ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 184/2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 07.02.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 46.170 euro, prin echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenurilor înscrise în CF x Arad.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune iar, prin încheierea din 25 aprilie 2017, instanța a respins excepția invocată de pârâți prin întâmpinare.

Prin Sentința nr. 215 din 12.12.2017, Tribunalul Arad a respins acțiunea ca neîntemeiată, reclamanta fiind obligată să plătească pârâtului B. suma de 600 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței tribunalului, reclamanta A. a declarat apel.

La termenul de judecată din 14.11.2018 a fost introdusă în cauză succesoarea intimatului pârât B., decedat la data de 7.09.2018, respectiv E., în calitate de soție și legatară universală cu o cotă de 1/1 parte din masa succesorală.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 238 din 20 decembrie 2018, a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în parte Sentința nr. 215 din 12.12.2017 pronunțată de Tribunalul Arad, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 14.553,27 euro în echivalentul în RON la data plății.

Prin aceeași decizie, pârâții au fost obligați să plătească, în solidar, reclamantei suma de 4.912 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și a fost menținută sentința apelată cu privire la respingerea în rest a acțiunii.

Totodată, intimații-pârâții au fost obligați, în solidar, la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 1.206 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta și pârâta E. au declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

I. Recursul reclamantei

În motivarea căii de atac formulate, recurenta-reclamantă susține că decizia instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art. 1357 C. civ. Susține că instanța de apel a admis în parte apelul pe care l-a formulat, reținând că hotărârea în dosarul privind revendicarea imobiliară are efect declarativ până la stabilirea definitivă a calității de proprietar a reclamantei (...) nu se poate reține existența vinovăției pârâților pentru ocuparea și folosirea terenului, aceștia prevalându-se la rândul lor de existența unui titlu. Arată că chestiunea efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele care au ca obiect acțiuni în revendicare a fost tranșată în mod unitar în doctrina și practica judiciară în materie și nu comportă nicio nuanță. Pe de altă parte, arată că teza instanței de apel ignoră reaua credință a pârâților care au invocat un drept de proprietate inexistent, susținând că toate instanțele care au soluționat litigiile anterioare dintre părți au stabilit că pârâții i-au folosit terenul nu ca urmare a înțelegerii greșite a situației lor juridice, ci conștienți de faptul că nu au niciun drept asupra acestuia. Mai exact, susține că instanțele au stabilit că pârâții deși i-au ocupat abuziv terenul și l-au și cultivat, nu pot invoca niciun drept de proprietate pentru că dreptul autorului lor a fost reconstituit pe alt amplasament.

Recurenta-reclamantă mai susține că în cursul judecății în primă instanță, a probat că pârâții i-au folosit imobilele în perioada 2008 - 2016, susținerile sale, fiind confirmate de hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul nr. x/2008, însă, în cursul judecății în primă instanță și apel, pârâții au încercat să acrediteze ideea că dreptul său de proprietate a fost incert până la data la data de 06.10.2016, când Curtea de Apel Timișoara a pronunțat Decizia civilă nr. 364. Susține că, în realitate, pârâții au cunoscut dintotdeauna că nu au niciun drept de proprietate asupra imobilelor în discuție și, totuși, le-au ocupat cu rea credință.

În concluzie, recurenta-reclamantă, arată că, întrucât instanțele au confirmat calitatea sa de proprietară în toată perioada de timp în care pârâții au folosit în mod abuziv terenurile sale, se impune să fie despăgubită pentru toate prejudiciile care i-au fost cauzate în intervalul de timp 2008 - 2016, iar daunele aferente perioadei 2008 - 2012 sunt în sumă de 10.834.19 euro.

II. Recursul pârâtei

Prin criticile formulate, pârâta susține că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât excepția prescripției dreptului la acțiune trebuia analizată chiar dacă ar fi fost ridicată pentru prima oară doar în fața instanței de apel, această excepție putând fi invocată oricând și fiind obligatoriu a fi soluționată în apel, în conform cu art. 18 din Decretul-lege nr. 167/1958 chiar și în litigiile începute după data de 01.10.2011. Susține că termenul de prescripție a început să curgă, așa cum a stabilit și prima instanță prin încheierea de respingere a acestei excepții, încheiere care nu a fost atacată de niciuna din părți, sub imperiul Decretului-lege nr. 167/1958, act normativ ce conferă posibilitatea invocării acestei excepții chiar și numai în fața instanței de apel, cu consecința obligativității ca această instanță să o soluționeze.

Recurenta pârâtă susține că soluționarea acestei excepții este determinantă pentru perioada de timp pentru care se poate reține antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților raportat la data promovării acțiunii de către reclamantă cu o importanță covârșitoare în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate acesteia.

Prin rezoluția din 18.03.2019, s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.153,30 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza a I-a din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, sub sancțiunea anulării recursului, ca netimbrat, recurenta fiind înștiințată asupra acestei obligații prin adresa emisă la data de 20 martie 2019.

După încheierea procedurii de comunicare, s-a procedat la întocmirea, de către magistratul asistent, a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raportorul a constatat că recurenta-reclamantă nu s-a conformat dispozițiilor instanței, în sensul că nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod.

Prin încheierea din 15 octombrie 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta E. și a fixat termen de judecată a acestuia la data de 28 ianuarie 2020. Totodată, a reținut excepția netimbrării recursului declarat de reclamanta A. și a prorogat pronunțarea asupra acesteia până la soluționarea recursului pârâtei.

Analizând recursurile declarate în cauză, prin prisma dispozițiilor legale și a celor reținute în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, Înalta Curte reține următoarele:

I. Recursul reclamantei

La termenul din 28 ianuarie 2020, instanța a rămas în pronunțare asupra excepției netimbrării recursului reclamantei pe care urmează să o admită, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru "acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în prezenta ordonanță de urgență".

Dispozițiile art. 33 alin. (1) din actul normativ sus-menționat prevăd că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar pentru situația în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

Art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevede că la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, neîndeplinirea acestei cerințe este sancționată cu nulitatea.

În speță, se constată că, deși prin adresa emisă la 20 martie 2019, recurenta-reclamantă a fost înștiințată asupra obligației timbrării recursului cu suma de 1.153,30 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza a I-a din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, aceasta nu s-a conformat dispozițiilor instanței, în sensul că nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru datorate în vederea soluționării recursului.

Față de acest aspect, se reține că cererea de recurs nu îndeplinește condițiile de formă, motiv pentru care se impune anularea recursului, ca netimbrat, în baza dispozițiilor art. 486 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

II. Recursul pârâtei.

Motivul de recurs invocat de pârâta E. vizează un singur aspect, respectiv neanalizarea de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost invocată de pârâți la judecata în primă instanță a cauzei, tribunalul soluționând această excepție în sensul respingerii ei, ca neîntemeiată; motivele adoptării acestei soluții au fost expuse în încheierea de ședință din data de 25.04.2017.

Respectiva soluție a instanței de fond nu a fost atacată cu apel de către pârâți, reclamanta fiind singura care a formulat apel, iar acesta a vizat fondul cauzei, astfel că soluția privind excepția prescripției la acțiune a rămas definitivă.

Recurenta pârâta reproșează instanței de apel că nu a examinat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că și dacă ar fi fost ridicată pentru prima oară în fața instanței de apel, această excepție putea fi invocată, iar instanța era obligată să o soluționeze.

Chiar dacă pârâta nu a avut interes să formuleze apel, pentru că acțiunea reclamantei a fost respinsă pe fond în fața primei instanțe, după ce i-a fost comunicat apelul formulat de reclamantă, aceasta putea formula apel incident, dacă dorea să supună devoluțiunii din apel și modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, ceea ce nu a făcut.

Este adevărat că excepția prescripției dreptului la acțiune este de ordine publică, putând fi invocată în orice stadiu al procesului, însă, în cauză, aceasta nu a fost invocată direct în căile de atac, ci în fața primei instanțe și a fost respinsa printr-o încheiere interlocutorie neatacată de către pârâtă, astfel încât, chestiunea tranșată a rămas definitivă.

Ca atare, nu poate fi primită critica pârâtei, în sensul că instanța de apel era obligată să soluționeze excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât singura modalitate prin care instanța avea obligația să analizeze chestiunea vizând excepția prescripției dreptului la acțiune era exercitarea căii de atac a apelului, de care pârâta nu a uzat.

În consecință, având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula ca netimbrat recursul declarat de reclamantă și va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 238 din 20 februarie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta E. împotriva Deciziei nr. 238 din 20 februarie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2020.

GGC - ED