ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1537/2019

Ședința publică din data de 1 octombrie 2019

Deliberând asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 6 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniței, în contradictoriu cu pârâta I. I. A., a solicitat să se constate rezoluțiunea contractului de prestări de servicii încheiat la 5 iunie 2013, înregistrat la sediul Primăriei comunei Gura Ocniței cu nr. x, între Unitatea Administrativ Teritoriala Gura Ocniței, în calitate de beneficiar și I. I. A., în calitate de prestator, pentru neexecutarea obligațiilor contractuale asumate de către pârâtă. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 12.000 RON, încasată de aceasta cu titlu de preț al contractului, la care se adaugă penalități în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere, respectiv dobânzi în cuantum de 0,02% pe zi de întârziere începând cu 5 iunie 2013, pentru a se da eficiență principiului restitutio in integrum.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, reclamanta a invocat prevederile art. 1522 alin. (1) și pe cele ale art. 1549 alin. (1) C. civ.

Prin sentința nr. 925 din 3 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul constatării rezoluțiunii contractului de prestări de servicii nr. x din 5 iunie 2013 încheiat între părți, cu consecința obligării pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 12.000 RON. S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor-interese.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat contractul de prestări de servicii înregistrat sub nr. x din 5 iunie 2013 pentru o durată de un an, începând cu 4 iunie 2013 până la 3 aprilie 2014, reclamanta achiziționând, pentru prețul de 2.000 RON lunar, conform art. IV din contract, prestarea de către pârâtă a serviciilor de buget și audit financiar, arătate în cuprinsul art. IV din același contract.

În ce privește primul capăt de cerere, tribunalul a evocat și luat în considerare concluziile deciziei nr. 120/D din 29 decembrie 2014, emisă de Curtea de conturi, consolidată prin decizia nr. 1705 din 1 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2015, astfel încât a apreciat că se impune constatarea rezoluțiunii contractului de prestări de servicii încheiat între părțile litigante, cu consecința restituirii prețului achitat al serviciilor neprestate.

Tribunalul a constatat că reclamanta nu are dreptul și la restituirea unor sume reprezentând penalități pe zi de întârziere sau dobânzi, conform petitului acțiunii introductive și nici daune-interese, potrivit finalului cererii de chemare în judecată, întrucât acestea nu sunt prevăzute în contractul de prestări de servicii nr. x din 5 iunie 2013, care reprezintă izvorul drepturilor și obligațiilor părților.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniței și pârâta I. I. A., căile de atac fiind respinse prin decizia nr. 6 din 9 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că apelul reclamantei, prin care s-a solicitat schimbarea sentinței tribunalului, în sensul obligării pârâtei și la plata penalităților de 0,01% pe zi de întârziere și a dobânzii de 0,02% pe zi de întârziere începând cu 5 iunie 2013 este nefondat, deoarece aceste procente ale penalităților și dobânzilor nu au fost justificate. Această solicitare a fost întemeiată de reclamantă pe dispozițiile art. 1522 alin. (1) și ale art. 1549 alin. (1) C. civ.

Instanța de apel a apreciat că, în materia răspunderii civile contractuale, prejudiciul reprezintă consecințele păgubitoare suportate de creditor ca efect al neexecutării, respectiv al executării necorespunzătoare sau cu întârziere de către debitor a obligației asumate prin contract, însă în cauză părțile nu au stipulat o clauză penală prin care să se stabilească obligația plății penalităților sau a dobânzilor de întârziere pretinse de reclamantă.

Având în vedere dispozițiile art. 1537 C. civ., instanța de prim control judiciar a constatat că dovada existenței și a cuantumului prejudiciului îi revenea creditoarei-reclamante, raportat la faptul că pârâta nu avea obligația plății unor sume de bani. Prin urmare, s-a rețunut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1535 C. civ., care reglementează daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești, pârâta asumându-și obligația de prestare a serviciilor enumerate în contract.

Instanța de apel a mai reținut că textele legale invocate de reclamantă reglementează dreptul creditorului la plata daunelor-interese, însă, cât timp părțile nu au evaluat prejudiciul prin clauză penală, acesta nefiind determinat nici legal, reclamanta avea sarcina probei prejudiciului, inclusiv sub aspectul cuantumului acestuia, iar evaluarea era supusă prevederilor art. 1532 - 1537 C. civ.. Însă, în speță, acesta nu a fost dovedit pentru penalitățile și dobânzile de întârziere pretinse prin acțiune.

La 7 martie 2018, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniței a declarat recurs împotriva deciziei nr. 6 din 9 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința admiterii capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor-interese.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 1532-1537 și pe cele ale art. 1549 alin. (1) C. civ.

Astfel, s-a învederat că, potrivit dispozițiilor art. 1272 și art. 1549 C. civ., în situația în care nu s-a stipulat în contract o clauză referitoare la plata penalităților sau a dobânzilor de întârziere, acestea din urmă pot fi solicitate atâta timp cât sunt izvorâte din lege.

Prin urmare, raportat la prevederile art. 1272 C. civ., recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs să constate că solicitarea sa vizând plata dobânzilor și a penalităților de întârziere rezultă din cuprinsul art. 174 și al art. 176 Codul de procedură fiscală. Prin respingerea acestui capăt de cerere, în opinia recurentei-reclamante, decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale evocate, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin rezoluția aflată la dosar s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte I. I. A. o taxă judiciară de timbru în cuantum de 705 RON, care însă nu a fost achitată, motiv pentru care, prin încheierea din 16 aprilie 2019, pronunțată în cauză, instanța a dispus anularea ca netimbrat a recursului declarat de această parte împotriva deciziei civile nr. 6 din 9 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, rămânând în analiză recursul declarat de recurenta-reclamantă, care a fost admis în principiu la același termen de judecată.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniței, s-a constatat că acesta este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

La 29 octombrie 2018, magistratul-asistent raportor a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniței și de recurenta-pârâtă I. I. A. împotriva deciziei nr. 6 din 9 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că acestea pot formula puncte de vedere.

La 3 decembrie 2019, recurenta-reclamantă a depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a anulat ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă, s-a admis în principiu recursul promovat de recurenta-reclamantă, acordându-se termen în ședință publică la 1 octombrie 2019.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenții au susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 174 și art. 176 Codul de procedură fiscală, precum și prevederile art. 1532-1537 și art. 1549 alin. (1) C. civ., coroborate cu art. 1272 C. civ., atunci când a constatat că nu se impune obligarea pârâtei la plata penalităților sau a dobânzilor de întârziere.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a menținut soluția tribunalului cu privire la respingerea capătului de cerere vizând plata penalităților sau dobânzilor de întârziere, cu motivarea că părțile, în cuprinsul contractului de prestări-servicii, nu au prevăzut plata unor astfel de penalități de întârziere și nici nu au evaluat prejudiciul prin clauză penală, acesta nefiind determinat nici legal. În acest context, s-a reținut că reclamanta avea sarcina probei prejudiciului, inclusiv sub aspectul cuantumului, evaluarea fiind supusă prevederilor art. 1532 - 1537 C. civ.. Însă, s-a constatat că în cauză reclamanta nu a făcut dovada în acest sens.

O primă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la respingerea de către instanțele de fond, în mod greșit, a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor-interese. Recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1532-1537 și pe cele ale art. 1549 alin. (1) C. civ. și că, în interpretarea corectă a acestor prevederi legale, are dreptul la rezoluțiunea contractului și la plata daunelor-interese.

Instanța supremă reține că dispozițiile legale invocate o îndrituiesc pe recurenta-reclamantă la plata de despăgubiri în caz de rezoluțiune a contractului în caz de culpă a prestatorului de servicii. Numai că aceste despăgubiri trebuie probate, singurele situații în care proba prejudiciului nu este necesară fiind în cazul evaluării anticipate a prejudiciului, prin stipularea clauzei penale și în cazul existenței unei prevederi legale care să se aplice automat în cauză.

Înalta Curte constată că în cadrul contractului de prestări-servicii părțile nu au prevăzut daune-interese sub formă de penalități și/sau dobândă și nici nu au inclus o clauză penală de evaluare anticipată a prejudiciului, în caz de neexecutare sau de executare necorespunzătoare a obligațiilor asumate de către prestatorul serviciilor prin contract.

Acest aspect a fost reținut, de altfel, și de către instanța de apel în decizia atacată, însă recurenta nu a combătut în recurs acest considerent, mărginindu-se la a sublinia doar că, potrivit dispozițiilor art. 1532-1537 și art. 1549 alin. (1) C. civ., are dreptul la rezoluțiunea contractului și la plata daunelor-interese, fără însă a proba prejudiciul invocat.

În plus, se mai reține că recurenta-reclamantă nu a dovedit că dobânda solicitată cu titlu de daune-interese ar fi, în realitate, dobânda legală.

Astfel, prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a susținut că plata penalităților sau a dobânzilor de întârziere rezultă din dispozițiile art. 174 pct. 5 și art. 176 pct. 2 Codul de procedură fiscală, raportat la caracterul bugetar al sumelor achitate în contul prestatoarei, fiind supuse normelor Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a încheiat contractul nr. x din 5 iunie 2013, între Unitatea Administrativ Teritoriala Gura Ocniței, în calitate de beneficiar și I. I. A., în calitate de prestator, având ca obiect "prestări de servicii de buget și audit în domeniul serviciilor financiare".

Prin urmare, raportat la obiectul contractului, instanța de recurs apreciază că sumele achitate în contul prestatoarei nu au caracter bugetar din perspectiva prestației pretins neexecutate, care are exclusiv fundament contractual, astfel încât acestea nu pot să implice plata unor dobânzi legale, întemeiate pe dispozițiile art. 174 pct. 5 și art. 176 pct. 2 Codul de procedură fiscală, astfel cum a susținut recurenta, dobânzi care să se aplice în puterea legii și care să o exonereze pe aceasta de sarcina probei.

Subliniază instanța supremă că toate aceste considerente expuse în precedent au avut în vedere limitele învestirii instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În acest sens, se cuvine relevat faptul că recurenta-reclamantă a solicitat să se constate că în cauză contractul părților este rezolvit pentru neîndeplinirea culpabilă de către intimata-pârâtă a obligațiilor asumate, obligații care nu sunt prin ele însele purtătoare de dobânzi în puterea legii, întrucât nu sunt pecuniare.

Recurenta-reclamantă a mai solicitat, ca o consecință a rezoluțiunii, repunerea părților în situația anterioară, cu respectarea principiului restitutio in integrum, adică restituirea prestațiilor deja efectuate, dar și despăgubiri rezultând din neexecutare, iar sub acest din urmă aspect a solicitat penalități de întârziere, respectiv dobânzi moratorii.

Din perspectiva limitelor învestirii instanțelor, trebuie subliniat faptul că tot raționamentul care stă la baza respingerii cererii de despăgubiri reprezentând dobândă are în vedere faptul că obligația de a face, anume de a presta servicii nu este per se purtătoare de dobândă, întrucât nu există în acest sens nicio prevedere legală care să autorizeze o asemenea concluzie. Așadar, ipoteza dobânzii legale, chiar și în forma și întemeierea date de recurenta-reclamantă, este exclusă în speță.

În consecință, critica recurentei-reclamante privind aplicarea în cauză a prevederilor art. 174 pct. 5 și ale art. 176 pct. 2 Codul de procedură fiscală este nefondată, astfel încât va fi respinsă.

Pe cale de consecință, dacă o pretenție circunstanțiată principiului restitutio in integrum, vizând neîndeplinirea acestei obligații de a face în modalitatea prestării de servicii se exprimă sub formă de dobândă, aceasta trebuie să se raporteze la o dobândă prevăzută contractual, ceea ce în speță nu s-a dovedit.

O eventuală discuție referitoare la îndrituirea recurentei-reclamante la dobândă legală s-ar fi putut face în condițiile în care această parte ar fi pretins dobândă legală pentru suma achitată nejustificat ca preț al serviciilor (suma de 12.000 RON, deja acordată), dar o astfel de solicitare nu a fost adresată instanțelor, recurenta-reclamantă înțelegând să formuleze împotriva intimate-pârâte pretenții cuantificate la nivelul penalităților/dobânzii pentru beneficiul nerealizat, instanța supremă reiterând argumentele deja expuse pentru care aceste pretenții nu pot fi acordate, cu evocarea din nou a principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte constată și că instanța de apel a dezvoltat raționamentul în baza căruia a ajuns la concluzia respingerii capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor-interese, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv, ceea ce exclude incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniței împotriva deciziei nr. 6 din 9 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 octombrie 2019.