ÎCCJ — Marcă. Acțiune în anulare înregistrării. Similaritate între mărci

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și SC B. SRL, anularea mărcii individuale, combinate, având culori revendicate, cu denumirea Domeniul Viticol Apold Sibiu România și element grafic Domeniul-Viticol Sibiu România, nr. depozit reglementar M 2014 08646 din data de 23.12.2014, nr. marca 138041 din data de 04.09.2015, înregistrată pentru produsele din clasa Nisa 33: Vinuri cu denumire de origine controlată din arealul Sebeș — Apold și pentru serviciile din clasa Nisa 35: Publicitate; Gestiunea afacerilor comerciale; administrație comercială; lucrări de birou, susținându-se că înregistrarea acesteia s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 84/1998 republicată, respectiv art. 47 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a); art. 47 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 6 lit. b); art. 47 alin. (1) lit. c), precum și radierea mărcii Domeniul Viticol Apold Sibiu România, M 2014 08646/138041 din Registrul Național al Mărcilor. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 1740 din 20.12.2016, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și SC B. SRL. I.

Decizia pronunțată în apel de curtea de apel, în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 958A din 1.11.2017, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a anulat marca individuală combinată color Domeniul Viticol Apold Sibiu România nr. 138041, depozit M 2014 08646 din 23.12.2014 și a fost obligată intimata-pârâtă SC B. SRL la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.050 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și apel. I.

Decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 3917 din 13.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta SC B. SRL, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. I.

Decizia pronunțată de curtea de apel, în rejudecare Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 483 A din 27.03.2019, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței nr. 1740/2016 a Tribunalului București, Secția a IlI-a civilă. Prin aceeași decizie, a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatei-pârâte privind plata cheltuielilor de judecată. II. Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei date în apel, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă II.1. Motivele de recurs ale reclamantei Recurenta-reclamantă susține că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanța anterioară a respins motivul de apel referitor la modalitatea de soluționare de către prima instanță a cererii de anulare a mărcii întemeiată pe motivul de nulitate prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 – înregistrarea cu rea-credință, iar pe de altă parte, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din același act normativ. După expunerea soluțiilor pronunțate în cauză, pornind de la statuările ale instanței de apel în rejudecare, recurenta-reclamantă invocă următoarele critici de nelegalitate: Susține că motivul de apel referitor la greșita interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocat în primul ciclu procesual, nu a fost analizat de către instanța de apel în niciunul dintre cele două cicluri procesuale. Respingerea acestui motiv de apel, în rejudecare după casare, cu motivarea lacunară că ar fi fost respins ca nefondat în primul ciclu procesual și că această soluție nu ar fi fost recurată de reclamantă, devenind definitivă, are semnificația nemotivării acestei soluții și, practic, conduce la încălcarea gravă a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa recunoscută prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, a dreptului de acces la o instanță pentru verificarea temeiniciei unor pretenții civile. În sinteză, se arată că deși instanța de apel nu a verificat, nici în primul ciclu procesual, nici în rejudecare după casare, incidența în speță a motivului de nulitate privind înregistrarea mărcii ulterioare cu rea-credință, prin hotărârea recurată, s-a respins apelul sub acest aspect, fără a indica motivele de fapt și de drept pentru care soluția primei instanțe este întemeiată. Recurenta susține că, din această perspectivă, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă. Cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurenta arată că în evaluarea existenței unui risc de confuzie între mărcile în conflict, instanța de apel, în rejudecare după casare, și-a limitat în mod nelegal analiza doar la anumite elemente ale mărcilor fără a realiza, astfel cum impune legea, analiza percepției de ansamblu a mărcilor de către consumatorul mediu. În acest context, și în motivarea soluției, instanța de apel a reținut în mod greșit atât faptul că instanța de recurs, prin hotărârea de casare, ar fi impus un standard de evaluare și, în consecință, analiza comparativă a mărcilor din perspectiva percepției de ansamblu nu s-ar mai impune, precum și faptul că anumite aspecte reținute de către instanța de recurs în hotărârea de casare ar reprezenta dezlegări obligatorii ale unor chestiuni de drept incidente în speță. Practic, astfel motivată, hotărârea recurată apare ca nelegală, susține recurenta, întrucât, pe de o parte, instanța de apel și-a limitat în mod nejustificat analiza comparativă a semnelor în conflict, fără a proceda în mod efectiv la verificarea percepției de ansamblu a acestora, iar, pe de altă parte, a considerat ca fiind dezlegări de drept, obligatorii în rejudecare, o serie de aspecte evocate de către instanța de recurs prin hotărârea de casare, deși instanța de recurs a arătat în mod expres că motivul determinant al admiterii recursului l-a constituit faptul că, prin prima hotărâre, instanța de apel și-a limitat analiza doar cu privire la anumite aspecte, ignorând o serie de verificări necesare. În acest sens, instanța de casare a arătat în mod expres că respectivele verificări nu pot fi realizate în recurs, că acestea reprezintă aspecte de fapt și că, în rejudecare, instanța de apel va avea în mod obligatoriu în vedere si respectivele verificări. În opinia recurentei, instanța de recurs nu a impus în niciun mod un rezultat al respectivei evaluări, ci doar a obligat instanța de apel ca, în rejudecare, să realizeze o analiză exhaustivă a elementelor mărcilor în conflict, în vederea stabilirii percepției de ansamblu a acestora și evaluării, pe această bază, a existenței sau inexistenței riscului de confuzie. Din analiza considerentelor hotărârii recurate, rezultă că, printr-o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material, respectiv art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel a verificat distinctivitatea semnelor în conflict, iar nu disponibilitatea semnului înregistrat ca marcă de către societatea intimată, în raport de existența unui risc de confuzie cu marca anterioară ce îi aparține. Dezvoltarea motivelor de recurs Recurenta arată că instanța de apel, prin decizia recurată, nu a analizat motivul de nulitate a mărcii înregistrate de către intimată prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocat prin cererea introductivă. Astfel, din analiza considerentelor hotărârii instanței de apel din primul ciclu procesual, rezultă fără echivoc faptul că aceasta nu a verificat atitudinea subiectivă a intimatei-pârâte la înregistrarea mărcii și, în consecință, nu a pronunțat nicio soluție referitoare la cererea de anulare a mărcii ulterioare pentru motivul înregistrării cu rea-credință a acesteia. În consecință, hotărârea din apel, în primul ciclu procesual, nu a fost criticată pe calea recursului de niciuna dintre părțile în proces, astfel încât, instanța de recurs nu a pronunțat nicio soluție cu privire la acest motiv de nulitate a înregistrării. În acest context, susține recurenta, întrucât acest aspect litigios în mod concret nu a fost judecat de către instanța de apel în primul ciclu procesual, în cauză, nu se verifică premisa fundamentală autorității de lucru judecat, respectiv existența lucrului judecat. Cu alte cuvinte, autoritatea de lucru judecat nu poate fi reținută în mod abstract, fără ca un anumit aspect al cauzei să fi fost în mod concret analizat de către instanță și fără ca aceasta să fi pronunțat o soluție punctuală cu privire la el. Prin urmare, în cel de-ai doilea ciclu procesual, în rejudecare după casare, instanța de apel avea obligația, potrivit art. 501 alin. (3) Cod procedură civilă, de a judeca din nou cauza, în limitele efectului devolutiv al apelului, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Or, prin hotărârea ce face obiectul prezentului-recurs, referitor la motivul de apel privind greșita aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel a constatat în mod eronat că soluția din primul ciclu procesual referitoare la acesta ar fi devenit definitivă prin nerecurare, respectiv, că acest motiv de apel, ar fi fost respins în mod definitiv. Practic, în acest mod, instanța de apel a dispus respingerea motivului de apel menționat, cu singura motivare că acesta ar fi fost anterior analizat și respins în mod definitiv. În condițiile în care, în primul ciclu procesual, susținerile subsumate acestui motiv de apel și, respectiv, acestui motiv de nulitate a înregistrării mărcii, nu au fost efectiv cercetate, iar hotărârea din apel nu conține nicio referire la acest motiv de nulitate, o atare motivare echivalează, practic, cu lipsa unei motivări, astfel încât recurenta consideră că devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă. Prin urmare, întrucât hotărârea recurată este nelegală prin raportare la lipsa oricărei motivări privind soluția de respingere a cererii de anulare a înregistrării mărcii intimatei-pârâte ca fiind realizată cu rea-credință, recurenta consideră că se impune casarea acestei hotărâri, în aplicarea dispozițiilor art. 497 Cod procedură civilă. Având în vedere că în cauza de față s-a dispus deja casarea cu trimitere spre rejudecare, este necesar ca instanța de recurs să evalueze pe fond această cerere, urmare a casării cu reținere și, verificând fondul motivului de nulitate privind înregistrarea mărcii cu rea-credință de către intimata-pârâtă, să constate caracterul întemeiat al acestuia și, în consecință, să dispună anularea înregistrării pentru acest motiv. În continuarea memoriului de recurs, recurenta realizează propria analiză a motivului de anulare a mărcii intimatei pentru rea-credință la înregistrare, aspecte care însă nu vor fi redate în cuprinsul prezentei decizii, având în vedere dinamica reglementării dispozițiilor de la art. 497 din Codul de procedură civilă. Astfel, art. 497 din Codul de procedură civilă, în formularea actuală, dobândită prin adoptarea Legii nr. 310/2018, este aplicabil proceselor începute după data intrării în vigoare a acestui act normativ de modificare a unor dispoziții din Codul de procedură civilă (21 decembrie 2018), soluție impusă de prevederile art. 24 și 25 din Codul de procedură civilă; or, procesul de față a fost inițiat la o dată anterioară, anume la 8.04.2016, astfel că se aplică forma inițială a acestei norme care, în cazul admiterii recursului, obligă Înalta Curte exclusiv la soluția casării cu trimitere. Pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta învederează că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998. Întrucât casarea deciziei pronunțate în apel, în primul ciclu procesual, a fost dispusă de către instanța de recurs ca urmare a analizării în calea de atac a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, rezultă că, ulterior casării, în rejudecare, instanța de apel avea obligația, potrivit art. 501 alin. (3) Cod procedură civilă, reanalizării apelului reclamantei, în special, din perspectiva incidenței în cauza motivului de nulitate a înregistrării mărcii pârâtei privind existența unui risc de confuzie prin utilizarea concomitentă, în comerț, a celor două mărci în conflict, din cauza identității sau similitudinii produselor vizate de acestea și din cauza identității sau similitudinii mărcilor. Un aspect esențial în acest sens, este aceia că, de principiu, existența într-o situație concretă a unui risc de confuzie între două semne aflate în conflict, reprezintă o chestiune de fapt, ce trebuie determinată, pe baza probelor administrate în cauză, de către instanțele în fața cărora poate fi analizat, potrivit legii, fondul cauzei, iar nu o chestiune de legalitate care ar putea face obiectul examinării unei instanțe de recurs. Pe de altă parte, modalitatea de evaluare privind existența riscului de confuzie între două mărci în conflict și, în special, criteriile ce pot fi avute în vedere de către instanțe în acest sens, reprezintă un aspect de drept, care ține de aplicarea normelor incidente, iar nu de interpretarea acestora, prin raportare la situația de fapt dedusă judecății. Concret, evaluarea efectivă a abilității unul semn ulterior de a genera, prin utilizarea sa, confuzie pentru public, cu o marcă anterioară, reprezintă o chestiune de fapt, ce trebuie realizată de către instanța de fond sau, după caz, de către instanța de apel, prin aprecierea probelor administrate în cauză, acestea fiind instanțe ce pronunță hotărâri în fapt și în drept, în timp ce criteriile aplicabile evaluării existenței unui risc de confuzie reprezintă o chestiune de drept ce va putea fi dezlegată de către o instanță de recurs. Cu alte cuvinte, instanța de recurs nu va putea impune instanței de apel, cu titlul de dezlegare obligatorie în drept, un anumit rezultat al evaluării și o modalitate de apreciere a probelor, ci va putea dispune doar ca evaluarea să aibă în vedere anumite criterii și anumiți factori, urmând, însă, ca instanța de apel, în calitatea sa de instanța în fața căreia cauza devoluează în fapt și în drept, să realizeze o analiză din care să rezulte dacă, în mod concret, publicul poate fi indus în eroare cu privire la originea comercială a produselor, prin raportare la impresia generală creată de cele două semne în conflict. Prin raportare la aceste clarificări esențiale, rezultă că, în prezenta cauză, în rejudecare, instanța de apel avea obligația de a relua analiza privind existența riscului de confuzie, cu respectarea regulilor de drept incidente, inclusiv cu luarea în considerare a factorilor stabiliți de către instanța de recurs, cu titlul de dezlegări obligatorii în drept. Practic, această a doua evaluare a existenței riscului de confuzie, are aceiași obiect ca evaluarea realizată în primul ciclu procesual, respectiv de a determina dacă, la nivelul percepției de ansamblu asupra mărcilor în conflict, prin considerarea tuturor factorilor relevanți, inclusiv a celor reliefați prin hotărârea de casare, există sau nu riscul de confuzie cu privire la originea comercială a bunurilor cărora le sunt aplicate mărcile în conflict. Întrucât evaluarea anterior realizată, prin decizia instanței de apel pronunțată în primul ciclu procesual, este lipsită de orice efecte, ca urmare a casării, iar instanța de recurs nu poate realiza o evaluare proprie, deoarece ar fi presupus o analiză a fondului cauzei și o nouă apreciere a unor probe ce nu fost administrate în mod nemijlocit în fața sa, este evident că noua evaluare, în rejudecare, cu privire la existența unui risc de confuzie, trebuie să fie exhaustivă, iar nu să se limiteze la comparația doar a unor elemente punctuale ce compun mărcile în conflict, Ca atare, recurenta solicită instanței de recurs să observe că, în rejudecare după casare, instanța de apel avea obligația de a efectua o nouă analiză a existenței riscului de confuzie între mărcile în conflict, după toate regulile cu valoare de principiu stabilite prin jurisprudența relevantă în materie, atât la nivelul instanțelor naționale, cât și la nivelul instanțelor europene. Astfel, sub un prim aspect, aprecierea globală a riscului de confuzie implică, din partea instanței, o oarecare interelaționare a elementelor avute în vedere, ca părți ale analizei comparative. Se arată de către recurentă că în paragraful 7 al Preambulului ia Regulamentul 94/40/CE al Consiliului, legiuitorul european a stabilit regula de interpretare potrivit căreia, întrucât protecția conferită de o marcă înregistrată este recunoscută nu doar în situațiile de identitate între două mărci și între produsele vizate de acestea, cât și în situațiile existenței unor similitudini între acestea, conceptul de similitudine trebuie interpretat în strânsă relație cu riscul de confuzie, a cărui determinare, depinde de mai mulți factori, printre care și gradul de recunoaștere a mărcii anterioare pe piața relevantă, precum și măsura în care publicul asociază un anumit semn cu anumite produse. Condiția specifică a protecției o constituie, în consecință, riscul de confuzie, evaluat prin raportare ia aprecierea tuturor factorilor menționați. Aceleași principii sunt reluate și în paragraful (16) din Preambulul Directivei 2015/2436/UE a Parlamentului European și a Consiliului, de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci. Având în vedere scopul adoptării acestui din urmă act normativ european - apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la mărci și obligativitatea aplicării acestuia la nivel național - , ca urmare a aderării de către România la Uniunea Europeană, rezultă că orice dezlegări de drept realizate de către forurile competente, pe baza Regulamentului 94/40/CE sau pe baza actelor subsecvente acestuia, cu privire la stabilirea riscului de confuzie în caz de similitudine a mărcilor și a produselor vizate de acestea, sunt obligatorii pentru instanțele naționale în toate cauzele în care motivul referitor la existenta riscului de confuzie este invocat ca temei al unei acțiuni anularea înregistrării unei mărci. În acest sens, pe calea unei jurisprudențe constante, a fost stabilit principiul potrivit căruia consumatorul obișnuit, cu un grad de atenție mediu, percepe, de regulă, marca la nivel general, ca pe un tot, fără a cerceta în detaliu și fără a face o comparație între produse, astfel încât, pentru analiza coerentă a existenței unui risc de confuzie, este necesară determinarea impresiei de ansamblu creată de marca, iar nu prin raportarea izolată la unul sau mai multe dintre elementele componente ale acesteia. Complementar acestei reguli de principiu, jurisprudența constantă în materia cererilor privind protecția drepturilor de proprietate intelectuală conferite de înregistrarea unei mărci, a consacrat și regula potrivit căreia limitarea analizei referitoare la existența unui risc de confuzie, la unele dintre elementele componente ale mărcii, apreciate ca fiind dominante, coroborată cu eliminarea de plano a oricărei analize a altor elemente și cu aprecierea că existența unor diferențe la nivelul elementului dominant ar înlătura posibilitatea survenirii oricărui risc de confuzie, reprezintă o greșită aplicare a normelor de. drept material, întrucât instanța nu realizează o apreciere globală a riscului de confuzie pentru mărcile în conflict. Totodată, o altă regulă de principiu stabilită jurisprudențial, pe baza principiului aprecierii globale a riscului de confuzie, o reprezintă și aceea potrivit căreia similitudinea mărcilor și existența riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, trebuie apreciate prin prisma asemănărilor între mărci, iar nu a deosebirilor dintre acestea, fiind suficient să existe asemănări într-un singur domeniu vizual, auditiv, conceptual - pentru a se constata existenta riscului de confuzie, dacă o atare asemănare este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea comercială a bunurilor vizate de mărcile în conflict. Prin aplicarea acestor principii de interpretare consacrate prin jurisprudența constantă la nivel național și european pentru evaluarea existenței riscului de confuzie la situația de fapt dedusă judecății în prezenta cauză și, respectiv, la probatoriul administrat, rezultă că instanța de apel a realizat o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor de drept material conținute de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă. Astfel, prin hotărârea recurată, instanța de apei a reținut sub un prim aspect, faptul că instanța de casare a realizat, prin hotărârea pronunțată, o serie de dezlegări în drept, ce ar fi obligatorii pentru instanța de apel, în rejudecare, respectiv: - Determinarea limitelor de protecție a mărcii anterioare reprezintă o premisă necesară a evaluării existenței riscului de confuzie; - Elementele verbale ale mărcii recurentei-reclamante sunt nedistinctive, fiind susceptibile de a fi folosite de mai mulți producători pe piața relevantă, astfel încât, consumatorul va fi obișnuit să nu le asocieze unui singur producător, să nu le perceapă ca elemente care desemnează originea produselor și, în consecință, va recurge la evaluarea elementelor figurative care asigură distinctivitate mărcii, pentru a determina originea comercială a respectivelor produse; - Întrucât mărcile în conflict sunt ambele, mărci slabe, elementele distinctive ale acestora au o pondere atât de redusă, încât nu ar putea avea o existență autonomă și și-ar produce efectul distinctiv doar prin asociere cu elementele descriptive și, în consecință, riscul de confuzie nu ar putea surveni decât în cazul unei utilizări neautorizate de către terți a asocierii respective în mod identic sau cvasi-identic. Prin urmare, întrucât marca recurentei nu ar avea o distinctivitate specială, existența unor diferențe minore între aceasta și marca ulterioară, ar putea fi suficiente pentru excluderea riscului de confuzie. Aceste pretinse dezlegări de drept obligatorii, ce ar fi fost realizate de către instanța de recurs prin hotărârea de casare, reprezintă premisele raționamentului ulterior al instanței de apel pe care aceasta își fundamentează soluția pronunțată în rejudecarea apelului. În consecință, eventualele vicii de interpretare și aplicare a normelor de drept material referitoare la aceste constatări, au o influență directă cu privire la legalitatea deciziei recurate, din perspectiva modalității de interpretare a normelor de drept material incidente. Recurenta susține că instanța de apel a săvârșit o serie de erori, astfel: - Concluzia, în sensul că potrivit unei dezlegări de drept obligatorii realizată de către instanța de casare, determinarea limitelor de protecție a mărcii anterioare ar reprezenta o premisă necesară pentru evaluarea riscului de confuzie este fundamental eronată și reprezintă, în sine, o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material. Astfel, sub un prim aspect, în ipoteza în care s-ar accepta valoarea acestei aserțiuni ca fiind o dezlegare a unei probleme de drept, de către instanța de recurs, valoarea obligatorie a acesteia trebuie analizată prin raportare la principiile generale ale tehnicii legislative. În mod evident, nicio interpretare judiciară a unei norme de drept nu ar putea contraveni, în esența sa, interpretării legale, realizată de către forul legislativ care a adoptat norma în cauză. Or, potrivit expunerii de motive a Directivei 2015/2436/UE a Parlamentului European și Consiliului pct. (16) din Preambulul acestui act normativ, al cărei scop declarat este „apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, riscul de confuzie reprezintă o condiție specifică pentru asigurarea protecției, mărcilor, în cazul existentei unor similitudini între semne înregistrate ca marcă.” Cu alte cuvinte, potrivit interpretării legale a normelor referitoare la riscul de confuzie, acesta din urmă influențează limitele protecției, iar nu, astfel cum a reținut instanța de apel, limitele protecției influențează posibilitatea de constatare a riscului de confuzie. Complementar, potrivit aceleiași interpretări legale obligatorii, realizată prin pct. 16 din Preambulul Directivei 2015/2436/UE aprecierea riscului de confuzie depinde de numeroși factori printre care si asocierea care poate fi făcută cu semnul utilizat sau înregistrat (practic, capacitatea acestui semn de a asigura distinctivitatea pe piață a produselor titularului mărcii). Prin urmare, în măsura în care această aserțiune a instanței de recurs ar fi considerată ca fiind o dezlegare obligatorie, acesteia nu îi poate fi atribuit decât sensul impus prin interpretarea legală, respectiv, că determinarea gradului de distinctivitate al unei mărci și/sau a elementelor componente ale acesteia reprezintă o premisă necesară în evaluarea riscului de confuzie care, la rândul său, va influența întinderea protecției asigurate atât mărcii anterioare, cât și mărcii ulterioare. Orice interpretare contrară acesteia, în sensul ales de către instanța de apel, ar avea semnificația unei greșite interpretări de către această instanță a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, întrucât realizează o confuzie esențială între distinctivitatea unei mărci - condiție pentru înregistrarea semnului ca marcă - și disponibilitatea semnului ales ca marcă, raportat la anterioritatea mărcii similare. - Problema caracterului distinctiv al elementelor verbale ale mărcii recurentei sau, după caz, a lipsei unui astfel de caracter, nu poate. reprezenta o dezlegare obligatorie a unei chestiuni de drept, de către instanța de recurs, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de apel prin hotărârea recurată. Astfel, o atare concluzie presupune identificarea și aprecierea faptelor relevante și analiza probelor, chestiuni care fac obiectul jurisdicției exclusive a instanțelor de fond și de apei, în calitatea acestora de foruri jurisdicționale care se pronunță în fapt și în drept asupra problemelor deduse judecății. Prin urmare, existența sau absența caracterului distinctiv al mărcii anterioare al cărei titular este recurenta reprezintă o dezlegare în fapt, iar nu o dezlegare de drept. Or, pentru instanța de apel, în rejudecare, sunt obligatorii doar dezlegările unor chestiuni de drept, realizate de către instanța de casare, dezlegările unor elemente de fapt nebeneficiind de aceeași forță obligatorie și, în consecință, nu sunt apte de a ține instanța de apel, în rejudecare. În sinteză, chiar în ipoteza în care, prin hotărârea instanței de recurs ar fi fost reținută existența caracterului nedistinctiv al unuia sau al mai multor elemente ale mărcii recurentei, instanța de apel avea obligația de a evalua riscul de confuzie în mod exhaustiv, prin considerarea tuturor factorilor incidenți, în vederea configurării percepției de ansamblu, inclusiv de a verifica existența gradului de distinctivitate al fiecărui element al mărcilor în conflict, în parte, precum și al mărcilor în sine. Similar, ca parte a aceleiași evaluări, instanța de apel avea obligația de a identifica și care sunt (dacă acestea există), elementele dominante ale mărcilor în conflict și de a determina percepția de ansamblu a publicului asupra respectivelor mărci, pentru ca, în acest mod, să realizeze o apreciere globală a riscului de confuzie. - Similar situației stabilirii caracterului distinctiv ai mărcii anterioare și al fiecăruia dintre elementele acesteia, aprecierea instanței de casare în sensul că riscul de confuzie nu ar putea surveni decât în cazul unei utilizări identice sau cvasi-identice a semnului anterior înregistrat, din cauza caracterului slab distinctiv al mărcii anterioare aparținând recurentei, reprezintă o analiză a situației de fapt și o apreciere asupra probelor administrate în cauză care, pe de o parte, nu pot face obiectul învestirii instanței de recurs, iar pe de altă parte, chiar analizate de către instanța de recurs, prin hotărârea de casare, nu ar putea reprezenta dezlegări obligatorii de drept, ci doar simple argumente reținute de către instanța de casare cu privire la faptele deduse judecății, fără valoare obligatorie pentru instanța de trimitere, în rejudecarea apelului. Ca atare, odată învestită cu rejudecarea apelului după casare, instanța de apel avea obligația de a realiza o nouă analiză a riscului de confuzie, determinând în acest sens impresia de ansamblu creată publicului de mărcile în conflict, prin luarea în considerare a tuturor factorilor relevanți, inclusiv a celor pe care instanța de recurs i-a apreciat a nu fi fost observați în primul ciclu procesual, fără a se putea considera ca fiind prestabilit rezultatul evaluării vreunuia dintre factorii ce contribuie la verificarea existenței riscului de confuzie. Fiind învestită cu soluționarea apelului și având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de atac, instanța de rejudecare era obligată, ulterior casării, să reanalizeze cauza în fapt și în drept, sub toate aspectele și față de toate motivele de apel invocate. Întrucât obiectul cauzei îl reprezintă o cerere de anulare a înregistrării unei mărci, unul dintre motivele invocate în susținerea acestei cereri fiind tocmai acela al creării riscului de confuzie cu o marcă anterioară, similară mărcii intimatei-pârâte și înregistrată pentru produse și servicii identice sau similare, recurenta solicită acestei instanțe de recurs să constate că instanța de rejudecare avea obligația de a determina, în primul rând, care sunt elementele dominante ale semnelor în conflict, care este gradul de distinctivitate al acestora, dacă și în ce măsură diferitele elemente ale mărcilor în conflict, dominante sau nu, după caz sunt sau nu similare, dacă eventualele diferențe între semnele în conflict sunt minore sau nu, dacă aceste diferențe au caracter determinant în crearea unei percepții de ansamblu diferite a publicului asupra mărcilor în conflict, care ar conduce la înlăturarea riscului de confuzie. Or, contrar acestor obligații ce îi reveneau în rejudecare, instanța de apel a reținut că o serie de aspecte (de fapt) ar fi fost tranșate în mod obligatoriu de către instanța de recurs prin hotărârea de casare, nemaifiind necesară reevaluarea acestora, respectivele concluzii fiind asumate ca atare de către instanța de apel, fără a realiza o evaluare proprie asupra faptelor cauzei. Nerealizarea de către instanța de apei a propriei analize complete și exhaustive cu privire la existența unui risc de confuzie, prin raportare la toți factorii determinanți, și limitarea subsecventă a obiectului propriilor verificări, recurenta consideră că reprezintă o aplicare greșită a normelor de drept material conținute la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998. Prin hotărârea recurată, instanța de apel a reținut că „elementele verbale nu sunt distinctive și, în sine, nu beneficiază de protecție (în cazul mărcii anterioare) și nici nu provoacă asocierea cu marca anterioară (în căzui mărcii ulterioare)”, că „elementele vizuale sunt, pe de o parte, destul de descriptiv - evacatoare și oarecum banale, dar, pe de altă parte, stilizate într-o manieră suficient de diferită unele în raport cu celelalte” și, în consecință, a apreciat că nu ar putea fi reținută ca îndeplinită condiția riscului de confuzie. În opinia recurentei, această concluzie a instanței de apel comportă erori esențiale de aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente: - Întrucât riscul de confuzie trebuie să fie apreciat în mod global, în funcție de percepția de ansamblu a publicului relevant asupra produselor și serviciilor și ținând cont de toți factorii relevanți, realizarea unei analize punctuale, doar cu privire la anumite elemente ale mărcilor în conflict, fără corelarea concluziilor acestor verificări, reprezintă o eludare de către instanța de apel a obligației ce îi revine, de a aprecia în mod global riscul de confuzie și, în consecință reprezintă o greșită aplicare a normelor de drept material; - Aprecierea că elementele nedistinctive ale unei mărci nu beneficiază de protecție, reprezintă o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material, întrucât instanța de apel realizează o confuzie între distinctivitatea mărcii - condiție pentru recunoașterea protecției - și disponibilitatea semnului utilizat la înregistrarea mărcii ulterioare, având în vedere că un semn, chiar slab distinctiv, odată înregistrat, conferă titularului său protecție în raport de solicitanții unor înregistrări ulterioare; - Instanța de apel ignoră conținutul paragrafului (16) din Preambulul Directivei 2015/2534/UE, prin care se stabilește în mod expres faptul că semnele înregistrate beneficiază de protecție fața de mărci ulterioare ce prezintă elemente de similitudine, indiferent de caracterul lor distinctiv sau de gradul de distinctivitate; - Însăși aprecierea instanței de apel, referitoare la lipsa caracterului distinctiv al elementelor verbale ale mărcii anterioare a recurentei, apreciere bazată exclusiv pe opinia formulată de către instanța de recurs, este rezultatul unei greșite aplicări a normelor de drept material incidente, în condițiile în care, deși avea obligația și posibilitatea de a realiza o noua analiză exhaustivă a mărcilor în conflict, instanța de apel nu a realizat o nouă evaluare în acest sens. În măsura în care instanța de apel ar fi procedat în conformitate cu dispozițiile legale ce guvernează limitele învestirii în rejudecare după casarea cu trimitere, ar fi observat că, în contradicție cu teza lipsei caracterului distinctiv al elementului verbal al mărcii recurentei, deși acesta este format din cuvinte cu semnificații relativ uzuale șl larg răspândite, prin coroborarea tuturor elementelor mărcii, aceasta dobândește suficientă distinctivitate pentru a asigura asocierea de către publicul consumator, a produselor sale cu semnul utilizat ca marcă. Recurenta arată că, deși termenul verbal „domenii", utilizat în forma sa articulată cu articol hotărât enclitic în cadrul mărcii, are o valoare relativ descriptivă, semnificația acestuia este, de principiu, aceea de obiect al proprietății unui nobil („domeniu nobiliar”) situație în care, coroborarea acestui element verbal cu culorile elegante utilizate pentru elementul vizual și cu modalitatea de stilizare a chenarului în interiorul căruia este inserată denumirea geografică Apold, parte din elementul verbal al mărcii, creează o impresie generală de „aristocrație a vinului”, marca recurentei având, în sine, caracter distinctiv și permițând consumatorului mediu asocierea produselor sale cu respectivul semn, inclusiv cu componenta verbală a acestuia. - Mai mult, în privința elementului verbal al mărcii recurentei, chiar atribuirea unei valori absolute tezei nedistinctivității acestuia, fără realizarea unei analize proprii, de detaliu asupra acestui aspect, precum și și asupra modalității în care elementul verbal integrat în ansamblul semnelor ce constituie marca ar influența distinctivitatea acestuia, reprezintă în sine, o eroare esențială a instanței de apel în interpretarea și aplicarea normelor de drept material incidente cauzei. În esență, chiar acceptând concluzia instanței de apel în sensul că elementul verbal al mărcii, în special cuvintele „domenii” și „viticole” ar fi, prin natura lor, descriptive, fiind termeni uzuali în activitatea comercială a mai multor producători de vinuri, recurenta solicită instanței de recurs să observe că impresia de ansamblu creată prin alăturarea acestor doi termeni verbali capătă o distinctivitate aparte în raport de utilizarea fiecăruia dintre ele, separat, și, de asemenea, utilizarea formei de plural a cuvintelor, atenuează caracterul descriptiv și creează o dimensiune distinctivă elementului verbal. Astfel, analiza superficială a instanței de apel cu privire la caracterul distinctiv al elementului verbal al mărcii ignoră faptul că în activitatea comercială derulată de producători de vinuri, termenul uzual și pur descriptiv ar fi fost cel de ”podgorie” sau „exploatare viticolă”, în timp ce, utilizarea termenului „domeniu” configurează o dimensiune specială, distinctivă, elementului verbal, acesta dobândind valența de a sugera existenta unei tradiții nobiliare în exploatarea viticolă, astfel încât, impresia generală, de ansamblu, creată de marca recurentei devine una particulară, pe care, cei mai probabil, consumatorul mediu o va atașa produselor sale. În contextul astfel creat, înregistrarea de către intimata-pârâtă a unei mărci ulterioare care copiază în mod servil elementul verbal în integralitatea sa, creează în mod inevitabil un risc de confuzie, incluzând riscul de asociere cu activitatea comercială și de producție derulată de către recurentă. - Distinctivitatea elementului verbal și abilitatea acestuia de a identifica produsele recurentei și de a le diferenția, în percepția publicului, de cele ale unor competitori, este amplificată și de existența unei tradiții gastronomice recunoscute arealului de proveniență, tradiția a cărei existență a fost recent confirmată prin acordarea statutului de Regiune gastronomică europeană în 2019 pentru regiunea Sibiu, în care localitatea Apoldul de Sus și exploatarea viticolă aferentă activității sale sunt integrate. - Nu poate fi reținută și argumentată validitatea concluziei instanței de apel în sensul că existența unor diferențe minore ar conduce per se la înlăturarea riscului de confuzie și, implicit, la lipsirea de protecție a semnului anterior înregistrat. Pentru situația identității între semnele în conflict, protecția conferită de lege este absolută, însă, formularea instanței de apel - „Existența unor diferențe minore între semnele în conflict" reprezintă, practic, o formulare alternativă a ideii că între semnele în conflict există similitudini. Prin urmare, având în vedere că legea recunoaște dreptul la protecție pentru titularul unei mărci anterioare în cazul similitudinii cu marca sa a unui semn ulterior înregistrat, concluzia instanței de apel în sensul că existența unor diferențe minore între semnele în conflict înlătură de plano orice posibilitate de constatare a riscului de confuzie și lipsește, astfel, de orice protecție, titularul mărcii anterioare, reprezintă o vădită eroare în aplicarea și interpretarea normei de drept material conținută de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998. - O altă eroare în aplicarea normelor de drept material incidente, pe care recurenta o impută instanței de apel, se referă la faptul că analiza pe care aceasta a realizat-o cu privire la existența riscului de confuzie, pe de o parte, a fost limitată la compararea anumitor elemente, fără a lua în calcul impresia de ansamblu creată publicului de semnele în conflict, iar pe de altă parte, a fost rezultatul eliminării din comparația semnelor, a majorității factorilor pe baza cărora trebuie configurată percepția de ansamblu a semnelor. Astfel, instanța de apel, considerând că elementele verbale ale mărcilor în conflict sunt lipsite de distinctivitate, le-a eliminat în tot din analiza realizată, neluând sub nicio formă în calcul contribuția acestora la conturarea imaginii de ansamblu creată publicului, ceea ce contravine principiilor de apreciere a existenței riscului de confuzie. Totodată, hotărârea recurată, deși analizează strict și limitat doar diferențele existente între modalitatea de stilizare a elementelor vizuale ale mărcilor în conflict și deși înlătură din analiză orice verificare a gradului de similitudine privind elementele verbale și conceptuale ale mărcilor în conflict, precum și modalitatea efectivă de receptare a semnelor și produselor desemnate de acestea de către consumatorul mediu, concluzionează în mod arbitrar că ”impresia de ansamblu provocată de marca ulterioară este, din punct de vedere vizual, fonetic și conceptual suficient de diferită de cea provocată de marca anterioară, slab distinctivă (ca, de altfel, și marca ulterioară)”. De asemenea, instanța de apel a arătat că: „Această concluzie nu este înlăturată de împrejurarea că, astfel cum s-a statuat și în primul ciclu procesual, există identitate între produsele acoperite de mărcile în litigiu. Așadar, produsele și serviciile în cauză sunt parțial identice și parțial similare, însă, în raport de diferențele dintre semnele aflate în conflict, astfel cum au fost reținute anterior, această împrejurare nu este suficientă pentru a trage concluzia existenței unui risc de confuzie.” Practic, prin formularea acestor concluzii, instanța de apel lipsește de orice relevanță în analiza existenței riscului de confuzie, oricare dintre factorii relevanți, cu excepția diferențelor minore între semnele în conflict, la nivelul elementului grafic al acestora. Or, în mod evident, o astfel de modalitate de realizare a analizei riscului de confuzie nu respectă imperativul cercetării impresiei globale create consumatorilor de semnele în conflict, ceea ce reprezintă, în sine, o greșită aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998. Prin urmare, întrucât instanța de apei, în rejudecare, nu a realizat o analiză corectă a riscului de confuzie între mărcile în conflict, în raport de percepția de ansamblu a publicului asupra acestora, ci și-a limitat analiza la o serie de elemente din cuprinsul mărcii, ignorând în totalitate contribuția altor elemente la crearea unui caracter distinctiv, întrunește condițiile pentru constatarea incidenței în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă. Recurenta mai susține că, această modalitate de soluționare a cererii deduse judecății este în contradicție chiar și cu acele considerente ale hotărârii de casare, pe care instanța de apel le califică drept dezlegări obligatorii ale unor aspecte de drept, realizate de către instanța de-recurs. Astfel, analizând hotărârea instanței de recurs, contrar aspectelor reținute de către instanța de apel în rejudecare, rezultă un conținut esențialmente diferit al considerentelor decizorii ale hotărârii de casare, Sub un prim aspect, instanța de recurs reiterează în mod constant principiul conform căruia „aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce privește similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală dintre semnele în conflict, pe impresia de ansamblu produsă de acestea”. În continuare, contrar concluziilor eronate ale instanței de apel, în rejudecare, instanța de recurs nu a impus limitarea analizei la anumite criterii, sau vreo anumită modalitate de apreciere a elementelor de fapt deduse acestei analize. Dimpotrivă, instanța de recurs, insistând cu privire la necesitatea realizării unei aprecieri globale a riscului de confuzie, a arătat că o astfel de apreciere nu poate fi compatibilă cu eliminarea din analiză a elementelor vizuale ale mărcilor în conflict pe motiv că acestea ar fi simple elemente decorative, iar principiile analizei comparative a semnelor înregistrate ca marcă impun a se da prevalentă elementelor verbale. Prin urmare, instanța de recurs a statuat în sensul că o analiză corectă și completă privind riscul de confuzie trebuie să includă și analiza comparativă a elementului vizual, grafic, iar această analiză comparativă trebuie nuanțată suplimentar în acele situații în care elementul verbal al mărcilor în conflict este lipsit per se de distinctivitate, însă contribuie într-o oarecare măsură la configurarea caracterului distinctiv de ansamblu al mărcilor. De asemenea, contrar concluziilor instanței de apel, instanța de recurs nu a impus ca în rejudecare analiza comparativă să pornească de la concluzia prestabilită că elementele verbale nedistinctive sau slab distinctive, descriptive sau evocatoare nu ar avea nicio relevanță în conturarea impresiei de ansamblu asupra mărcilor în conflict, ci a impus instanței de apel ca analiza în rejudecare să fie realizată nuanțat, prin includerea și a unor aspecte trecute cu vederea prin hotărârea pronunțată în primul ciclu procesual. Mai mult, chiar instanța de recurs a arătat în mod expres faptul că „aceasta analiză nu a fost făcută de către instanța de apel și nu poate fi realizată direct în recurs, întrucât implică și evaluarea unor elemente de fapt.” Cu alte cuvinte, prin hotărârea de casare instanța de recurs nu a avansat nicio concluzie cu caracter de certitudine asupra existenței unui risc de confuzie sau asupra imposibilității constatării acestuia în cauză, ci a impus ca, în rejudecare, analiza acestui risc să fie completată prin includerea unor aspecte inițial ignorate de către instanțe. În fine, instanța de recurs nu a stabilit nici faptul că, în cauză, posibilitatea producerii riscului de confuzie este înlăturată de existența unor diferențe minore între elementele vizuale ale semnelor în conflict, ci, în mod corect, a atras atenția instanței de apel cu privire la necesitatea nuanțării analizei sale, prin raportare la observația că, în contextul lipsei de distinctivitate a elementelor verbale ale mărcilor în conflict, anumite diferențe minore între elementele grafice ale mărcilor pot căpăta o relevanță distinctă în conturarea existenței sau inexistenței riscului de confuzie, această analiză urmând, însă, a fi realizată în mod concret de către instanța de rejudecare. Prin raportare la toate aceste aspecte, rezultă că, în rejudecare după casare, instanța de apel avea obligația de a realiza o nouă analiză, completată cu nuanțările realizate de instanța de recurs, a tuturor factorilor relevanți, pentru a determina, potrivit principiilor de interpretare aplicabile, dacă utilizarea mărcii ulterioare de către intimata-pârâtă, pentru produse similare sau identice celor comercializate de recurentă sub marca anterioară, poate crea, în mod concret, un risc de confuzie de natura să atragă nulitatea înregistrării ulterioare. II.2. Apărările formulate în cauză Intimații-pârâții Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și SC B. SRL au depus întâmpinări, în termen legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, pri