CASE OF GIURAN AND FAUR v. ROMANIA

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România ( www.csm1909.ro ) și al Institutului European din România ( www.ier.ro ). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC. ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania ( www.csm1909.ro ) and the European Institute of Romania ( www.ier.ro ). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC. Traducere din limba franceză Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂRE Cererea nr. 1497/02 prezentată de Oto GIURAN și Anabela Maria FAUR împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), statuând la 13 mai 2008 în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție , Văzând Cererea sus menționată introdusă la 4 iunie 2001, Văzând hotărârea Curții de a se prevala de articolul 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, Văzând declarațiile formale de acceptare a unei reglementări amiabile a cauzei. După ce a deliberat asupra cauzei, emite următoarea hotărâre: ÎN FAPT Reclamanții, dl. Oto Giuran și d-na Anabela Maria Faur, sunt cetățeni cu domiciliul în România, născuți respectiv în 1934 și 1942 și domiciliind în București și Cluj-Napoca.

Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său, dl. R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1950, un imobil care aparținea bunicii reclamanților și compus din cinci apartamente a fost naționalizat de Stat în temeiul decretului nr. 92/1950. Statul nu a transcris dreptul său de proprietate în cartea funciară. În 1996, reclamanții au adresat o notificare Comisiei pentru aplicarea legii nr. 112/1995 cu privire la situația juridică a anumitor bunuri imobiliare destinate locuirii (« Comisia » și « Legea nr. 112/1995 ») pentru a obține restituirea imobilului în cauză.

La 11, 12 și 28 noiembrie 1996, Statul a vândut cele cinci apartamente care formau imobilul locatarilor în temeiul legii nr. 112/1995. Printr-o hotărâre din 15 octombrie 1997, Comisia a respins cererea reclamanților, sub motiv că imobilul fusese naționalizat ilegal și ca urmare dispozițiile din legea nr. 112/1995 nu le erau aplicabile. La 15 aprilie 1997, reclamanții au investit judecătoria din Satu Mare printr-o acțiune contra consiliului local și cumpărătorilor apartamentelor, spre a se constata ilegalitatea naționalizării și a cere restituirea imobilului, precum și anularea contractelor de vânzare citate mai sus. Printr-o hotărâre definitivă din 18 decembrie 2000, Curtea de Apel Oradea le-a admis parțial acțiunea.

Ea a constatat că naționalizarea fusese ilegală, dar a apreciat că contractele de vânzare erau valabile și, ca urmare, locatarii nu puteau fi condamnați să restituie imobilul în cauză. Rezultă din înscrisurile reclamanților că conținutul procesului verbal al hotărârii Curții de Apel transcrise în registrul de ședințe era diferit de cel al procesului verbal depus la dosar. În 2001, reclamanții au adresat o notificare primăriei Satu Mare în temeiul dispozițiilor legii nr. 10/2001 cu privire la regimul juridic al bunurilor imobiliare preluate abuziv de Stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 (« Legea nr. 10/2001 »), și a cerut restituirea imobilului în cauză. Printr-o decizie din 12 iulie 2005, primăria a respins cererea de restituire, dar a constatat că aveau dreptul la o despăgubire.

Rezultă din dosar că până în prezent nu li s-a achitat nici o despăgubire. PLÂNGERI 1. Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții au apreciat că au suferit o atingere în dreptul lor la respectarea bunurilor lor, din cauza imposibilității de a obține restituirea imobilului sau o indemnizație. 2. Ei susțineau că dreptul lor la un proces echitabil, prevăzut în articolul 6 § 1 din Convenție, fusese încălcat în mai multe privințe. Astfel, ei s-au plâns că autoritățile naționale au făcut o aplicare discreționară a prevederilor legii nr. 112/1995 și că pentru a statua cu privire la valabilitatea contractelor de vânzare, Curtea de Apel a aplicat în mod tacit dispozițiile legii nr. 10/2001 ce nu era încă în vigoare.

În fine, ei s-au plâns că cuprinsul procesului verbal al hotărârii Curții de Apel transcris în registrul de ședințe fusese modificat. ÎN DREPT La 14 aprilie 2008, Curtea a primit de la Guvern declarația următoare: « Subsemnatul, dl. Răzvan-Horațiu RADU, Agent al Guvernului Român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, declară că guvernul român se oferă să achite, în solidar, d-lui Oto GIURAN și d-nei Anabela Maria FAUR, în mod gratuit, suma de 160 000 euro (o sută șaizeci de mii de euro) în vederea unei reglementări amiabile a cauzei care are drept origine Cererea sus menționată aflată pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care va acoperi toate cauzele de prejudiciu reunite, va fi convertită în lei românești la rata de schimb practicată la data plății, și scutită de orice taxă eventual practicată.

Ea va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții date conform articolului 37 § 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. În absența acestei plăți în termenul menționat, Guvernul se angajează să achite, începând cu expirarea acestuia și până la plata efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene, la care se adaugă trei procente. Această plată va reprezenta reglementarea definitivă a cauzei. » La 15 ianuarie 2008, Curtea a primit declarația următoare, semnată de partea reclamantă: « Subsemnații, dl. Oto GIURAN și d-na Anabela Maria FAUR, reclamanți, luăm notă că guvernul român est dispus să ne achite, în solidar, în mod gratuit, suma de 160 000 euro (o sută șaizeci de mii euro) în vederea unei reglementări amiabile a cauzei ce are ca origine Cererea sus menționată aflată pe rol la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Această sumă, care va acoperi toate cauzele de prejudiciu reunite, va fi convertită în lei românești la rata de schimb practicată la data plății, și scutită de orice taxă eventual practicată. Ea va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții date conform articolului 37 § 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. În absența acestei plăți în termenul menționat, Guvernul se angajează să achite, începând cu expirarea acestuia și până la plata efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene, la care se adaugă trei procente. Această plată va reprezenta reglementarea definitivă a cauzei.

Noi acceptăm această propunere și renunțăm de altfel la orice altă pretenție față de România legat de faptele aflate la originea cererii menționate. Declarăm cauza definitiv soluționată. » Curtea ia act de reglementarea amiabilă la care au ajuns părțile. Ea apreciază că aceasta se inspiră din respectarea drepturilor omului așa cum sunt recunoscute de Convenție și protocoalele la aceasta și nu întrevede de altfel nici un motiv de ordin public care să justifice continuarea examinării Cererii (articolul 37 § 1 in fine din Convenție). În consecință, se cuvine să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție și să se radieze cauza de pe rol. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Hotărăște să radieze Cererea de pe rol.

Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte