ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3268/2018

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, la 9 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., C. S.A. - Agenția Sibiu și D. prin mandatar C. S.A., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a contractului de credit pentru nevoi personal garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. 2202/2400/7049/7.03.2008 în ceea ce privește următoarele clauze: - pct. 6.2 "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută…fără a exista consimțământul clientului". - pct. 7.1 lit. "b" "comision de acordare: 2% perceput o singură dată la valoarea creditului acordat". - pct. 7.

"pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica unilateral nivelul comisioanelor și taxelor, fără consimțământul clientului". - pct. 10.

"clientul autorizează banca să facă în numele și pe conturile sale până la nivelul sumelor datorate, orice operațiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se va face la cursurile de schimb valutar practicate de bancă,la acea dată,cu suportarea de către împrumutat a tuturor comisioanelor,spezelor și taxelor aferente acestor operațiuni". - să se dispună desființarea clauzelor contractuale menționate la pct. l. - să se dispună desființarea scadențarului de credit în ce privește clauzele menționate la pct. l. - să se constate că prin act adițional neînsușit de către reclamanți, pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul de credit,în sensul majorării marjei fixe a băncii de la 2,7033 pp la 6,27 pp prin perceperea unei rate a dobânzii majorate în condițiile scăderii Liborului. - să fie obligate pârâtele la stabilirea unei rate a dobânzii compusă din marja fixă de 2,7044 pp plus Libor la 3 luni. - să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite în plus de reclamanți de-a lungul derulării contractului de credit nr. x.2202/2202/7049/7.03.2008 respectiv suma de 12.865,31 CHF (calculată până la data de 21.02.2016) și, în continuare până la data plății efective sau suma de 15.662,99 CHF (reprezentând suma de mai sus cu dobânda legală calculată până la data de 21.02.2016). - să fie obligate pârâtele la restituirea comisionului de acordare a creditului respectiv suma de 960 CHF. - să fie obligate pârâtele la înghețarea/stabilirea cursului valutar al CHF la momentul semnării convenției de credit. - să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite în plus de reclamanți, reprezentând diferența de curs valutar dintre data încheierii contractului de credit și data plății, respectiv suma de 30.769,26 RON (calculată până la data de 21.02.2016) și în continuare până la data plății efective, cu dobânda legală pentru această perioadă. - să se dispună denominarea în moneda națională a plăților pe principiul din regulamentul valutar care prevede obligativitatea efectuării plăților între rezidenți, ce fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, în moneda națională. - să fie obligată pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței să le pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție și un nou grafic de rambursare a creditului sub sancțiunea obligării la 200 RON pe zi de întârziere daune cominatorii. În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, C. civ., Legea nr. 296/2004, Norma BNR nr. 17/2003, Decizia Kasler vs OTP. 2. Prin sentința civilă nr. 2717 din 13 mai 2016 pronunțată de Judecătoria Sibiu, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C."SA, C. S.A. - Agenția Sibiu și D., prin mandatar C., cu consecința constatării caracterului abuziv și a nulității absolute parțiale a Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. 2202/2400/7049 din 7 martie 2008 în ceea ce privește clauzele de la pct. 6.2, pct. 7.1 lit. b), pct. 7.2., pct. 10.4. Astfel, s-a dispus desființarea clauzelor contractuale menționate la pct. l, a scadențarului de credit în ceea ce privește clauzele menționate la pct. l. S-a constatat că prin act adițional neînsușit de către reclamanți, pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul de credit, în sensul majorării marjei fixe a băncii de la 2,7033 pp la 6,27 pp prin perceperea unei rate a dobânzii majorate în condițiile scăderii Liborului, fiind obligate pârâtele la stabilirea unei rate a dobânzii compusă din marja fixă de 2,7044 pp plus Libor la 3 luni. Au fost obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite în plus de reclamanți de-a lungul derulării contractului de credit nr. x/2202/7049 din 7 martie 2008 respectiv suma de 12.865,31 CHF (calculată până la data de 21.02.2016) și, în continuare, până la data plății efective sau suma de 15.662,99 CHF (reprezentând suma de mai sus cu dobânda legală calculată până la data de 21.02.2016). Au fost obligate pârâtele la restituirea comisionului de acordare a creditului respectiv suma de 960 CHF. Au fost obligate pârâtele la înghețarea/stabilirea cursului valutar al CHF la momentul semnării convenției de credit. Au fost obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite în plus de reclamanți, reprezentând diferența de curs valutar dintre data încheierii contractului de credit și data plății, respectiv suma de 30.769,26 RON (calculată până la data de 21.02.2016) și în continuare până la data plății efective, cu dobânda legală pentru această perioadă. De asemenea, s-a dispus denominarea în moneda națională a plăților pe principiul din regulamentul valutar care prevede obligativitatea efectuării plăților între rezidenți, ce fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, în moneda națională și a obligat pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței să le pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție și un nou grafic de rambursare a creditului, sub sancțiunea obligării la 200 RON pe zi de întârziere daune cominatorii, cu 1380 RON cheltuieli de judecată. 3. Prin decizia civilă nr. 596/2017 din 3 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă s-a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2717 din 13 mai 2016 a Judecătoriei Sibiu, pe care a schimbat-o în parte, în sensul înlăturării din sentința atacată a dispozițiilor privitoare la: - constatarea caracterului abuziv a pct. 10.4. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. 2202/2400/7049 din 7 martie 2008 "clientul autorizează banca să facă în numele și pe conturile sale până la nivelul sumelor datorate, orice operațiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se va face la cursurile de schimb valutar practicate de bancă, la acea dată, cu suportarea de către împrumutat a tuturor comisioanelor, spezelor și taxelor aferente acestor operațiuni"; - obligarea pârâtelor la stabilirea unei rate a dobânzii compusă din marja fixă de 2,7044 pp plus Libor la 3 luni; - obligarea pârâtelor la înghețarea/stabilirea cursului valutar al CHF la momentul semnării convenției de credit; - obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite în plus de reclamanți, reprezentând diferența de curs valutar dintre data încheierii contractului de credit și data plății, respectiv suma de 30.769,26 RON (calculată până la data de 21.02.2016) și în continuare până la data plății efective, cu dobânda legală pentru această perioadă; - denominarea în moneda națională a plăților pe principiul din regulamentul valutar care prevede obligativitatea efectuării plăților între rezidenți, ce fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii,în moneda națională. Au fost reduse cheltuieli de judecată, la care au fost obligate pârâtele, de la suma de 1380 RON la 880 RON, în rest sentința fiind menținută. Ulterior, decizia a fost lămurită, prin încheierea din 20 septembrie 2017, în urma admiterii cererii apelantei C. S.A., în sensul că nu trebuie restituită suma de 15.662,29 CHF. 4. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 19/2018 din 7 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a fost declinată competența de soluționare a recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 596/2017 din 3 mai 2017 pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 7 martie 2018. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Sibiu, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)." Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Înalta Curte notează că instanța de contencios constituțional nu a reținut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competența de soluționare a instanței supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispozițiile procedurii civile, Curtea Constituțională a recunoscut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are exclusivitate în judecarea recursurilor. Pe de altă parte, Curtea Constituțională nici nu ar fi putut stabili competența instanței supreme în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunță numai în limitele competenței sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Se cuvin reiterate, în acest context, dispozițiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Sibiu, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Alba Iulia, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.