ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1108/2019

Hotărârea primei instanțe este lovită de nulitate, fiind pronunțată de un judecător incompatibil (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.). Decizia recurată a fost pronunțată de un complet având ca președinte pe doamna judecător T., judecător care s-a pronunțat asupra apelului societății pârâte și în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 177/03.02.2016 a Curții de Apel Bacău, în dosarul nr. x/2011. Art. 24 alin. (1) C. proc. civ. impune incompatibilitatea în caz de rejudecare după casarea cu trimitere, fără a face distincție în privința etapei judiciare în care s-a pronunțat judecătorul, respectiv dacă s-a pronunțat în aceeași cauză în primă instanță sau în apel. Prin urmare, legea consideră că este incompatibil judecătorul care, într-un ciclu procesual anterior, s-a pronunțat în respectiva cauză. În doctrină și în practica instanțelor, se consideră că este incident acest motiv de incompatibilitate atunci când judecătorul s-a pronunțat asupra fondului sau asupra unei alte probleme litigioase, nu și atunci când s-a pronunțat asupra unei excepții. Or, în situația de față, doamna judecător T. a soluționat pe fond apelul formulat de pârâtă atât în cel de al doilea ciclu procesual, cât și în cel de-al treilea, prin decizia recurată, fiind întrunită ipoteza de incompatibilitate vizată de dispozițiile art. 24 alin. (1) teza finală C. proc. civ. Nerespectarea acestei norme privitoare la incompatibilitate atrage nulitatea hotărârii, având în vedere caracterul imperativ al normei. Soluția legiuitorului este una firească întrucât numai astfel se asigură respectarea garanțiilor de imparțialitate și obiectivitate a judecătorului și a celor aplicabile unui proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Poziția societății în sensul celor de mai sus este susținută de opiniile exprimate în literatura de specialitate, precum și în jurisprudența formate sub imperiul C. proc. civ. Prin urmare, este incidentă ipoteza reglementată de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind nulă absolut, în contextul în care a fost pronunțată de un complet nelegal compus, aspect ce decurge din situația de incompatibilitate a doamnei judecător T.. Incidența acestui motiv de recurs este susținută de opiniile exprimate în doctrină.

Decizia recurată și încheierea din 13.03.2019 sunt nemotivate, neevocându-se fondul (art. 304 pct. 7 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ.). 2.1. Instanța de apel a preluat concluziile raportului de expertiză fără a le trece deloc prin filtrul propriu, neindicând în ce mod aspectele respective au format convingerea judecătorilor, cu atât mai mult cu cât în dosar au fost administrate două expertize tehnice pe tema dată (dacă societatea a folosit sau nu obiectul brevetului în intervalul relevant), anume în al doilea ciclu procesual și în al treilea ciclu procesual, cu un conținut fundamental diferit. Lipsesc complet considerentele proprii instanței, care să justifice de ce aceasta a fost de acord cu concluziile la care a ajuns expertul. Mai mult, instanța de apel se rezumă să reia concluziile expertizei, fără ca măcar să redea și "raționamentul" expertului din spatele acestor concluzii. Or, o atare motivare nu corespunde exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Motivarea clară, pertinentă și convingătoare a hotărârii constituie o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență din art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 paragraf 1 din CEDO. Preluarea ca atare a aspectelor cuprinse în raportul de expertiză nu echivalează cu o veritabilă motivare a instanței, care să fie susceptibilă să asigure verificarea unei împrejurări esențiale: dacă instanța a examinat în mod real aspectele relevante în cauză. Concret, prima instanță trebuia să motiveze de ce anume consideră corecte aspectele cuprinse în raportul de expertiză și, totodată, să indice de ce s-ar justifica respingerea argumentelor pârâtei. O atare concluzie se impune cu atât mai mult cu cât obiecțiunile de 120 de pagini ale recurentei au fost respinse fără nicio motivare, iar în dosar fusese deja administrat un raport de expertiză care stabilise în sens diferit, și anume cel efectuat de dl. U. în al doilea ciclu procesual, care conchisese că societatea nu a utilizat obiectul brevetului în intervalul dat. Spre exemplu, în ceea ce privește chestiunea casării mijloacelor fixe, pârâta a arătat că aceasta nu avea legătură cu obiectivele expertizei. Pentru a fi motivată, sub aspectul reținerii concluziei expertului bazată pe împrejurarea că instalația de călire nu a fost casată, hotărârea instanței de apel ar fi trebuit să explice de ce lipsa casării mijlocului fix ar conduce automat la concluzia că societatea pârâtă a folosit obiectul brevetului în intervalul relevant. Or, instanța nu a efectuat această analiză, ci s-a limitat să preia ca atare o afirmație a expertului. 2.2. Instanța de apel a respins obiecțiunile societății fără a le analiza și fără a prezenta considerentele care ar justifica această măsură, iar încheierea din 13.03.2019 și Decizia nr. 299/2019 sunt nemotivate. La termenul din 13.03.2019, instanța de apel a respins obiecțiunile formulate pe 120 de pagini, reținând, pe de o parte, că expertul ar fi răspuns celor 3 obiective, fără a indica însă de ce a ajuns la această concluzie, iar, pe de altă parte, că obiecțiunile ar reprezenta apărări de fond ce urmează a fi analizate prin raportare la probatoriile administrate în cauză. Or, în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel nu face însă nicio referire la obiecțiunile societății, arătând doar că expertul desemnat de către instanță ar fi răspuns și punctelor de vedere și obiecțiunilor formulate de expertul -parte-apelant. Pe de alta parte, superficialitatea cu care instanța de apel s-a aplecat asupra acestei chestiuni rezultă și din următoarele: expertul desemnat nu a răspuns decât punctului de vedere exprimat de expertul-parte al pârâtei, nu și obiecțiunilor formulate de acesta, care reprezentau un document diferit față de punctul de vedere exprimat în cuprinsul raportului de expertiză și care au fost depuse ca anexă la obiecțiunile depuse de societatea pârâtă, la termenul din 13.03.2019, la care au fost respinse de către instanță. Situația descrisă mai sus este similară cu modalitatea de abordare, de către instanța de apel, a obiecțiunilor formulate de către intimați în al doilea ciclu procesual (în dosarul x/2011). La acel moment instanța a respins obiecțiunile intimaților pe considerentul că reprezintă punctul de vedere al expertului parte și că se va aprecia asupra raportului de expertiză ținând cont de respectiva opinie, fără, însă, ca în considerentele hotărârii să se analizeze punctul de vedere în discuție. Or, acesta a fost unul dintre motivele care a condus la casarea deciziei de apel în al doilea ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție reținând incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Prin urmare, era elementar ca instanța de apel să motiveze soluția de respingere a obiecțiunilor formulate de pârâtă, respectiv să treacă prin propriul filtru criticile care vizau, printre altele, inaplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 8/1996, act normativ pe care s-a bazat în mod greșit raportul de expertiză sau detaliau diferențele notabile existente între instalația ce forma obiectul brevetului și cea utilizată de societate. Pentru a putea vorbi despre o motivare corespunzătoare pentru respingerea obiecțiunilor, instanța de apel trebuia să explice cum a ajuns la concluzia identității dintre instalația care formează obiectul brevetului și cea utilizată de pârâtă în contextul existenței diferențelor între acestea, detaliate prin obiecțiuni. În fine, instanța trebuia să se pronunțe și asupra celorlalte categorii de critici din cadrul obiecțiunilor. 2.

Instanța de apel nu a evocat fondul, fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Față de concluziile contradictorii ale expertizelor efectuate în al doilea ciclu procesual, respectiv în cel de față, singura soluție era de administrare a unei noi expertize, care să stabilească dacă instalația în forma brevetată a fost sau nu utilizată în perioada relevantă. Cu toate că pârâta a solicitat expres acest lucru, instanța a respins solicitarea, fără a-și motiva soluția. În acest context, instanța de apel nu a evocat fondul, întrucât nu a lămurit împrejurarea esențială dedusă judecății (așa cum se impunea și prima decizie de casare, respectiv decizia nr. 5467/26.11.2013). 3. A fost încălcată obligația prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de aflare a adevărului, prin omisiunea de a verifica problema centrală dedusă judecății, respectiv au fost încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prin nesocotirea dispozițiilor deciziei de casare de a verifica aceeași chestiune (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). Principiul aflării adevărului impune instanței să stabilească în mod corect și complet situația dedusă judecății. În cauză, această obligație fusese dispusă și prin decizia de casare a instanței supreme nr. 5467/26.11.2013, ce a stabilit necesitatea clarificării împrejurării dacă societatea pârâtă a folosit obiectul brevetului în intervalul dat 2008 - 2010. În cel de-al doilea ciclu procesual, urmare a casării din primul, s-a administrat expertiza întocmită de dl. expert U., a cărei concluzie a fost că în perioada 2008-2010, instalația în forma brevetată nu a fost utilizată de către societate. În recurs, în al doilea ciclu procesual, hotărârea din apel a fost casată, pentru rațiuni legate de nemotivare (ceea ce corespundea pct. 2 din cadrul recursului), fiind înlăturate criticile persoanelor fizice referitoare la: (i) comparația efectuată prin raportul de expertiză (pct. 3 din cadrul recursului); (ii) faptul că expertul nu avea calificarea necesară pentru a efectua expertiza tehnică de specialitate în proprietate industrială-brevete de invenție (pct. 1 din cadrul recursului). Din moment ce instanța de recurs a înlăturat criticile referitoare la raportul de expertiză (ce reprezentau pct. 1 și 3 din recurs) și nu a infirmat raportul de expertiză, în absența unei mențiuni exprese pe acest aspect, casarea nu a fost dispusă pentru a avea loc o judecare nouă totală de către instanța a cărei hotărâre a fost casată (fapt care ar presupune readministrarea). Prin urmare, având în vedere faptul că instanța de recurs a casat decizia instanței de apel pentru motive ce nu țin de raportul de expertiză efectuat de dl. expert U. (adică nu a înlăturat din materialul probator acest raport), rezultă că acesta rămâne câștigat cauzei. În apel, în cel de-al treilea ciclu procesual, instanța a administrat o nouă expertiză, ale cărei concluzii sunt contradictorii celor din raportul întocmit de dl. expert U.. În concret, cu toate că a constatat existența diferențelor între instalația brevetată și cea utilizată, expertul a conchis în sensul că instalația este aceeași. Instanța de apel se regăsea astfel în prezența a două rapoarte de expertiză, ale căror concluzii erau diferite (cu toate că ambele rapoarte au constatat existența diferențelor) și, în mod firesc, nu le putea da eficiență ambelor. Obligația esențială a instanței, de stabilire corectă a situației juridice impusă atât de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., cât și de prima decizie de casare, presupunea, într-o primă fază, compararea rapoartelor. Dacă înțelegea să dea eficiență raportului întocmit de dl. R. (cum a și procedat), trebuia să explice motivele pentru care a înlăturat primul raport de expertiză (întocmit de dl. expert U.) și de ce raportul întocmit de dl. R. este cel corect. O astfel de motivare nu există, hotărârea recurată necuprinzând nici argumentele pentru care instanța a respins obiecțiunile și cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză.

Prin decizia recurată a fost încălcat art. 9 din Legea nr. 8/1996, precum și regimul Legii nr. 64/1991, respectiv principiul disponibilității (art. 304 pct. 9 și pct. 5 C. proc. civ.). Soluția instanței s-a bazat exclusiv pe raportul de expertiză întocmit de dl. R., care, la rându-i, s-a bazat pe Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, lege inaplicabilă în cauză, neinvocată ca temei al acțiunii. În mod eronat instanța a validat o concluzie bazată pe dispozițiile Legii nr. 8/1996, în condițiile în care acțiunea intimaților este întemeiată pe Legea nr. 64/1991, Legea nr. 8/1996 nefiind aplicabilă în cauză, având o sferă de reglementare diferită, din care sunt excluse în mod expres invențiile. Principiul disponibilității obligă instanța să se pronunțe doar asupra a ceea ce i s-a cerut și în limitele a ceea ce i s-a cerut de către părți: cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfășura judecata, inclusiv din punctul de vedere al temeiului acțiunii. Ca atare, instanța nu are posibilitatea de a schimba temeiul, iar în cauză, instanța nu-și putea baza hotărârea (indirect, prin validarea raportului de expertiză) pe un act normativ neindicat de intimați prin acțiunea introductivă, cu atât mai mult cu cât sfera de reglementare a acestuia exclude de la aplicare pretențiile care formează obiectul judecății.

Au fost încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prin nesocotirea dispozițiilor deciziei de casare (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). Apărarea esențială a pârâtei în prezenta cauză a fost că, în ipoteza existenței unor diferențe între instalația brevetată și cea utilizată de societate, intimații nu sunt îndreptățiți la plata vreunei sume de bani. Instanța supremă, admițând recursul pârâtei în primul ciclu procesual prin decizia nr. 5467/26.11.2013, a validat această interpretare și a reținut cu titlu obligatoriu, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., necesitatea stabilirii dacă pârâta a folosit obiectul brevetului (iar nu o instalație diferită de aceasta), în intervalul 2008-2010. Așadar, chestiunea esențială în dosar ce trebuia dezlegată era existența/inexistența unor diferențe între instalații. Instanța supremă nu a considerat că amploarea diferențelor reprezintă un element de impact; în caz contrar, s-ar fi stabilit și un obiectiv al expertizei, dedicat importanței eventualelor diferențe, însă instanța s-a limitat să stabilească, în mod obligatoriu, doar două obiective ale viitoarei expertize. În raportul de expertiză întocmit de dl. expert R. există mai multe concluzii ce confirmă existența diferențelor între instalația brevetată/cea utilizată și faptul că nu s-a utilizat obiectul brevetului. Chiar dacă ulterior încearcă să bagatelizeze și să mascheze respectivele concluzii, acestea figurează ca atare în raport: Contractul de cesiune privește exclusiv instalația în forma brevetată, iar întrucât expertul a determinat că societatea nu utilizează în activitatea sa de producție instalația în forma brevetată, iar instanța de apel a validat acest raport, atunci, în mod automat, pretențiile intimaților erau nefundamentate. Este complet nerelevantă situația juridică a instalației care era folosită de societate în perioada 2008-2010, atâta vreme cât aceasta era diferită de instalația în forma brevetată, iar existența diferențelor trebuia să fie singurul element de impact, potrivit deciziei de casare din primul ciclu procesual. În consecință, în rejudecare, instanța de apel avea obligația de a analiza probatoriul administrat, raportat la indicațiile trasate prin decizia de casare. Din moment ce raportul de expertiză constata existența diferențelor, se impunea admiterea apelului, cu consecința respingerii acțiunii.

Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 962, art. 977, art. 983 C. civ., art. 1200-1201 C. civ., dar și a formelor de procedură, fiind și parțial nemotivată (art. 304 pct. 9, 5 și 7 C. proc. civ.). 6.1. Decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1200-1201 din vechiul C. civ. (art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.). Considerentul instanței de apel referitor la incidența unei prezumții de lucru judecat, prin raportare la soluția irevocabilă din dosarul nr. x/2009, dosar care a avut ca obiect pretenții ale intimaților din prezenta cauză pentru anul 2007, "validează" în mod eronat raționamentul primei instanțe din cauză. Cadrul legal al prezumției de autoritate de lucru judecat este reprezentat de art. 1200 alin. (4) C. civ. anterior, iar în raport de această normă, este exclusă de plano autoritatea de lucru judecat în condițiile în care pretențiile din cele două dosare se referă la perioade de timp diferite. Eficiența economică diferă de la an la an, astfel încât un atare considerent nu poate lega altă instanță. Dacă nu era așa, atunci părțile nu ar fi stabilit un preț variabil (anual), ci un preț fix, pentru fiecare an din perioada de executare a contractului. Automat, nu se poate vorbi despre un drept dezlegat (dreptul va fi apreciat an de an). în concluzie, nu există un drept dezlegat cu autoritate de lucru judecat. În al doilea rând, existența unui raport de expertiză în sine nu poate atrage incidența prezumției autorității de lucru judecat, întrucât acesta reprezintă o probă care stabilește o anumită situație de fapt (în cazul de față anumite sume de bani, aferente unei anumite perioade). Din perspectiva prezumției autorității de lucru judecat, concluzia instanțelor din dosarul nr. x, bazată pe conținutul raportului de expertiză contabilă administrat în acea cauză, înseamnă doar că o altă instanță nu ar putea să stabilească în sensul că pentru anul 2007 intimații din prezenta cauză ar fi îndreptățiți la plata altor sume de bani. În plus, în dosarul menționat, instanțele nu au făcut o analiză a clauzelor contractuale, ci au preluat ca atare doar concluziile raportului de expertiză. În concret, prin sentința civilă nr. 45/25.01.2010, Tribunalul Neamț a reținut:,,[î]ntrucât calculul prezentat de reclamanți nu a fost aprobat, potrivit procedurii tehnice, de consiliul de administrație și directorul general al societății pârâte, iar pe de altă parte pârâta refuză culpabil să stabilească drepturile cuvenite inventatorilor, instanța va stabili această sumă pe baza concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și a metodologiei de calcul utilizate anterior de părțile în litigiu (anii 2001-2006)". Prin decizia civilă nr. 3285/04.04.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit: "fără a reanaliza proba cu expertiză, respectiv înscrisurile depuse la dosar - deoarece această operațiune este exclusiv atributul instanței de fond - Înalta Curte reține că, pe baza probatoriului administrat, Curtea de Apel a stabilit că, de fapt, împrejurarea că prin utilizarea invenției - chiar dacă recurenta nu a obținut profit - a realizat o economie prin raționalizarea consumurilor". În concluzie, o hotărâre care confirmă un raport de expertiză vizând pretenții pentru o anumită perioadă nu se poate opune cu autoritate de lucru judecat într-un litigiu care vizează un alt interval de timp, instanțele fiind ținute să analizeze și să stabilească drepturile reclamanților în raport cu elementele relevante aferente noului interval de timp. 6.2. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., fiind și parțial nemotivată (art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.). Prin decizia de casare (decizia ÎCCJ nr. 5467/26.11.2013), s-a reținut că "funcție de probele administrate, instanța va reevalua puterea de lucru judecat a sentinței pronunțate în litigiul purtat anterior între părți, ce a vizat drepturile cuvenite autorilor invenției pentru o perioadă anterioară celei din prezenta cauză, litigiu în care nu s-a invocat neutilizarea instalației". În temeiul acestei măsuri cu caracter obligatoriu, instanța de apel era ținută să efectueze o analiză punctuală a îndeplinirii condițiilor legale privind prezumția lucrului judecat prin raportare la probatoriul administrat în cauză. Pe de o parte, Curtea de Apel Bacău nu a făcut o atare analiză, aspect care rezultă fără echivoc din considerentul criticat: "(...) prima instanță a avut, în mod corect în vedere, argumentația stabilită irevocabil și cu rol de prezumție de lucru judecat în dosarul Tribunalului Neamț nr. 1181/103/2009, în ceea ce privește interpretarea clauzelor contractului de cesiune încheiat între părți, precum și concluziile raportului de expertiză efectuat plecând de la această interpretare a contractului de cesiune în ce privește eficiența economică a aplicării invenției și metodologia de calcul a drepturilor bănești cuvenite reclamanților". Se poate observa că instanța de apel nu a realizat o "reevaluare" a puterii de lucru judecat, ci a confirmat, în termeni generali, interpretarea primei instanțe, ceea ce echivalează cu ignorarea unei dispoziții obligatorii a instanței de casare, fiind încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Pe de altă parte, reluarea concluziilor Tribunalului Neamț și lipsa unor considerente proprii care să justifice pretinsa incidență a prezumției lucrului judecat atrag nemotivarea deciziei recurate. 6.3. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 962, art. 977, art. 983 C. civ., fiind și parțial nemotivată (art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ.). Sub un prim aspect, validând hotărârea primei instanțe de obligare la plata unor sume de bani pentru eficiența economică a brevetului, deși societatea pârâtă înregistrase pierderi, soluția instanței de apel încalcă regulile fundamentale de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 977, art. 962, art. 983 C. civ. În primul rând, aplicând regulile de interpretare consacrate de textele legale menționate, rezultă că, în cauză, premisa pentru a se acorda sume de bani este să existe eficiență economică. Încheierea contractului a fost determinată de un scop comun al părților - obținerea unor beneficii patrimoniale. Pentru societate, aceste beneficii presupuneau afectarea pozitivă a eficienței economice prin creșterea acesteia, ca urmare a utilizării instalației, iar pentru intimați, beneficiile constau în prețul contractului de cesiune, prin raportare la eficiența economică. Prin urmare, dacă activitatea societății este una scăzută, aceasta suferind pierderi, este imposibil de conceput, din perspectiva oricărei norme de interpretare a contractelor, că pârâta ar avea obligația de a achita vreo sumă de bani, derivând din eficiența economică. Doctrina și jurisprudența în materie confirmă poziția recurentei. Or, în toată perioada relevantă, pârâta a suferit pierderi semnificative din activitate, respectiv: 183.598.863 RON în anul 2008, 203.106.549 RON în anul 2009 și 111.279.267 RON în 2010. Mai grav, în anul 2010, față de faptul că valoarea activului net s-a diminuat la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social, potrivit art. 153 din Legea nr. 31/1990, pârâta s-a confruntat cu riscul dizolvării, a fost necesară adoptarea unor hotărâri ale adunării generale prin care acționarii să decidă în privința dizolvării sau a majorării capitalului social. În acest context, rezultă că premisa avută în vedere de părți, din perspectiva beneficiilor pentru societate, respectiv creșterea eficienței economice, nu a fost îndeplinită în perioada relevantă (2008-2010), astfel încât acordarea unor sume de bani către cedenți este lipsită de temei. Pe cale de consecință, confirmarea de către instanța de apel a acestei soluții este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea principiilor de interpretare a contractelor. De altfel, nici nu a analizat raportul de expertiză, deși a validat sumele stabilite prin acesta. În al doilea rând, instanța de apel a confirmat hotărârea Tribunalului Neamț de acordare a sumelor individualizate în raportul de expertiză contabilă, deși acestea nu țineau cont de criteriul prevăzut contractual (al eficienței economice), fiind încălcate, și de această dată, principiile de interpretare a contractelor. Convenția părților (art. 9 lit. c) din contractul de cesiune) se referă la acordarea unor sume prin raportare la calculul eficienței economice aferente anului precedent; metoda de care se prevalează intimații (din adresa nr. x/25.02.2005), preluată de raportul de expertiză, temei al sumelor acordate de prima instanță, validate prin soluția din apel, privește calculul economiilor realizate/estimate prin pretinsa utilizare a instalației la care se referă brevetul, adică o metodă care nu cuantifică eficiența economică, menționată drept criteriu în contractul de cesiune. Raționalizarea consumurilor, ca și criteriu de cuantificare a sumelor pretins datorate, de care se prevalează intimații (și care a fost preluată în raportul de expertiză, ce a individualizat sumele acordate de prima instanță, validate de Curtea de Apel Bacău), se rezumă doar la prezentarea unor consumuri (gaz metan, apă etc.) aferente (i) cuptorului vizat de instalația obiect al brevetului și (ii) cuptorului de călit țevi utilizat anterior. Or, eficiența economică presupune, în cadrul raportului dintre efect și efort, o analiză a unor elemente complexe, cum ar fi costurile de producție, profitul etc. În consecință, simpla comparație a unor costuri din anii succesivi nu ia în calcul elemente specifice eficienței economice. Suma acordată de prima instanță și validată de instanța de apel este rezultatul unei comparații ale consumurilor aferente unor cuptoare care reprezintă echipamente diferite, aflate în cadrul secției Tratamente Termice (TT), alături de un al treilea cuptor funcțional (CVP). Deși pretențiile intimaților au vizat cuptorul CVP4, soluția instanței a reținut în sarcina societății sume stabilite pe baza unei comparații dintre consumurile și specificațiile aferente cuptorului CT, care nu are aceeași concepție tehnică precum cuptorul CVP4. Cele două cuptoare generează eficiențe economice diferite, întrucât au capacități diferite, consumuri orare diferite, timpi diferiți de exploatare, necesită costuri de întreținere și reparații diferite etc. În aceste condiții, compararea eficienței economice între cele două cuptoare este irelevantă. Cuptoarele din secția TT sunt complementare în producție: categoria de produse care se tratează termic pe CVP4 este semnificativ diferită de cea care se tratează termic pe cuptorul tunel (CT). Or, metoda de calcul aplicată de intimați (preluată în raportul de expertiză, ce a individualizat sumele acordate de prima instanță, validate de instanța de apel) se bazează pe compararea normelor de consum realizate pentru fiecare sorto-tipo-dimensiune produsă pe CVP4 cu cele realizate/estimate că s-ar fi putut realiza dacă s-ar fi folosit CT în loc de CVP4. Prin răspunsul la obiecțiuni, expertul contabil desemnat de Tribunalul Neamț nu a contestat diferențele sesizate de societate în sensul celor de mai sus între cele 2 cuptoare, iar prima instanță le-a ignorat. În final, soluția acesteia a fost confirmată prin decizia recurată, în care nu s-au analizat deloc criticile societății referitoare la această expertiză, în schimb s-au validat sumele ce fuseseră astfel acordate. În acest context, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată, având în vedere că a validat sumele stabilite prin raportul de expertiză contabilă administrat în primă instanță, fără a analiza motivele de apel. La termenul de judecată din data de 28 mai 2019, Înalta Curte a respins cererea de suspendare formulată de petenta S.C. Q. S.A. privind suspendarea executării deciziei nr. 299 din data de 20 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2011, pentru motivele arătate în încheiere. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., s-a susținut că decizia recurată a fost pronunțată de un judecător incompatibil, în condițiile în care președintele completului de judecată s-a pronunțat asupra apelului societății pârâte și în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 177/03.02.2016 a Curții de Apel Bacău, în dosarul nr. x/2011. Critica recurentei este fondată. Potrivit art. 304 pct. 1 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere "când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale". Acest motiv de recurs are în vedere compunerea instanței de apel ce a pronunțat decizia recurată, iar incompatibilitatea reprezintă un incident legat de compunerea instanței, în situațiile expres reglementate în care un judecător nu poate face parte din completul de judecată. Față de caracterul imperativ al normelor de organizare judecătorească ce reglementează compunerea instanței și incidentele procedurale referitoare la aceasta, în măsura în care un judecător incompatibil a participat la soluționarea cauzei, este posibilă invocarea excepției incompatibilității în fața instanței, de către oricare dintre părți sau de instanță din oficiu, iar după pronunțarea hotărârii, incompatibilitatea poate fi invocată prin motivele de apel, dacă incidentul a survenit la prima instanță, respectiv prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., în cazul unui judecător incompatibil din completul de apel. În conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., incident în cauză, "Judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare." Atare reglementare este justificată prin asigurarea unei judecăți obiective și imparțiale, pentru ca judecătorul să nu fie pus în situația de a exercita controlul judiciar în calea de atac asupra propriei hotărâri sau să se pronunțe de două ori asupra cauzei. Pe acest temei, judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină este incompatibil în situația rejudecării după casare, dar numai dacă anterior s-a pronunțat asupra fondului, nu și atunci când a soluționat cauza pe baza unei excepții procesuale, deoarece în cea din urmă situație nu se pune problema ca judecătorul să se pronunțe de două ori asupra fondului cauzei. În speță, președintele completului de judecată ce a pronunțat decizia recurată, doamna judecător T., a făcut parte și din completul ce a pronunțat decizia nr. 177/3.02.2016 în ciclul procesual anterior din prezenta cauză, prin care Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul pârâtei și a schimbat în tot sentința apelată, cu consecința respingerii cererii ca nefondată. Decizia nr. 177/3.02.2016 a fost casată prin decizia nr. 1079/17.05.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Bacău urma a se pronunța din nou asupra apelului pârâtei, cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Calea de atac a apelului are efect devolutiv, ce presupune o nouă judecată asupra fondului, în condițiile în care, în conformitate cu prevederile art. 295 C. proc. civ., instanța de apel este chemată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Drept urmare, soluționând apelul, judecătorii ce au pronunțat decizia nr. 177/3.02.2016 nu puteau participa la rejudecarea apelului după casarea cu trimitere. Or, pronunțarea deciziei recurate de un complet din care a făcut parte și unul dintre judecătorii ce au pronunțat decizia nr. 177/3.02.2016 atrage incidența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 24 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ. Ipoteza de incompatibilitate în discuție nu depinde de motivul casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât art. 24 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ. nu face nicio distincție în acest sens, fiind suficient că s-a pronunțat o hotărâre asupra fondului raportului juridic dedus judecății, iar casarea a fost totală, preconizându-se o nouă judecată asupra apelului, instanța urmând a statua în fapt și în drept. În acest context, este lipsită de relevanță, pentru constatarea incidenței art. 24 din cod, împrejurarea că decizia nr. 177/3.02.2016 nu a fost motivată în mod corespunzător, în absența unei analize proprii a susținerilor și apărărilor părților. De asemenea, constatarea incidenței cazului de incompatibilitate nu este infirmată de împrejurarea că doamna judecător a înțeles să se abțină de la soluționarea cauzei în rejudecarea după casare, iar cererea de abținere a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu de la 20.03.2017. Spre deosebire de reglementarea noului C. proc. civ., în care se prevede în mod expres că cererea de abținere a judecătorului de la judecarea pricinii se formulează și în caz de incompatibilitate a acestuia (art. 43 alin. (2), cu parcurgerea procedurii prevăzute de art. 51, vechiul cod a prevăzut că obligația de abținere subzistă atunci când judecătorul știa că există un motiv de recuzare în privința sa, cererea de abținere judecându-se potrivit normelor prevăzute de art. 30, 31 și 32, în conformitate cu art. 25 și 26. Așadar, vechiul cod a prevăzut explicit derularea procedurii de soluționare a cererii de abținere doar dacă abținerea este generată de existența vreunuia dintre motivele de recuzare prevăzute de art. 27 din cod. Este adevărat că, potrivit Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești nr. 1375/2015, în vigoare la data rejudecării apelului după casare, se prevede că, la fel ca în cazul abținerii sau recuzării, incidentul procedural referitor la incompatibilitate se soluționează de către un alt complet din aceeași instanță (art. 110 alin. (1) sau, după caz, alin. (4). În speță, însă, nu s-a făcut aplicarea acestor dispoziții, doamna judecător formulând cerere de abținere pe temeiul art. 27 pct. 7 C. proc. civ., ce a fost soluționată ca atare. În atare condiții, incidența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 24 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ. are drept consecință întrunirea motivului de recurs descris de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., după cum, în mod corect, s-a susținut de către recurenta Q. S.A., impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe temeiul art. 312 alin. (3) și art. 313 C. proc. civ. Recurenta a formulat critici și în legătură cu încheierea din ședința publică de la 13.03.2019 (motivele de recurs nr. 2 și 3 în ordinea stabilită de parte și expusă ca atare prin prezenta hotărâre), trebuie constatat, în raport de cele expuse anterior