ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1171/2016

HOTĂRÂRE

20.09.2016

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1171/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia penală nr. 1171/2016

Prin sentința penală nr. 110/F din data de 15 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 200/F din 24 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013, modificată prin Decizia penală nr. 50/A din 16 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și ca neîntemeiată, cererea de suspendare a judecății.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat condamnatul A. la plata suinei de 200 lei, cheltuielile judiciare către stat.

Totodată, s-a admis cererea formulată de condamnatul A. de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 C. proc. pen.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin cererea formulată la data de 17 mai 2016, condamnatul A. a solicitat înlăturarea pedepselor principale și accesorii și constatarea încetării

consecințelor juridice ale hotărârii de condamnare, respectiv Decizia penală nr. 50/A din 16 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca urmare a dezincriminării faptei prin Decizia Curții Constituționale nr. 603 din 06 octombrie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) C. pen., publicată în M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii formulată de condamnatul A. cu privire înlăturarea pedepselor principale și accesorii și la constatarea încetării consecințelor juridice ale sentinței penale nr. 200/F din 24 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013, modificată prin Decizia penală nr. 50/A din 16 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, instanța de fond a constatat că, potrivit art. 595 C. proc. pen. "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 C. pen."

reținut că de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare până în prezent nu a intervenit nicio lege, care să nu mai prevadă ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea petentului A. Pe de altă parte, pronunțarea unei decizii de constatare a neconstituționalității unei dispoziții legale de incriminare a unei fapte penale nu poate fi asimilată intervenirii unei legi penale noi.

Cum ipoteza declarării ca neconstituțională a dispoziției legale care prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea nu se regăsește în dispozițiile art. 595 C. proc. pen., cererea formulată de condamnatul A. a fost considerată inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat contestație, în termen legal, contestatorul A.

Examinând contestația declarată de A., prin prisma motivelor invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte constată că este nefondată, în virtutea următoarelor considerente

Prin cererea adresată Curții de Apel București, Contestatorul A. a solicitat, în temeiul art. 595 alin. (1) C. proc. pen., înlăturarea pedepselor principale și accesorii și constatarea încetării consecințelor juridice ale Deciziei penale nr. 50/A din 16 februarie 2015 a de Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) C. pen., prin Decizia Curții Constituționale nr. 603 din 06 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015.

Conform art. 595 alin. (1) C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 C. pen.

Între o decizie a Curții Constituționale și o lege nu se poate realiza o echivalență, prin analogie sau prin asimilare cu privire la momentul și consecințele juridice ale aplicării actului, având în vedere diferența evidentă între cele două tipuri de acte. Astfel, pornind de la emitentul actului, se pot observa clare diferențe: în cazul deciziilor Curții Constituționale emitentul este Curtea Constituțională, iar în ceea ce privește legile și ordonanțele, Parlamentul României sau Guvernul, după caz.

În ceea ce privește conceptul de "lege", Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 416 din 10 mai 2004, a reținut că acesta are mai multe înțelesuri în funcție de distincția ce operează între criteriul formal sau organic și cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) teza a II-a din Constituție, conform cărora "Parlamentul este (...) unica autoritate legiuitoare a țării", cu prevederile art. 76, 77 și 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Președintele României și intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în M. Of. al României, Partea I, dacă în conținutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conținutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relațiilor sociale reglementate. In ceea ce privește Ordonanțele Guvernului, Curtea a reținut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competență prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competență legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanța nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. In consecință, întrucât un act juridic normativ, în general, se definește atât prin formă, cât și prin conținut, legea în sens larg, deci cuprinzând și actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material.

De asemenea, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, Curtea Constituțională a reținut că ordonanțele și Ordonanțele de Urgență ale Guvernului, sub aspect material, conțin norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii. Mai mult, în cuprinsul aceleiași decizii, a observat că, potrivit art. 115 alin. (3) din Legea fundamentală, "dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative", iar potrivit alin. (7) al

aceluiași articol ordonanțele de urgență "cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege (...)".

Prin urmare, nu pot fi asimilate legii actele de reglementare secundară, emise în baza art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, acestea fiind emise doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

De asemenea, atât terminologia folosită în legătură cu aplicarea celor două tipuri de acte este diferită (deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice -legea intră în vigoare), cât și aspectele referitoare la conținutul actului (actul jurisdicțional face parte din ordinea normativă - legea este un act normativ de reglementare primară), dar și motivarea care a stat la baza emiterii/adoptării (neconstituționalitatea constatată prin decizia Curții Constituționale este o sancțiune de drept constituțional - adoptarea unei legi penale mai favorabile ține de politica penală promovată de legiuitor).

Cu atât mai mult, nu pot fi asimilate conceptului de "lege" actele jurisdicționale, în categoria cărora intră și Deciziile Curții Constituționale.

Faptul că, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituția României, „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, nu poate duce la o altă concluzie, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispozițiile alin. (4), teza finală ale aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale „au putere numai pentru viitor'".

Aplicarea dispozițiilor art. 595 C. proc. pen. raportat art. 4 C. pen., în ipoteza în care o normă de incriminare a fost declarată neconstituțională, față pasivitatea timp de 45 de zile a puterii legislative, așa cum solicită contestatorul, ar echivala cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, o încălcare a principiului constituțional al separației puterilor în stat prin imixtiunea instanței în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive.

Referitor la cererea de suspendarea judecății cauzei, respinsă de către Curtea de Apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reține că dispozițiile codului de procedură civilă se aplică în materie penală numai în situația în care legislația penală nu reglementează într-o anumită materie.

Or, art. 367 alin. (9) C. proc. pen. prevede expres că „Ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu suspendă judecarea cauzei", așa cum, în mod corect a reținut și judecătorul fondului.

În ceea ce privește solicitarea contestatorului A., de disjungere a cererii de apel și a celei completatoare Înalta Curte de Casație și Justiție o apreciază fondată, raportat la obiectul acesteia.

Față de aceste considerente, va scoate administrativ din dosar cererea de apel și cererea completatoare formulate de A. și va înainta

înscrisurile mai sus menționate la Registratura Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru formare dosar și repartizare aleatorie.

Va respinge, ca nefondată, contestația declarată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 110/F din data de 15 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016.