ÎCCJ, decizie (scj.ro #178546)

Comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în lipsa autorizației/licenței neexclusive. Faptă ilicită. Obligația utilizatorului de a achita remunerațiile cuvenite titularilor drepturilor de autor

Cuprins pe materii: Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe

Index alfabetic: opere muzicale

comunicare publică

unitate de alimentație publică și cazare

utilizator

Legea nr. 8/1996, art. 13 alin. (1) lit. f), art. 20, art. 154, art. 188

Potrivit art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public.

Fapta constând în utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în spațiile din cadrul unității de alimentație publică și cazare, fără autorizarea autorului și fără plata drepturilor patrimoniale cuvenite în schimbul autorizării, prevăzută de dispozițiile art. 13 lit. f) și art. 20 din Legea nr. 8/1996, se situează în sfera ilicitului, perspectivă ce determină angajarea răspunderii utilizatorului pe tărâmul răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 188 din Legea nr. 8/1996, iar legătura de  cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă ex re, fapta ilicită fiind săvârșită cu vinovăție, întrucât, prin specificul activității desfășurate, aceasta cunoștea că încalcă drepturile autorilor de opere muzicale.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1150 din 25 mai 2021

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă la data de 28.0982018, reclamanta Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor (UCMR - ADA), în contradictoriu cu pârâta  A. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să oblige pârâta: 1. la plata sumei de 28.939,80 lei inclusiv TVA egală cu valoarea triplului remunerațiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spatiile, perioadele și modalitățile menționate la capatele 1.1, 1.2, 1.3, 1.4 corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale: 1.1 în unitatea de cazare Pensiunea X., județul Neamț, în perioada septembrie 2015 -august 2018; 1.2 în Restaurantul din Pensiunea X. județul Neamț în perioada septembrie 2015 - august 2018; 1.3 în Barul din Pensiunea X., județul Neamț, în perioada septembrie 2015 - august 2018; 1.4 la Terasa din Pensiunea X., județul Neamț, în perioada septembrie 2015 - august 2018; în subsidiarul capătului 1 al cererii de chemare in judecată, a solicitat obligarea pârâtei la plata: a) sumei de 9.646,60 lei, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remunerațiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiile, în perioadele și modalitățile menționate la capetele 1.1, 1.2, 13 și 1.4 corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; b) a sumei de 23.766,30 lei reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 21.08.2018 pentru întârzierea plății remunerațiilor specificate la litera a) a capătului subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată; c) a penalităților de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 22.08.2018 și până la data plății efective a sumei de 9.646,60 lei; 2. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor și a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare, Metodologiile publicate prin Deciziile ORDA nr. 266/2011 și nr. 198/2012 și art. 30 alin. (l) și art. 148 și urm. din Codul de procedură civilă.

Prin sentința civilă nr. 1459 din 20.06.2019, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 26.640 lei reprezentând triplul remunerației (TVA exclus) pentru comunicare opere muzicale în scop ambiental în intervalul septembrie 2015-august 2018; a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 lei.

Prin decizia civilă nr. 1557 A din 28.10.2019, Curtea de Apel București  - Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă. împotriva sentinței civile nr. 1459/2019, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1557 A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, a arătat că instanța de apel nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului și nu a urmărit scopul în vederea îndeplinirii conținutului cercetării procesului, conform prevederilor art. 237 alin. (l) și (2) din Codul de procedură civilă.

A precizat că nu a avut cunoștință despre obligația de a deține licența pentru utilizarea muzicii în scop ambiental de la UCMR-ADA și CREDIDAM, în condițiile în care deține o astfel de licență din anul 2011 până în prezent, emisă de către Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - organism de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor în baza Deciziei ORDA nr. 10/2016 și a contractului/declarației nr. D001300-220911/20.05.2008,  iar solicitarea a trei taxe pentru aceeași muzică folosită în scop ambiental, în opinia recurentei, este nelegală.

A arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, dând eficiență Deciziei ORDA nr. 267/2011 (hotărâre arbitrală) în detrimentul art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe în sensul în care se impunea cenzurarea solicitării reclamantei de obligare a pârâtei la plata triplului remunerațiilor aferente comunicării publice a operelor muzicale în spațiile deținute, conform dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/ 1996, excepție aplicabilă de la prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din aceeași lege.

A mai susținut recurenta că modul de calcul expus de către reclamantă în anexa la cererea de chemare în judecată, pe care de altfel l-a contestat atât la instanța de apel, cât și la fond, este greșit în contextul în care camerele de cazare nu conțin instalație sau circuit pentru redarea muzicii ambientale, iar cazarea a fost închisă de către ISU Neamț.

Nu a putut preciza care au fost argumentele pentru care instanța de apel a ajuns la prezumția judiciară că ar exista instalație de redare muzica ambientală în camerele de cazare în lipsa vreunui document depus la dosarul cauzei din care să rezulte o asemenea împrejurare. Aceeași instanță nu a avut în vedere că terasa nu are un spațiu util de 100 mp, ci de 40 mp, atâta timp cât conține casa scării, balustrada interioară, locul ocupat de frigidere, spațiul necesar amplasării meselor și scaunelor de cca 2 mp, terasa este funcțională doar în perioada iunie-septembrie, dată fiind poziționarea locației (zona de munte și lacul Bicaz), fiind acoperită deasupra pentru soare și condiții meteo nefavorabile.

La acestea se adaugă faptul că restaurantul nu are un spațiu util de 100 mp în condițiile în care sunt amplasate 9 mese și scaunele aferente în număr de 4, ocupând fiecare cca 2 mp, din suprafața spațiul de acces la bucătărie trebuiau scăzute cele două ieșiri obligatorii pentru evacuare în caz de urgență, spațiul ocupat de către grupurile sanitare cu holurile aferente fiecăruia, rezultând o suprafață utilă de cca. 35-40 mp, barul de serviciu nu are suprafața de 100 mp, ci de doar 30-35 mp luând în considerare cele 6 mese a 4 locuri la masă, 4 frigidere cu băuturi alcoolice, suc și apă, o vitrină ce conține produse alimentare și 2 lăzi de înghețată.

Astfel fiind, prin modul de calcul, intimata-reclamantă s-a raportat la suprafața situată între 101-200 mp în raport de care a utilizat prețul de 150 lei/lună în loc de 60 lei/lună, potrivit deciziei nr. 266/2011 și, din acest punct de vedere, a susținut modul greșit în care cele două instanțe de fond au respins administrarea probei cu expertiza judiciară contabilă pentru determinarea cu exactitate a sumei datorate.

În fine, recurenta a apreciat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și accesul liber la justiție, prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului și art. 21 din Constituția României.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Printr-un prim motiv de recurs se invocă încălcarea dispozițiilor art. 237 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă prin lipsa manifestării rolului activ de către instanța de apel dedusă din împrejurarea că nu și-a îndeplinit obligația de cercetare a procesului, critică regăsită ca ipoteză normativă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă (

încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității

).

În realitate, obiecției privind pretinse neregularități procedurale săvârșite de instanța de apel îi sunt subsumate aspecte ce țin de reaprecierea probelor apte a determina o altă situație de fapt decât cea statuată în apel, aspect ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Nici criticile dezvoltate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă nu pot fi primite, întrucât deși susțin nelegalitatea deciziei recurate reprezintă de fapt o reluare a argumentelor cu același conținut formulate prin motivele de apel relativ la situația de fapt pretinsă de recurenta-pârâtă în raport de care s-ar fi aplicat în mod greșit Decizia ORDA nr. 267/2011 în detrimentul dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, ce ar fi impus cenzurarea solicitării reclamantei de obligare a pârâtei la plata triplului remunerațiilor aferente comunicării publice a operelor muzicale în spațiile deținute.

Legat de aceste critici este de reținut că instanța de apel a constatat pe baza probelor administrate de către intimata-reclamantă (planșele fotografice, certificatele de clasificare emise de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și Autorizația-Licență neexclusivă de utilizare a muzicii în scop ambiental încheiată cu Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, valabilă în perioada de referință, înscrisuri de natură a fundamenta o prezumție judiciară de utilizare, nerăsturnată de către recurentă), dând eficiență dispozițiilor art. 249 din Codul de procedură civilă, că pârâta deține televizoare, care permit recepția, redarea sau difuzarea operelor muzicale în cadrul unității de alimentație publică și de cazare pe care o gestionează.

Reținând calitatea de utilizator de opere muzicale în sensul termenului definit de dispozițiile art. 2 lit. b) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, calitate care instituie obligația de a solicita organismelor de gestiune colectivă eliberarea autorizației/licenței neexclusive, înainte de utilizarea repertoriului protejat, gestionat de intimata-reclamantă Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor (UCMR-ADA), în condițiile art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996, instanța de apel a apreciat în mod corect că recurenta-pârâtă datorează remunerații, conform art. 131

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, Deciziei ORDA nr. 266/2011, pentru realizarea actelor de comunicare publică în scop ambiental a operelor muzicale.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că nu a avut cunoștință despre obligația de a deține Licența pentru utilizarea muzicii în scop ambiental de la UCMR-ADA și CREDIDAM în condițiile în care deține o astfel de Licență emisă de către Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania (UPFR) - organism de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor în baza Deciziei ORDA nr. 10/2016 și a contractului/declarației nr. D001300- 220911/20.05.2008, așa încât este nelegală solicitarea a trei taxe pentru aceeași muzică folosită în scop ambiental.

Nici acest motiv de casare nu este fondat.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a avut susțineri similare și în fața instanței de apel, astfel încât pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la același aspect, recurenta avea îndatorirea de a se raporta la modalitatea în care instanța de apel a răspuns acestor critici și, prin urmare, de a susține eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, precum și faptul că instanța de recurs exercită un control de legalitate al acesteia, din perspectiva  motivelor susținute de titularul recursului.

Astfel, se reține că în ceea ce o privește pe intimata-reclamantă UCMR-ADA, instanța de apel în mod corect s-a raportat la obiectul gestiunii colective exercitate de către acest organism, anume colectarea de la utilizatori a remunerației datorate pentru o categorie distinctă de titulari de drepturi - autorii de opere muzicale, în numele și pe seama cărora acționează, în numele legii.

Așadar, existența autorizației-licență neexclusivă eliberată de către UPFR în temeiul căreia colectează remunerațiile echitabile ce li se cuvin producătorilor de fonograme (drepturi de autor conexe), nu prezintă relevanță, întrucât privește raporturi juridice distincte de cele disputate în cauză.

Potrivit art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public.

Fapta constând în utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică fără autorizarea autorului și fără plata drepturilor patrimoniale cuvenite în schimbul autorizării, prevăzută de dispozițiile art. 13 lit. f) și art. 20 din Legea nr. 8/1996, drepturi gestionate colectiv în temeiul art. 145 alin. (1) lit. f) din lege, cauzatoare de prejudicii constând în remunerația unică echitabilă neachitată, se situează în sfera ilicitului, perspectivă ce a determinat angajarea recurentei-pârâte pe tărâmul răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 188 din Legea nr. 8/1996, legătura de  cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultând

ex re

, fapta ilicită fiind săvârșită cu vinovăție, întrucât, prin specificul activității desfășurate, aceasta cunoștea că încalcă drepturile autorilor de opere muzicale.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată și sub aspectul aplicării greșite a legii, dând putere Deciziei ORDA nr. 267/2011, care este o hotărâre arbitrală, și nu Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe. Aceasta a susținut că instanța trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. a) și să cenzureze prin respingere solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata triplului remunerațiilor, aceasta nefiind decât o excepție de la prevederile legale menționate.

Se reține că și această susținere nu reprezintă decât o reluare a unui motiv de apel.

Prin motivele de recurs pârâta nu combate în niciun fel aprecierile instanței de apel în evaluarea acestei critici, pe care a considerat-o nefondată pentru că, invocând incidența dispozițiilor art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 [art. 139 alin. (2) lit. a) din lege, în forma anterioară modificării], în cadrul apelului pârâta nu a expus în mod concret modalitatea în care ar fi putut fi stabilite consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat sau beneficiul realizat pe nedrept al acesteia, care au fost evaluate prin raportare la tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, potrivit dispozițiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 [art. 139 alin. (2) lit. b) din lege, în forma anterioară modificării].

Ca atare, instanța de apel a considerat că pârâta nu a făcut dovada posibilității aplicării în cauză a criteriilor prevăzute de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Or, așa cum s-a reținut anterior, recurenta-pârâtă nu a formulat critici de nelegalitate cu privire la reținerea acestei premise de către instanța de apel.

Pe de altă parte, modul de calcul al acestor sume este stabilit de pct. 6 din Metodologia privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea public a operelor muzicale în scop ambiental, aprobată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, cu modificările ulterioare.

Se constată că decizia recurată nu poate fi cenzurată sub aspectul întinderii despăgubirilor deja acordate, cât timp acest aspect interesează situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate, și nu nelegalitatea deciziei, din perspectiva cazurilor expres și limitativ descrise în art. 488 din Codul de procedură civilă.

Astfel, nu poate fi primită nici critica ce vizează calculul greșit efectuat de către reclamantă în anexa la cererea de chemare în judecată (camerele de cazare nu conțin instalație sau circuit de redare muzică ambientală, cazarea a fost închisă de către ISU Neamț, nu s-a avut în vedere că terasa nu are un spațiu util de 100 mp, ci de 40 mp, că aceasta este funcțională doar în perioada iunie-septembrie, barul de serviciu nu are suprafața de 100 mp, ci de doar 30-35 mp), întrucât aduce în discuție chestiuni ce vizează situația de fapt, ce a fost pe deplin stabilită de către instanța de apel.

Or, din acest punct de vedere, în ceea ce privește determinarea întinderii prejudiciului, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că recurenta-pârâtă nu a demontat prezumția judiciară fundamentată pe baza certificatului de clasificare nr. 7062/1689 din 18 mai 2011 emis de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, potrivit căruia terasa era acoperită, deci funcțională tot timpul anului și nu doar din luna iulie până în septembrie.

Pe de altă parte, așa cum corect a reținut instanța de apel, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță sub aspectul modalității de determinare a întinderii prejudiciului nici suprafața utilă a spațiile enumerate de recurenta-pârâtă, atâta timp cât art. 12 din Metodologie nu face nicio distincție în această privință, din contră stipulează că la determinarea remunerației datorate de utilizatori vor fi luate în considerare toate spațiile, indiferent de destinația acestora.

Și critica cu referire la respingerea în mod greșit a probei cu expertiză contabilă cu scopul determinării exacte a sumei datorate supune atenției chestiuni ce țin de aprecierea probatoriului a cărui analiză reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond, excedând cenzurii instanței de recurs ce poate fi exercitată doar cu privire la legalitatea hotărârii.

Date fiind argumentele expuse, nu se poate reține o încălcare a dreptului la un proces echitabil și cel al accesului justiție, prevăzute de art. 6 alin. (1) din Curtea pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului și art. 21 din Constituția României, câtă vreme instanța de apel a procedat la un examen efectiv al aspectelor esențiale deduse judecății, raportându-se la probatoriul administrat și răspunzând criticilor formulate, prin expunerea raționamentului care a fundamentat soluția adoptată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1557 A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.