ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2137/2018

Ședința publică din data de 23 mai 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 12.05.2015, sub număr de dosar x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., constatarea caracterului abuziv a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 11.08.2008: art. 3 pct. 2 privind revizuirea dobânzii, cap III alin. (1)-(3), art. 4, comisionul de acordare în procent de 5% de la capitolul termenii împrumutului; constatarea nulității actelor adiționale nr. x și 2, restituirea sumelor încasate abuziv ca urmare a anulării clauzei privind dobânda, înghețarea cursului de schimb CHF - Leu la valoarea de la data încheierii contractului și restituirea sumelor plătite în plus.

Prin sentința civilă nr. 7556 din 16 iunie 2016, Judecătoria Iași, secția civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., și a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Tribunalul Iasi, prin decizia civilă nr. 877 din 26 mai 2017, a admis apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 7556/16.06.2016, pronunțată de Judecătoria Iași, secția Civilă, pe care a schimbat-o în tot, și, rejudecând cauza a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute în contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr. x/11.08.2008, în cuprinsul art. III Termenii contractului, teza cu privire la comisionul de acordare 5%; a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 1029 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului și a respins ca nefondate celelalte capete de cerere ale acțiunii.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 877/2017 din 26 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

La termenul din data de 1 februarie 2018, Curtea de Apel Iași, secția Civilă, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea recursului.

Prin decizia nr. 18/2018 din 1 februarie 2018, Curtea de Apel Iași a admis excepția necompetenței sale materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a recursului formulat de A. împotriva deciziei civile cu nr. 877/26 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere dispozițiile art. 97 C. proc. civ.

Ca argument suplimentar, în sprijinul hotărârii de declinare, s-a evocat decizia Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, obligatorie pentru instanța de judecată, prin acestă decizie, Curtea Constituțională atribuind noi valențe art. 126 alin. (3) din Constituție, conform căruia:

"Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale", reținând că rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a jurisprudenței nu se poate realiza numai pe calea recursului în interesul legii, ci și prin casarea hotărârilor instanțelor inferioare care nu sunt conforme cu regulile de drept aplicabile, astfel că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 contravine art. 126 alin. (3) din Constituție.

Cu privire la competența Curții de Apel Iași în soluționarea prezentului recurs, s-a arătat că, potrivit Noului C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să judece recursurile împotriva unor hotărâri pronunțate de tribunale, în conformitate cu dispozițiile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., numai "în cazurile anume prevăzute de lege", respectiv cele privind: încheierea prin care s-a respins recuzarea dată într-un litigiu soluționat printr-o hotărârea definitivă prin care s-a soluționat cauza (art. 53); încheierea pronunțată în apel de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție (art. 64 alin. (4); hotărârea prin care instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară (art. 133 alin. (4) și art. 1.071 alin. (1); orice situație în care se declară recurs distinct împotriva unei încheieri cu privire la care există o chestiune litigioasă asupra admisibilității atacării pe cale separată a încheierii (art. 234 alin. (4); hotărârea prin care se constată renunțarea la judecată (art. 406 alin. (6); hotărârea prin care se constată renunțarea la dreptul pretins (art. 410 alin. (6); încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecării procesului (art. 414 alin. (1); hotărârea care constată perimarea (art. 421 alin. (2); hotărârea date în baza recunoașterii pretențiilor (art. 436 alin. (1); hotărârea prin care se încuviințează învoiala părților (art. 440); încheierea prin care instanța se pronunță asupra cererii de restituire a cauțiunii (art. 1064 alin. (3); hotărârile (încheierile, sentințele, deciziile) în cazurile anume prevăzute de legea specială), în toate celelalte cazuri, când obiectul hotărârii este o hotărâre pronunțată de tribunal, competența de soluționare a acestei căi extraordinare de atac aparținând Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul a fost înregistrat la data de 28 februarie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În ședința publică din 23 mai 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat din oficiu excepția necompetenței sale materiale și a reținut cauza în pronunțare sub acest aspect.

Analizând cu prioritate excepția invocată din oficiu, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite cu următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

În speța supusă examinării, Curtea de Apel Iași a apreciat că împotriva deciziei civile nr. 877/2017 din 26 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal nu se poate exercita recursul la curtea de apel, în condițiile art. 96 alin. (3) C. proc. civ.

Contrar celor reținute de către Curtea de Apel Iași, Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Interpretarea dată de Curtea de Apel Iași, în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Iași în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Iași căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ.:

"nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 877/2017/civ din 26 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Iași, secția Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2018.