii de revizuire, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de revizuentă ca temei al demersului judiciar, revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Prin reglementarea cuprinsă la art. 509 pct. 8 C. proc. civ. s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situațiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze și neobservându-se existența lucrului judecat, s-ar ajunge la hotărâri potrivnice, aceste prevederi reprezentând un remediu procesual pentru situația nesocotirii autorității de lucru judecat a unei hotărâri.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază deci pe respectarea autorității de lucru judecat și are în vedere situația în care prin cea de-a doua hotărâre s-ar nesocoti autoritatea de lucru judecat a primeia.

Ca atare, pentru a fi incidentă teza cuprinsă în textul de lege menționat se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiții, care nu se verifică în cauză.

Astfel, contrarietatea susținută de revizuentă constă în maniera diferită de soluționare a unor recursuri similare.

Contrar însă acestor susțineri, condiția contrarietății nu este îndeplinită întrucât ea presupune ca soluțiile diferite să fie pronunțate în una și aceeași pricină.

Or deciziile a căror contrarietate se invocă au fost date în pricini diferite, astfel încât nu se poate reține că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Analizând Decizia civilă nr. 936 din 16 mai 2019, a cărei anulare se solicită, se constată că prin aceasta s-a anulat recursul declarat de petenta A. împotriva Deciziei civile nr. 620/R din data de 22 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, pentru nemotivarea căii de atac, în raport cu prevederile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul vizând respingerea cererii formulate de petenta A., în contradictoriu cu intimata Asociația de proprietari de apartamente nr. x, de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și art. 222 din același cod.

În schimb, prin hotărârea pretins potrivnică, respectiv Decizia civilă nr. 168 din 24 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii de ședință din 8 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x, recursul, întemeiat pe dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, vizând respingerea cererii formulate de petenta A., în contradictoriu cu intimații Guvernul României, Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice ("ANRSC") și B. SRL, de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 5 din Legea nr. 262/2007, și ale art. 1 alin. (4) lit. k) din Legea nr. 51/2006. În această cauză, a fost respinsă excepția nulității recursului pentru nemotivare, instanța reținând, în raport cu cele statuate prin Decizia nr. 321/2017 a Curții Constituționale, faptul că această cale de atac are o fizionomie juridică proprie și nu poate fi considerată recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ.

Privite comparativ, contrar susținerilor revizuentei, cele două litigii au părți, obiect și cauză diferite, prin aceasta din urmă înțelegându-se scopul urmărit de reclamant la momentul sesizării instanțelor de judecată.

Nefiind îndeplinită condiția identității de părți, obiect și cauză între litigiile în care au fost pronunțate hotărârile în discuție, cele două decizii nu pot fi considerate potrivnice și nu este încălcată autoritatea de lucru judecat a celei din urmă, în sensul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împrejurarea că litigiile au privit, în esență, soluționarea aceluiași tip de recurs, anume recursul prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nu reprezintă o condiție suficientă pentru a se putea tranșa asupra îndeplinirii condiției identității de obiect și cauză între cele două litigii, necesară pentru a se reține autoritatea de lucru judecat, și deci a dispozițiilor art. 509 pct. 8 din C. proc. civ.

Revizuenta pretinde că cele două hotărâri sunt potrivnice din perspectiva soluționării contradictorii a excepției nulității recursului prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 pentru nemotivarea acestuia.

Or, dezlegările date problemelor de drept în considerente, precum și situațiile de fapt stabilite beneficiază de autoritate de lucru judecat în anumite condiții.

Considerentele unei hotărâri prin care instanța interpretează texte de lege la modul general, cum este în speță aplicarea sau nu a prevederilor referitoare la recurs din C. proc. civ. și căii de atac prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, fără a lămuri direct drepturile părților în cauză, nu intră în puterea de lucru judecat.

Mai mult decât atât, împrejurarea că instanța de judecată, în economia specifică, distinctă, a fiecărei cauze cu obiect similar, pronunță soluții diferite, nu reprezintă un caz de contrarietate a hotărârilor pronunțate în aceeași cauză ci, eventual, de jurisprudență neunitară ce nu poate fi însă valorificat prin intermediul revizuirii.

Aceasta întrucât scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este acela de a înlătura situațiile de încălcare a autorității de lucru judecat, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie, pentru care există alte mecanisme judiciare.

Trebuie menționat că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această chestiune, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (în Noul C. proc. civ., art. 509 alin. (1) pct. 8) răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni". (cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009).

De asemenea, aceeași curte, în alte decizii de speță (cauza Iordan Iordanov și alții contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergențele de jurisprudență nu pot justifica o intervenție prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desființeze hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurisprudență unitară a instanțelor judecătorești, aceeași curte europeană a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preț, și mai ales cu încălcarea principiului securității juridice. A constatat astfel că, în aceste situații nu se urmărește unificarea jurisprudenței, ci, mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care ar fi condus la pronunțarea unor soluții general valabile și obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În realitate, soluțiile astfel pronunțate rămân la nivel de speță, fără să "lege" în niciun fel instanțele de judecată, servind numai la desființarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta "un rău", respectiv divergențele de jurisprudență prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securității juridice în aceeași măsură.

Concluzionând, se constată că aspectele invocate prin cererea de revizuire îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de nelegalitate, prin care se urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat, nu pe motiv că ar fi fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat ci, dimpotrivă, prin înfrângerea acestui principiu, anume sub motiv că judecata ar fi fost greșită, ceea ce nu este permis pe calea revizuirii.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 936 din 16 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2013.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

GGC - CL