ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3874/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea deciziei nr. 3465/16.01.2017 prin care pârâtul refuză plata sumei de 3.458 RON, cu consecința obligării FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/13.01.2016 înregistrată cu numărul x/29.01.2016.

Curtea de Apel Bucuresti, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3669 din 12 octombrie 2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 3465/16.01.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului la reanalizarea cererii de plată nr. x/29.01.2016, respingând în rest cererea de chemare în judecată.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, iar reclamanta A. S.A. a formulat recurs incident.

Recurentul arată că, în cauză, calitatea de creditor de asigurare a reclamantei nu rezidă însă din "configurația juridică" a dreptului născut din contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, respectiv B. - în faliment.

Contestatoarea își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți.

Potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menționate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

În cauza de față, persoana îndreptățită a solicitat despăgubiri de la asigurătorul RCA (B.) aflat în faliment, este persoana păgubită, respectiv asiguratul Casco care și-a recuperat însă în întregime prejudiciul.

Persoana păgubita si-ar fi putut execita acest drept in mod direct la asigurătorul RCA - respectiv la societatea B., insa a preferat sa si-l exercite in fata asigurătorului Casco, in temeiul contractului de asigurare facultativ.

Subrogația este definită ca reprezentând un mijloc de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță (asiguratul CASCO), cu toate garanțiile și accesoriile sale către un terț care a plătit pe creditorul inițial (beneficiarul asigurării RCA), în locul debitorului (asigurătorul RCA).

Contestatoarea este înscrisă în tabelul preliminar al obligațiilor debitoarei - societatea B. - în faliment, ca unic creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanțelor debitoarei, la poziția nr. 463, totalizând o valoare acceptată de 7.198.481 RON. Ca mențiune, se precizează în tabel că petenta are o creanță scadentă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

Contestatoarea este înscrisă la masa credală a societății B. tocmai în virtutea principiilor subrogării legale la care face referire în opiniile legale de care s-a prevalat la judecata în fond, ignorând însă faptul că în cadrul procedurii administrative de plată, suma ce o poate solicita este limitată printr-o lege specială la un plafon maxim.

Astfel, interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. adaugă la lege, dispozițiile actului normativ în discuție stabilind o cu totul alta situație decât cea reținută în considerentele sentinței recurate.

Ceea ce se constată din textele legale de limitare a răspunderii asigurătorilor în materie de răspundere civilă este faptul ca, legiuitorul, în mod constant a stabilit limitarea sumei de despăgubire prin raportare la un eveniment/accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate prin acest eveniment/accident, fiind cunoscut că, de regulă, accidentele de circulație sunt soldate cu o pluralitate de victime, aceștia fiind potențiali creditori de asigurare, în cazul existentei unui contract de asigurare valabil la data producerii accidentului/evenimentului asigurat.

Prin urmare, interpretarea data de instanța de fond dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare - așa cum prevede explicit textul de lege, și așa cum este definit plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. e) - ci pe flecare contrat de asigurare RCA încheiat de asigurătorul în faliment care presupune un creditor de asigurare și, în final, o creanță de asigurare, este vădit nelegală și încalcă întreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziții legale exprese.

Interpretarea dată de către prima instanță conduce la concluzia că, în speță, asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguraților, ipoteza care este exclusă și care este în mod evident contrar scopului înființării Fondului.

În opinia recurentului, prima instanță a ignorat cu desăvârșire dispozițiile art. 2 alin, (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) si (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziții care determina scopul înființării Fondului, ca schema de garantare in domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăți de asigurare în faliment. În niciun caz nu se poate susține că FGA "a preluat riscul din piața", căci într-o astfel de ipoteză-ar însemna fie că a suntem succesor al B., fie fidejusor al acesteia. Or, o astfel de ipoteză nu poate fi nicidecum acceptată, de vreme ce FGA este o schemă de garantare.

Contrar celor reținute de către prima instanța, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante A. nu este determinata în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Recurentul-pârât mai susține că în mod neîntemeiat s-a reținut în cuprinsul hotărârii recurate că un argument suplimentar în susținerea concluziei potrivit căreia noțiunea de creditor de asigurare este legată de un singur contract de asigurare încheiat de B. S.A. reprezintă recunoașterea exprimată de pârât cu ocazia întocmirii Listei potențialilor creditori de asigurări din care rezultă că, "aceiași potențiali creditori figurează la mai multe poziții corespunzătoare unor polițe de asigurare și implicit dosare de dauna diferite și nu la o singură poziție cu mai multe polițe de asigurare.

Așadar, reținerea "argumentului suplimentar" în concluziile instanței de fond este lipsită de suport legal, în condițiile în care acele liste conțin doar potențiali creditori de asigurări, procedura administrativă necontencioasă de plată din disponibilitățile FGA fiind declanșată doar în urma formulării de către petent a cererii de plată, în condițiile și termenele impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fiind finalizată, după analizarea cererii de plată de către FGA, printr-o decizie pe care petentul o poate contesta în condițiile art. 15 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În mod nelegal a înlăturat prima instanța susținerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B..

Un element foarte important și ignorat în mod greșit de către prima instanță este și conduita neechivocă a contestatoarei A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calității sale de unic creditor de asigurare și deținător al unei creanțe față de fond în cuantum de 450.000 RON și nu mai mult.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, creanțele către un creditor de asigurare pot fi plătite doar în limita unui plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare.

Dreptul de a solicita contravaloarea despăgubirii achitate persoanei păgubitei urmare a evenimentului rutier din data de 02.03.2015 izvorăște din prevederile art. 2210 C. civ. în baza contractului de răspundere civilă obligatorie deținut de persoana răspunzătoare de producerea evenimentului rutier.

La baza acestei subrogații stă contractul de răspundere civilă al persoanei vinovate încheiat cu B., în lipsa acestuia A. ar fi trebuit să recupereze contravaloarea despăgubirii de la persoana care se face răspunzătoare de producerea evenimentului rutier.

Cu toate acestea, prima instanță nu a făcut nici un fel de referire cu privire la solicitarea subscrisei de obligare a FGA la achitarea sumei de 3.458 RON.

Din interpretarea normelor care reglementează procedura de soluționare a cererilor de despăgubire la nivelul FGA, respectiv prevederile art. 16 și art. 20 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, rezultă că toate condițiile erau îndeplinite pentru ca dreptul subscrisei A. la plata sumelor solicitate prin cererea de plată să fie recunoscut în mod direct de către instanța de judecată, fără să fie necesară reanalizarea Cererii de plată "pe fond" de către FGA.

În susținerea recursurilor sunt redate si indicate texte de lege incidente cauzei.

Ambii recurenți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a dispozițiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate ca au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin considerente comune.

Din actele și lucrările dosarului rezulta ca prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub numărul 6026/29.01.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumei de 3.458 de RON, reprezentând despăgubiri achitate de reclamantă asiguratului său CASCO, persoană pretins păgubită în urma implicării într-un eveniment rutier alături de o terță persoană ce deținea asigurare RCA eliberată de B. S.A..

Prin Decizia nr. 3465/16.01.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a respins cererea de plată formulată de societatea A. S.A., în esență în baza dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. Pentru a dispune respingerea cererii de plată, pârâtul a avut în vedere exclusiv faptul că în privința reclamantei (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

Deci, nu a fost negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilitățile Fondului. Acesta a fost recunoscut, de altfel, și prin plățile efectuate către reclamantă până la momentul atingerii plafonului de 450.000 de RON. Astfel, în construirea raționamentului juridic trebuie plecat de la ipoteza că pârâtul a recunoscut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, de persoană îndreptățită a fi protejată ca urmare a insolvenței B. S.A. De altfel, legalitatea și temeinicia actului administrativ se raportează la motivele avute în vedere de pârât la momentul emiterii acestuia. Or, în cuprinsul Deciziei contestate pârâtul a reținut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulata de A. nu poate fi acceptată la plată, ținând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, asigurătorul A. fiind considerat un singur creditor de asigurare și, pe cale de consecința, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) mai sus citat o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Decizia emisă de pârât încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod temeinic și legal a reținut că cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând despăgubirile solicitate nu poate fi primită, impunându-se reluarea procedurii administrative și analiza de către Fond a cererii de plată, având în vedere că cererea nu a mai fost examinată pe fond.

De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3669 din 12 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și recursul incident declarat de Societatea A. S.A., ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 iulie 2020.