ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2738/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18 ianuarie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Mureș, obligarea pârâtului Ministrul Justiției la emiterea ordinului de încadrare salarială cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, și obligarea pârâților la plata diferențelor salariale rezultate dintre drepturile salariale stabilite la nivel maxim și cele încasate, începând cu data de 9 aprilie 2015, conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

La data de 20 februarie 2016, reclamantul a formulat precizare la acțiune, prin care a solicitat chemarea în judecată și a Ministrului Justiției, în calitate de pârât, pentru soluționarea petitului privind obligarea la emiterea ordinului de încadrare salarială.

Prin Sentința nr. 40 din 12 ianuarie 2017, Curtea de Apel București a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât, ca neîntemeiată. A obligat pârâtului Ministrul Justiției să emită pentru reclamant ordinul de încadrare salarială cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, și a obligat pârâții Ministerul Justiției, prin ministrul justiției, și Tribunalul Mureș să plătească reclamantului, începând cu data de 9 aprilie 2015, eventualele diferențe salariale rezultate în urma emiterii ordinului de încadrare salarială menționat mai sus și cele încasate.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a sentinței atacate în sensul înlăturării obligării Ministerului Justiției de la plata diferențelor salariale acordate reclamantului.

A apreciat că în mod greșit s-a stabilit în sarcina sa obligația de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate, având în vedere că raporturile de muncă ale reclamanților sunt stabilite cu instanța angajatoare, tribunal sau curte de apel, astfel că drepturile salariale sunt calculate și plătite direct de instanță, care procedează și la calcularea și virarea contribuțiilor sociale.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune casarea parțială a acesteia, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

4.1. Preliminar, instanța apreciază că excepția rămânerii fără obiect a acțiunii nu are nicio relevanță în soluționarea recursului. Recurentul-pârât Ministerul Justiției nu a criticat soluția instanței de fond în ceea ce privește obligația principală, de emitere a ordinului de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței.

Recursul vizează doar obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor dintre drepturile salariale recalculate, începând cu data de 9 aprilie 2015.

Prima instanță, consecutiv obligației instituite în sarcina Ministerului Justiției de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamant, l-a obligat să achite diferențele salariale rezultate.

Însă, această dispoziție va fi înlăturată, pentru că se justifică numai prin prisma calității recurentului de ordonator principal de credite.

4.2. Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, s-a decis că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.".

Or, potrivit celor statuate în această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față, reținându-se și dispozițiile art. 44 din Legea nr. 304/2004, conform cărora "Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite", se poate concluziona că, în privința cererii intimatului-reclamant, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

4.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției și va casa, în parte, sentința atacată, în sensul că în sensul că va respinge cererea formulată în contradictoriu cu acesta privind plata diferențelor salariale, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Sentinței nr. 40 din 12 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând, respinge cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiției privind obligarea la plata diferențelor salariale ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menține, în rest, dispozițiile sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 mai 2019.

GGC - CP