ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4765/2018

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 06.05.2016, sub nr. x/2016, contestatorul A. în contradictoriu cu intimații S.C. B. S.A. și C. SaRL a formulat contestație la executare solicitând instanței anularea actelor de executare din dosarul de executare nr. 1073/2015 al SCPEJ D., suspendarea executării silite până la soluționarea definitivă a contestației la executare, întoarcerea executării silite, cu cheltuieli de judecată.

Prin aceeași cerere de chemare în judecată a solicitat ca instanța să constate abuzive anumite clauze contractuale din contractul de credit nr. x din 2007, respectiv pct. 3.2., pct. 3.4, pct. 4 și pct. 8.6. A precizat că potrivit pct. 3.2 rata dobânzii este variabilă și revizuibilă la fiecare 3 luni în funcție de valoarea indicelului de referință și a costului rezervelor minime obligatorii de la data modificării...dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. Potrivit pct. 3.4, în cazul majorării ratelor de dobândă, împrumutatul și împrumutătorul solidar are/au dreptul să declare într-un interval de 30 de zile de comunicarea noii rate a dobânzii că nu acceptă noile nivele ale ratelor de dobândă, în această situație, împrumutatul/împrumutatul solidar se obligă să restituie restul de credit datorat și dobânzile datorate până la data plății, în același interval de 30 de zile, banca nepercepând costuri suplimentare. Pct. 4 cu privire la comisionul de acordare prevede că împrumutatul este de acord să plătească băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului, comisionul de acordare este calculat ca procent aplicat la suma solicitată asa cum este aceasta menționată în cererea de credit și va fi reținut din împrumut la data acordării împrumutului. Potrivit pct. 8.6 din contract, în cazul în care împrumutatul și împrumutatul solidar nu-și îndeplinesc obligațiile de plată incluzând, dar fără a se limita la plata anuităților atunci când sunt scadente, banca își rezervă dreptul de a percepe și încasa dobânzi penalizatoare de 8 % anual, peste dobânda curentă, începând cu data scadenței sau cu o dată ulterioară scadenței, conform deciziei băncii, cuantumul penalităților putând depăși sumle asupra cărora sunt calculate, banca are dreptul să revizuiască nivelul penalităților în funcție de politica sa de creditare.

Judecătoria Ploiești, secția civilă prin sentința civilă nr. 9530 de la 24.11.2016 a respins contestația la executare formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimații B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva soluției instanței de fond a declarat apel, în termen legal, apelantul A., fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal la data de 10.04.2017, solicitând admiterea apelului așa cum a fost formulat, modificarea in tot a sentinței civile din 03.10.2016 deoarece consideră ca aceasta este nelegala si netemeinica, si pe cale de consecința solicită anularea admiterii excepției tardivității contestației la executare, si pe cale de consecința sa se repună cauza pe rol, cu consecința rejudecarii contestației noastre la executare astfel cum a fost formulata.

Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 1446 din 18 mai 2018 a respins excepția netimbrării apelului.

A admis apelul apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 9530 din data de 24.11.2016, pronunțată de Judecătoria Ploiești în contradictoriu cu intimații B. S.A. - sector 1, București și C. S.A.R.L PRIN E. - sector 4, București, declarat împotriva încheierii din data de 03.10.2016.

A schimbat în parte încheierea din data de 03.10.2016 pronunțată de Judecătoria Ploiești, apelată și rejudecând a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei S.C. B. S.A. și a constatat că intimata S.C. B. S.A. are calitate procesuală pasivă.

A respins excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind constatare clauze abuzive și excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit.

A menținut în rest dispozițiile încheierii apelate.

A admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 9530/24.11.2016 pronunțată de Judecătoria Ploiești, apelată și rejudecând:

A constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzei din contractul de credit nr. x/26.07.2007 prevăzute la pct. 3.2 -rata dobânzii.

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la pct. 4-comision de acordare.

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la pct. 8.6.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta F. prin E..

Prin adresa emisă de Tribunalul Prahova, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 20 iulie 2018.

În ședința publică din data de 8 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 se reține faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanța supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanței de contencios constituțional.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Prahova în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Ploiești căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă F. (CESIONAR AL C. S.A.R.L.) PRIN E. împotriva deciziei nr. 1446 din 18 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2018.