ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1515/2019

HOTĂRÂRE

26.09.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1515/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 25 noiembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Toplița, reclamanții Consiliul Local al comunei Bilbor și Unitatea Administrativ Teritorială comuna Bilbor au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.C. A. S.R.L., rezilierea convențională unilaterală a contractului de concesiune nr. x din 20 septembrie 2000, încheiat între părți, pentru încălcarea gravă și culpabilă a obligațiilor contractuale; obligarea pârâtului la plata către bugetul local al comunei Bilbor a redevenței anuale restante de câte 3.275 USD pentru anii 2015 și 2016; obligarea pârâtului la plata majorărilor de întârziere aferente redevențelor restante, calculate până la 30 septembrie 2016, în valoarea de 363.721,54 RON; obligarea pârâtului la plata majorărilor aferente redevențelor restante, datorate pentru trimestrul IV 2016 și în continuare până la achitarea efectivă și integrală a debitului.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1531 - 1541 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 595 din 29 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Toplița a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții Consiliul Local al comunei Bilbor și Unitatea Administrativ Teritorială comuna Bilbor, a fost obligată pârâta la plata redevenței anuale restante de câte 3.275 USD pentru anii 2015 - 2016.

A fost obligată pârâta la plata majorărilor de întârziere aferente redevențelor restante pentru 2015 - 2016.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 36 din 7 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 595 din 29 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Toplița pe care a schimbat-o în parte, în sensul constatării că pârâta a achitat suma de 1.365 USD, pe seama reclamantei Comuna Bilbor, în data de 28 martie 2017.

A fost obligată pârâta, pe seama reclamanților, la plata redevenței anuale restante, pentru anii 2015 - 2016, în total la plata sumei de 5.185 USD, în RON la cursul BNR la data plății.

A fost menținută în rest sentința atacată.

Prin Decizia civilă nr. 150/R din 28 februarie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale, invocată de recurenta A. S.R.L. și a declinat competența de soluționare a recursului formulat împotriva Deciziei civile nr. 36 din 7 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Harghita, în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

S-a reținut, în esență, că actul a cărui desființare se solicită nu prezintă caracteristicile unui contract administrativ deoarece bunul ce face obiectul concesiunii aparține domeniului privat, iar împrejurarea că una dintre părțile contractului este o unitate administrativ teritorială nu atrage, implicit, competența instanței de contencios administrativ.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 125R din 18 aprilie 2019, prin care a admis excepția de necompetență funcțională, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți, în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivarea hotărârii pronunțate se reține, cu referire la dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, că obiectul contractului încheiat între părți este concesionarea unui teren din domeniul statului și că litigiul pendinte este unul între profesioniști având în vedere că pârâta este o societate comercială care exploatează terenul concesionat în scopul obținerii unui profit din exploatarea resurselor de apă minerală din zonă, iar reclamanta este o unitate administrativ teritorială care, în speță, are ca scop obținerea unor sume de bani dintr-un contract de concesiune, dobândind astfel calitatea de profesionist.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispozițiilor art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea reclamanților Consiliul Local al comunei Bilbor și Unitatea Administrativ Teritorială comuna Bilbor care au solicitat rezilierea convențională unilaterală a Contractului de concesiune nr. x din 20 septembrie 2000, încheiat cu pârâtul S.C. A. S.R.L., pentru încălcarea gravă și culpabilă a obligațiilor contractuale; obligarea pârâtului la plata către bugetul local al comunei Bilbor a redevenței anuale restante de câte 3.275 USD pentru anii 2015 și 2016; obligarea pârâtului la plata majorărilor de întârziere aferente redevențelor restante, calculate până la 30 septembrie 2016, în valoarea de 363.721,54 RON; obligarea pârâtului la plata majorărilor aferente redevențelor restante, datorate pentru trimestrul IV 2016 și în continuare până la achitarea efectivă și integrală a debitului.

Cauza a fost soluționată în fond prin Sentința civilă nr. 595 din 29 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Toplița.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă care a pronunțat Decizia civilă nr. 36 din 7 februarie 2018.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. civ. dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere.

În speță, condițiile prevăzute de textul de lege anterior menționat sunt îndeplinite având în vedere că dezînvestirea reciprocă a operat între două secții cu specializări diferite din cadrul Curții de Apel Târgu Mureș, respectiv între secția a II-a de contencios administrativ, care a considerat că litigiul se soluționează de instanța de drept civil, dat fiind natura civilă a contractului și secția I civilă, instanța în fața căreia s-a stabilit conflictul, care a apreciat că este vorba de un litigiu cu profesioniști, în competența funcțională a secției a II-a, invocând atât art. 3 C. civ., cât și art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Prin Decizia nr. 18/2016, pronunțată de completul de recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, referitoare la reorganizarea unor secții sau complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii în cadrul secțiilor civile, că pentru determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate, se va ține seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, nu după calitatea de profesionist a uneia dintre părți, criteriu ce nu are acoperire în dreptul pozitiv.

Astfel, regula în materie de competență este aceea că se determină prin raportare la normele incidente la data învestirii instanței, stabilite în funcție de obiectul și natura cauzei deduse judecății.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice. Prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative.

În plus, invocarea art. 10 din Legea nr. 554/2004 repune în discuție, cu depășirea limitelor procesuale în care se putea invoca, o veritabilă excepție de necompetență materială de soluționare a cauzei, deși instanțele civile de fond s-au considerat competente în a judeca litigiul pe fond.

În raport de elementele de determinare a competenței materiale procesuale și de dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte constată că aparține secției civile competența de soluționare a cauzei întrucât actul a cărui desființare se solicită, contractul de concesiune încheiat între părți, este un contract civil și nu poate fi asimilat unui act administrativ, bunul ce face obiectul concesiunii aparținând domeniului privat al unității administrativ-teritoriale, astfel cum rezultă din extrasul CF aflat la Dosar nr. x/2016*.

Prin urmare, având în vedere natura și obiectul pricinii, competența de soluționare a recursului revine instanței de drept comun, acesta fiind un litigiu esențialmente civil.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a recursului formulat împotriva Deciziei civile nr. 36 din 7 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Harghita, în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.