ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 965/2018

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Săliște, la data de 19 octombrie 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Sibiu, B. și C. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să fie obligată pârâta să încheie cu reclamantul un contract autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilele înscrise în CF x Miercurea Sibiului (provenit din conversia de pe hârtie a CF x Apoldul de sus), nr. crt. A1, nr. top. x, teren în suprafață de 2.400 mp. nr. top. x, construcții; cota de 16/32 din CF x Miercurea Sibiului (provenit din conversia de pe hârtie a CF x Apoldul de sus), nr. top. x teren în suprafață de 340 mp. nr. top. x construcții,nr. top. x cântar, ca urmare a unei convenții de vânzare-cumpărare între reclamant și S.C. D." E. (persoană juridică radiată din evidențele pârâtei la data de 22.05.2014 prin rezoluția nr. 6356) în data de 15.11.2013 (data emiterii facturii și chitanței), în caz contrar, sentința ce se va pronunța să țină locul unui astfel de contract. - să se dispună, ca după rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța, notarea dreptului de proprietate în Registrul de Evidență și Publicitate Cadastrală, pe numele reclamantului, cu titlu uzucapiune; - cu cheltuieli de judecată, în caz de opoziție. În drept s-au invocat dispozițiile art. 94, 117, 309-326, 330-340, 351-358, 453 C. proc. civ., art. 896-906 C. civ., art. 235 și urm. din Legea nr. 31/90 modificată și republicată.

Prin sentința civilă nr. 229/2016 din 17 mai 2016 pronunțată de Judecătoria Saliște s-a respins acțiunea reclamantului A..

Apelul declarat de pârâtul B., în calitate de frate cu defunctul A. (decedat la 25 iunie 2016), împotriva sentinței civile nr. 229/2016 din 17 mai 2016 a Judecătoriei Saliște a fost declinat spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 1252/2016 din 12 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, sub nr. x/2015*. Prin decizia nr. 169/2017 din 16 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă a fost admisă excepția de necompetență funcțională a Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A fost declinată competența de soluționare a apelului în favoarea secției I cviilă a Tribunalului Sibiu. A fost constatat ivit conflictul negativ de competență, iar cauza înaintată Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă în vederea soluționării conflictului.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 10/2017 din 2 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secția I civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, sub dosarul nr. x/2015. Prin decizia nr. 871/2017 din 9 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă a fost respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 229/2016 din 17 mai 2016 a Judecătoriei Saliște.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 3 ianuarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege". Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată". Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor având ca obiect obligația de a face, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Sibiu, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Alba Iulia, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.