ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1568/2018

Ședința publică din data de 8 mai 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 august 2015 pe rolul Judecătoriei Baia Mare sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., C. S.A. - Sucursala Baia Mare și D. S.A., au solicitat:

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în art. 5.1 lit. b), art. 5.1. lit. c) privind aplicarea "comision de acordare 765,70 CHF reprezentând 2% din valoarea totală a Creditului" și "comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a" din contractul de facilitate de credit și garanție nr. x din 5 martie 2008, încheiat cu pârâta D. S.A., prin C. S.A. - Sucursala Baia Mare;

- să se constate plata nedatorată a comisioanelor de acordare și de administrare credit încasat lunar de către pârâte începând cu scadența a 13-a și, în consecință, să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor cu caracter abuziv la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând comision de acordare în cuantum de 765,70 franci elvețieni (denumiți în continuare CHF) și a sumelor reprezentând comision de administrare achitate începând cu 23 martie 2009, precum și obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data plății și până la restituirea integrală a sumelor;

- să fie obligate pârâtele la emiterea unui nou grafic de rambursare care să reflecte eliminarea sumelor ce izvorăsc din clauzele contractuale constatate ca fiind abuzive și nule;

- să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată provocate reclamanților cu purtarea prezentului litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, art. 5, art. 14, art. 15, art. 1237 și art. 1238 art. 1266 și următoarele, art. 1270 C. civ., art. 983 și art. 969 C. civ. de la 1864, art. 192 și următoarele și art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 6961 din 15 septembrie 2016, Judecătoria Baia Mare a admis acțiunea și, în consecință:

A constatat caracterul abuziv al clauzelor înscrise la art. 5.1 lit. b) și art. 5.1 lit. c) privind comisionul de acordare, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului și comisionul de administrare lunar în cuantum de 0,15%, plătibil începând cu scadența celei de-a 13-a rate, din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 5 martie 2008, încheiat între reclamanți și pârâta D. S.A. prin C. S.A. - Sucursala Baia Mare.

A constatat ca fiind plăți nedatorate sumele achitate cu titlu de comision de acordare în cuantum de 765,70 CHF și de administrare încasat lunar de pârâte începând de la 23 martie 2009.

Le-a obligat pe pârâte la plata dobânzii legale aferente acestor sume, de la data plății și până la restituirea integrală și la emiterea unui nou grafic de rambursare care să reflecte eliminarea sumelor izvorâte din clauzele contractuale constatate ca fiind abuzive.

Totodată, le-a obligat pe pârâte către reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.100 RON.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtele D. și C. (România) S.A., solicitând admiterea căii de atac și schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii tuturor capetelor de cerere.

Prin decizia civilă nr. 1331/A din 31 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefondat apelul declarat.

Au fost obligate apelantele să le plătească intimaților A. și B. suma de 1.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au declarat recurs pârâtele C. S.A. și D. S.A., solicitând casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 5 martie 2018.

La termenul din 8 mai 2018, instanța supremă a invocat ex officio excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni spre soluționare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficiență dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins, însă, așa încât în prezent există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

În acest context, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că în speță nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Se remarcă faptul că sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru argumentele anterior expuse, raportat la pronunțarea deciziei recurate de către Tribunalul Maramureș, instanța supremă impune concluzia că, în speță, competența de soluționare a recursului pendinte aparține Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia urmează să decline competența de soluționare a căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentele-pârâte C. S.A. și D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1331/A din 31 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 mai 2018.