ÎCCJ, decizie (scj.ro #158629)

A. Cerere

de

îndreptare a

erorii

materiale. Respingerea cererii prin decizia prin care s-a soluționat apelul. Efecte din perspectiva dispozițiilor art. 175 din Codul de procedură civilă

B. Cerere de îndreptare a erorii materiale. Invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 din Codul de procedură civilă. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: cerere de îndreptare a erorii materiale

C. proc. civ., art. 175, art. 200, art. 442

Legea nr. 47/1992, art. 29 alin. (5)

A

.

În conformitate cu prevederile art. 175 C.proc.civ., cu excepția nulităților expres prevăzute de lege, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Vătămarea nu trebuie, însă, confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, cu folosul practic urmărit de partea ce invocă nulitatea actului de procedură, ci trebuie să îmbrace forma unui prejudiciu.

Or, nu se poate reține că prin soluționarea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional prin decizie, iar nu printr-o încheiere, i s-a produs părții o vătămare, de vreme ce decizia atacată este supusă recursului

în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, chiar dacă instanța de prim control judiciar s-a pronunțat asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale prin decizia prin care a soluționat apelul, părții nu i s-a produs nicio vătămare, în condițiile în care, sub acest aspect, are deschisă calea de atac a recursului, în conformitate cu art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

B

.

Soluționarea apelului declarat împotriva încheierii prin care tribunalul a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, reținând că nu se încadrează în textul art. 442 C.proc.civ.,

nu depinde de aplicarea prevederilor art.

200

C.proc.civ..

Prin urmare, eventuala constatare a neconstituționalității art. 200 C. proc. civ. nu ar conduce la anularea sau schimbarea încheierii prin care a fost respinsă cererea de îndreptare, atât timp cât soluția a fost determinată de neîncadrarea solicitărilor petentului

în dispozițiile art. 442 C.proc.civ., care privesc strict erorile materiale, iar nu cele de interpretare a legii sau de motivare.

Prin urmare, în mod legal curtea de apel, constatând că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1475 din 25 septembrie 2019

Prin încheierea din 09.01.2019, pronunțată în dosarul nr. x/3/2018, Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.

Reclamantul a formulat o cerere de îndreptare a erorii materiale, în baza art. 442 C.proc.civ., care a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din data de 20.03.2019, pronunțată de același tribunal.

Împotriva acestei din urmă încheieri, A. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale; la termenul din data de 11.06.2019, a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 200 C.proc.civ. și a solicitat suspendarea judecății.

Prin decizia nr. 3157/11.06.2019, Curtea de Apel București, Secția a  VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 200 C.proc.civ., ca inadmisibilă, cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate; prin aceeași decizie, a respins și apelul, ca nefondat.

Reclamantul A. a atacat cu recurs dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, adoptată prin decizia civilă nr. 3157/11.06.2019, evocată mai sus.

În motivare, a arătat că instanța de apel a uzurpat atribuțiile puterii legislative, abrogând practic art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora, în ipoteza respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța trebuie să pronunțe o încheiere motivată, critică pe care a înțeles să o subsumeze motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ.

În continuare, a arătat că prin hotărârea dată instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, devenind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C.proc.civ.

În final, a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea normelor de drept material, impunându-se casarea sa și din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Primul motiv de recurs, pe care autorul căii de atac a înțeles să îl circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ., pornește de la faptul că instanța de apel i-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 C.proc.civ. prin decizie, iar nu prin încheiere, așa cum prevede art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ. sancționează nerespectarea principiului separației puterilor în stat, presupunând imixtiunea autorității judecătorești în activitatea puterii executive sau legislative, așa cum au fost consacrate de Constituția României.

Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești presupune săvârșirea de către instanța judecătorească a unor acte care intră în atribuțiile altei puteri legal constituite în stat.

Afirmația recurentului, potrivit căreia instanța de apel ar fi abrogat un text de lege, nu poate corespunde realității, de vreme ce abrogarea unei legi se poate realiza doar prin emiterea unui act normativ în acest sens.

Criticile expuse în dezvoltarea acestui motiv de recurs relevă că recurentul reclamă, în realitate, încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care impun, în ipoteza respingerii unei cereri de sesizare a Curții Constituționale, pronunțarea unei încheieri motivate în acest sens.

Așa fiind, deși autorul căii de atac a încadrat această critică în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ., un atare motiv de recurs nu este incident, dar susținerile părții pot fi circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., prin prisma căruia vor fi verificate în cele ce succed.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 175 C.proc.civ., cu excepția nulităților expres prevăzute de lege, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Vătămarea nu trebuie însă confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, cu folosul practic urmărit de partea ce invocă nulitatea actului de procedură, ci trebuie să îmbrace forma unui prejudiciu. Trebuie menționat că vătămarea nu se reduce strict la un prejudiciu material, având o sferă mai largă care include orice prejudiciu în sens procesual, iar constatarea existenței acesteia este lăsată la aprecierea instanței.

Or, în speță, nu se poate reține că prin soluționarea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional prin decizie, iar nu printr-o încheiere, recurentului i s-a produs o vătămare, de vreme ce decizia atacată este supusă recursului în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Altfel spus, chiar dacă instanța de prim control judiciar s-a pronunțat asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale prin decizia prin care a soluționat apelul, părții nu i s-a produs nicio vătămare, în condițiile în care, sub acest aspect, avea deschisă calea de atac a recursului, în conformitate cu art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și, așa cum se va arăta în continuare, în cadrul examinării motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. (6) C.proc.civ., dispoziția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare este motivată.

Așadar, chiar dacă hotărârea a îmbrăcat forma deciziei, iar nu a încheierii, instanța supremă constată, contrar celor susținute de recurent, că au fost respectate toate drepturile și garanțiile procesuale ale părții, atât timp cât sunt întrunite exigențele art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în sensul că dispoziția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare este motivată, iar calea de atac a recursului împotriva deciziei este deschisă, sub acest aspect și în aceste limite.

Nici critica potrivit căreia instanța de apel a încercat să-i împiedice accesul la Curtea Constituțională, acordându-i cuvântul asupra apelului, nu poate conduce spre o altă concluzie, în condițiile în care, ulterior abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (în forma în vigoare la acea dată) prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, începând cu 07.10.2010 formularea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale nu determină suspendarea judecății cauzei.

Prin urmare, formularea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale nu împiedică derularea judecății și pronunțarea hotărârii, remediul pus la dispoziție de legiuitor în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate invocate în cauză regăsindu-se în art. 509 alin. (1) pct. 11 C.proc.civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc civ., instanța supremă constată că dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale este motivată, curtea de apel reținând că textul de lege în raport cu care s-a invocat excepția de neconstituționalitate (art. 200 C.proc.civ., care reglementează verificarea cererii de chemare în judecată și regularizarea acesteia) nu are legătură cu soluționarea apelului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale întemeiată pe dispozițiile art. 442 C.proc.civ.

Prin urmare, se poate decela raționamentul pentru care curtea de apel a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, astfel că motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., derivat din pretinsa încălcare a art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., apare ca fiind nefondat.

Nici criticile dezvoltate subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. nu pot conduce la admiterea recursului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „

Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia

”, iar potrivit alin. (5) al aceluiași articol, ,,

dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară (...).

”

Din analiza dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că, pentru a fi admisibilă, excepția de neconstituționalitate trebuie să vizeze o lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei

.

În speță, excepția de neconstituționalitate vizează prevederile art. 200 C.proc.civ.

Potrivit art. 200 Cproc.civ., „

(1) completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa și dacă aceasta îndeplinește cerințele prevăzute la

art. 194

-

197

.

(2) În cazul în care cauza nu este de competența sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secției specializate competente din cadrul instanței sesizate. Dispozițiile privitoare la necompetență și conflictele de competență se aplică prin asemănare.

(3) Când cererea nu îndeplinește cerințele prevăzute la

art. 194

-

197

, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu mențiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancțiune obligația de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispozițiile art. 202

alin. (3)

.

(4) Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii prevăzute la art. 194 lit. a)-c), d) numai în cazul motivării în fapt și f), precum și art. 195-197 nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (3), prin încheiere se dispune anularea cererii.

(5) Împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării.

(6) Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.

(7) Cererea se soluționează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanței respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularitățile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit

alin. (3)

.

(8) În caz de admitere, cauza se retrimite completului inițial învestit.

”

Așadar, textul de lege criticat pentru neconstituționalitate vizează verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată în procedura în fața primei instanțe.

Este adevărat că, așa cum susține recurentul, acest text de lege are legătură cu toate litigiile supuse judecății civile, însă în speță trebuie analizată, din perspectiva art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, măsura în care constatarea neconstituționalității acestuia ar avea repercusiuni, în concret, asupra judecății în cadrul căreia a fost invocată.

Or, soluționarea apelului declarat de A. împotriva încheierii din 20.03.2019, prin care Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale i-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, reținând că nu se încadrează în textul art. 442 C.proc.civ., nu depinde de aplicarea prevederilor art. 200 C.proc.civ.

În alți termeni, eventuala constatare a neconstituționalității art. 200 C.proc.civ. nu ar conduce la anularea sau schimbarea încheierii prin care a fost respinsă cererea de îndreptare, atât timp cât soluția a fost determinată de  neîncadrarea solicitărilor petentului în dispozițiile art. 442 C.proc.civ., care privesc strict erorile materiale, iar nu cele de interpretare a legii sau de motivare.

Prin urmare, în mod legal curtea de apel, constatând că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a respins ca nefondat recursul declarat de A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, adoptată de Curtea de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale prin decizia civilă nr. 3157/11.06.2019.