ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 945/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 945/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4107/3/2012, la data de 10 februarie 2012,

reclamanta SC S. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București prin primarul general, ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună

obligarea pârâtului menționat anterior la plata sumei de 5.000.000 euro, reprezentând

daune materiale pentru acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a exercitării

abuzive a dreptului de preemțiune cu privire la imobilul situat în București,

sector 3.

A argumentat

reclamanta, că prin exercitarea cu rea-credință a dreptului de preemțiune

prevăzut de Legea nr. 422/2001, pârâta a produs reclamantei un prejudiciu de

aproximativ 5.000.000 euro.

Cu privire la

existența unui prejudiciu, s-a arătat că prejudiciul constă în consecințele

dăunătoare materiale care se produc ca efect al încălcării, în principiu de

către debitor a dreptului de creanță aparținând creditorului contractual, prin

neexecutarea prestațiilor care sunt datorate. În speță, prejudiciul reclamantei

se concretizează în beneficiul nerealizat ca urmare exercitării abuzive a dreptului

de preemțiune de către pârât cu privire la imobilul situat în București,

sectorul 3. Astfel, în cazul de față, prejudiciul este estimat la suma de

5.000.000 euro și reprezintă profitul nerealizat de către SC S. SA ca urmare a

imposibilității de înstrăinare a imobilului situat în București, sector 3 și a

pierderilor suferite ca urmare a imposibilității de utilizare a unor sume de

bani care pana în prezent puteau fi obținute și investite în alte proiecte.

Pârâtul, legal citat

nu a formulat întâmpinare, însă s-a prezentat în fața instanței prin

reprezentantul său punând concluzii de respingere a cererii de chemare în

judecată, ca fiind neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.

881 din 17 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca

neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că, prin înștiințarea privind

intenția de vânzare a imobilului situat în București, înregistrată la D.C.P.N.

a Mun. București din 07 octombrie 2010, reclamanta SC S. SA a adus la

cunoștința pârâtului intenția de a vinde imobilul situat în București, sector

3, București solicitând acestuia să precizeze dacă își exercită dreptul de

preemțiune în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (4) sau art. 26 alin.

(1) pct. 26 din Legea nr. 422/2001.

La data de 17

noiembrie 2010, Primăria Mun. București - D.G.D.I.D.C.Î.T. a emis adresa din 17

noiembrie 2010, prin care a adus la cunoștință M.C.P.N.D.C.P.N. a Mun.

București faptul că municipalitatea a decis exercitarea dreptului de preemțiune

pentru imobilul situat în București, sector 3.

M.C.C. și

Patrimoniului Național a emis la data de 23 noiembrie 2010 adresa din 23

noiembrie 2010 prin care a adus la cunoștință reclamantei din prezenta

împrejurarea că Statul Român prin D.C.C.P.C.N. al Mun. București nu își

exercită dreptul de preemțiune la înstrăinarea imobilului menționat în

precedent, însă conform prevederilor Legii nr. 422/2001, dreptul de preemțiune

a fost transferat Primăriei Mun. București care înțelege să își manifeste acest

drept la cumpărarea imobilului în cauză.

Între părțile

litigante din cauza de față au avut loc mai multe întruniri succesive ale căror

rezultate au fost consemnate în cuprinsul proceselor-verbale de negociere

atașate la dosarul cauzei. Astfel, din procesul-verbal de negociere din data de

08 iunie 2011 a rezultat că la ședința de negociere de la data menționată,

valoarea de vânzare a imobilului ofertată de proprietar a fost de 7.500.000 euro,

că urma ca reprezentanții SC S. SA să transmită raportul de evaluare al

imobilului, membrii comisiei de negociere instituite prin Dispoziția primarului

general din 18 martie 2011 precizând că este necesară o reexpertizare a

imobilului monument istoric.

Prin sentința civilă nr.

1941 din 08 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC S. SA în

contradictoriu cu Mun. București prin primar general. Prin cererea de chemare

în judecată menționată reclamanta solicitase să se constate că urmare a

exercitării dreptului de preemțiune de către Primăria Mun. București cu privire

la achiziționarea imobilului situat în sector 3, București s-a format acordul

de voință necesar încheierii contractului de vânzare-cumpărare între SC S. SA

și Primăria Mun. București și ca atare să pronunțe o hotărâre care să țină loc

de contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul menționat, urmând a fi

obligată pârâta la plata sumei de 7.500.000 euro reprezentând prețul vânzării

imobilului.

În ceea ce privește

modul de stabilire a prețului de vânzare, care trebuia stabilit prin negociere,

tribunalul a constatat că părțile au adoptat poziții divergente.

Astfel, reclamanta a

interpretat exercitarea dreptului de preemțiune la cumpărarea imobilului ca

incluzând implicit acordul cu privire la prețul ofertat, manifestându-și

dezacordul cu privire la întocmirea unui raport de evaluare a imobilului

monument istoric, în faza de negociere (a se vedea procesul-verbal al ședinței

de negociere din data de 22 septembrie 2012), poziția sa fiind fermă, și anume

în sensul că titularul dreptului de preempțiune a acceptat prețul ofertat. Ca

atare, conduita reclamantei s-a concretizat în esență într-un refuz de

negociere a prețului stabilit inițial.

Prin opoziție,

pârâtul a apreciat că prețul este supus negocierii libere între părțile

contractante.

Tribunalul a reținut

că din ansamblul reglementării dreptului de preemțiune rezultă că aceasta a

fost concepută de așa manieră încât să nu creeze o limitare gravă a dreptului

de proprietate a vânzătorului proprietar.

Aceasta este și rațiunea alin. (9) al art. 4

din Legea nr. 422/2001 în sensul că, comunicările privind neexercitarea

dreptului de preemțiune au termen de valabilitate pentru întregul an

calendaristic în care au fost emise, inclusiv în situațiile în care momentul

istoric este vândut de mai multe ori.

Ca atare, în

contextul unei dispoziții exprese care prevede negocierea prețului, astfel că

în mod evident exercitarea dreptului de preemțiune nu are semnificația

acceptării prețului ofertat, tribunalul a apreciat că reclamanta era liberă ca

în lipsa acceptării prețului propus ori a unui acord pentru un alt preț de

vânzare a imobilului, ca atare în condițiile unui eșec al negocierii înlăuntrul

unui termen rezonabil, să procedeze la înstrăinarea imobilului.

Tribunalul nu a

primit teza de care s-a prevalat pârâtul, expusă în cuprinsul unei decizii de

speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 2054 din 24

aprilie 2012, în sensul că termenul de 15 zile menționat la art. 4 alin. (8)

din lege ar viza nu numai notificările legale de intenție dar și consemnarea

prețului acceptat. Tribunalul a apreciat că deși interpretarea menționată

prezintă avantajul instituirii unui termen limită pentru tranșarea raporturilor

între vânzător și preemtor, aceasta extinde aplicarea termenului menționat la

plata efectivă a prețului din convenția preconizată, deși dispoziția legală

cuprinsă la art. 4 alin. (8) din lege este univocă în sensul că termenul

menționat vizează exclusiv exercitarea dreptului de preemțiune. Mai mult decât

atât, interpretării menționate i se opun și considerente practice ce vizează

formalitățile ce se impune a fi parcurse pentru dobândirea dreptului de

proprietate asupra imobilului monument istoric (respectiv emiterea dispoziției

privind constituirea comisiei de negociere, efectuarea raportului de evaluare a

imobilului, etc.).

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta a susținut exercitarea abuzivă a dreptului de

preemțiune de către pârâtă, solicitând obligarea acesteia la plata de

despăgubiri pentru prejudiciul produs în temeiul răspunderii civile delictuale.

Sub aspectul legii aplicabile, tribunalul constată că în raport de data

săvârșirii faptei reclamate, respectiv momentul exercitării de către pârât a

dreptului de preemțiune, data de 05 noiembrie 2010, sunt incidente dispozițiile

C. civ. din 1864, în raport de disp. art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a C. civ.

Exercitarea unui

drept este considerată ca fiind abuzivă doar atunci când dreptul nu este

utilizat în vederea realizării finalității sale, ci în intenția de a păgubi o

persoană, o astfel de exercitare abuzivă dând naștere obligației de dezdăunare

potrivit art. 998-999 C. civ.

În raport de situația

de fapt descrisă în precedent, nu se poate reține în sarcina pârâtului

săvârșirea unei fapte ilicite, exercitarea dreptului de preemțiune

realizându-se în limitele interne ale dreptului conferit prin disp. art. 4 alin.

(8) din Legea nr. 422/2001, exercițiul dreptului fiind orientat spre realizarea

finalității în vederea căruia acesta a fost prevăzut de lege, respectiv

dobândirea în patrimoniul municipalității a dreptului de proprietate asupra

unui imobil monument istoric. De asemenea, tribunalul a constatat că niciun

element din probatoriul administrat în cauză nu a relevat intenția pârâtului de

a acționa în vederea păgubirii reclamantei.

Ca atare, reținând

legitimitatea demersului pârâtei, nefiind îndeplinită cerința faptei ilicite,

sunt lipsite de suport și celelalte condiții ce se cer a fi îndeplinite pentru

angajarea răspunderii civile delictuale. Astfel, nu se poate imputa pârâtei

vreo culpă în exercitarea dreptului de preemțiune, aceasta acționând potrivit

dispozițiilor legale, prin desemnarea unei comisii de negocieri în vederea

aducerii la îndeplinire a obligației prevăzute în sarcina sa de art. 4 alin.

(7) teza finală din Legea nr. 422/2001 și inițiativa întocmirii unui raport de

evaluare a imobilului (o asemenea etapă fiind prevăzută de altfel în mod expres

în

Metodologia

privind exercitarea dreptului de preemțiune prevăzută de Ordinul nr. 2118 din 07

martie 2007 al M.C.C., pentru ipoteza exercitării dreptului de preemțiune de

către acesta din urmă).

Nu

se poate reține ca fiind îndeplinită nici cerința prejudiciului produs, de

vreme ce aceasta nu se poate imputa caracterul ilicit al conduitei sale.

Pentru considerentele

arătate în precedent, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în cauză

cerințele răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel

reclamanta

SC S. SA, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr.

344/A din 30 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă SC S. SA, împotriva

sentinței civile nr. 881 din 17 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4107/3/2012, în contradictoriu

cu intimatul pârât Municipiul București prin primarul general.

Curtea a constatat că

apelul este nefondat din următoarele considerente:

Principiul

răspunderii civile delictuale este enunțat în art. 998 din C. civ., potrivit

căruia „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela

din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”.

Pentru a

fi angajată răspunderea civilă delictuală în temeiul art. 998 C. civ. și art. 999

C. civ., conform căruia ”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a

cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau

imprudența sa", este necesar a fi întrunite cumulativ patru condiții, și

anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui

raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției

celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența

cu care a acționat.

Totodată,

conform principiului înscris în art. 1169 C. civ., victima faptei ilicite care

solicită obligarea autorului prejudiciului la repare, este ținută să facă

dovada existenței celor patru condiții ale răspunderii delictuale.

În

dreptul nostru, fapta ilicită constă în acțiunea sau inacțiunea care are ca

rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei

persoane. Pentru a exista faptă ilicită, este necesar așadar, ca acțiunea sau

inacțiunea să fie contrară ordinii sociale și reprobată de societate, să fie

consecința unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice.

Pornind

de la faptul ca ilicitul reprezintă ceea ce este interzis de lege, oprit sau

care încalcă fie anumite dispoziții legale, principii ori reguli, ajungem la

fapta ilicită, adică acea faptă care declanșează răspunderea materială.

Totodată,

este necesar ca acțiunea sau inacțiunea să fie săvârșită cu vinovăție de către

cel ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu

care a acționat. În caz contrar, adică atunci când fapta nu este săvârșită cu

vinovăție, este de la sine înțeles că răspunderea materială este exclusă.

În speță,

apelanta reclamantă a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a

intimatului pârât pentru exercitarea abuzivă a dreptului de preemțiune cu

privire la imobilul situat în București, sector 3, imobil care cade sub

incidența Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 „Monumentele

istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat

pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune ale

statului român, prin M.C.C., pentru monumentele istorice clasate în grupa A,

sau prin serviciile publice deconcentrate ale M.C.C., pentru monumentele

istorice clasate în grupa B, ori al unităților administrativ-teritoriale, după,

caz, potrivit prezentei legi, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării”.

Alin. (5)

al acestui text prevede că „Proprietarii, persoane fizice sau juridice de drept

privat, care intenționează să vândă monumente istorice, transmit serviciilor

publice deconcentrate ale M.C.C. înștiințarea privind intenția de vânzare,

însoțită de documentația stabilită prin ordin al ministrului culturii și

cultelor”. De asemenea, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 4 alin. (7),

care prevăd că „Termenul de exercitare a dreptului de preemțiune al statului

este de maximum 25 de zile de la data înregistrării înștiințării, documentației

și a propunerii de răspuns la M.C.C. sau, dup, caz, la serviciile publice

deconcentrate ale M.C.C.; titularii dreptului de preemțiune vor prevedea în

bugetul propriu sumele necesare destinate exercitării dreptului de preemțiune;

valoarea de achiziționare se negociază cu vânzătorul”.

Potrivit

alin. (8) al art. 4, „În cazul în care M.C.C. sau serviciile publice

deconcentrate ale M.C.C. nu își exercita dreptul de preemțiune

în termenul prevăzut la alin. (7) acest drept se transferă autorităților

publice locale, care îl pot exercita în maxim 15 zile”.

În cauza de față, M.C.C. nu și-a

exercitat dreptul de preemțiune

în termenul legal de 25 de zile așa încât autoritatea publică locală,

respectiv intimatul reclamant, în termenul legal de 15 zile, prevăzut de art. 4

alin. (8) din Legea nr. 422/2001, și-a exercitat acest drept.

Prin

urmare, dreptul de preemțiune

exercitat de intimatul pârât, care i-a conferit posibilitatea de a cumpăra

imobilul în litigiu cu prioritate, este reglementat de lege, situație în care

nu poate fi considerat ca având caracter ilicit.

De

asemenea, dreptul preemptorului de a negocia valoarea de achiziție a

imobilului este și acesta reglementat de lege, respectiv de art. 4 alin. (7),

citat anterior. Așadar, în condițiile în care intimatul pârât nu a

acceptat oferta societății vânzătoare, ci a oferit un alt preț,

demararea de către acesta a procedurii de negociere a valorii de achiziționare

a imobilului, prin Dispoziția primarului general din 18 martie 2011, prin care

a fost desemnată Comisia de negociere în vederea achiziționării imobilului de

către Municipiul București, are de asemenea caracter licit.

Prin

desemnarea comisiei de negociere a fost declanșată etapa a treia din cadrul

procedurii de exercitare a dreptului de preemțiune, etapă constând în

negocierea purtată de către părți cu privire la prețul de achiziție.

In acest

sens, au fost realizate mai multe întâlniri ale comisiei de negociere cu

apelanta, respectiv la data de 08 iunie 2011, 22 septembrie 2011, 26 septembrie

2011 și la data de 30 ianuarie 2012, însă nu s-a ajuns la un acord de voință cu

privire la prețul de achiziție.

Astfel,

la negocierea din data de 08 iunie 2011, membrii Comisiei de negociere au

apreciat că este necesară o reexpertizare a imobilului monument. La negocierea

din data de 22 septembrie 2011, s-a menționat că reprezentanții societății

apelante nu sunt de acord cu întocmirea unui raport de evaluare a imobilului,

monument istoric, cu motivarea că Primăria Municipiului București și-a

exercitat dreptul de preempțiune la cumpărarea imobilului, luând la cunoștință

de prețul stabilit de către proprietari. De asemenea, la negocierea din data de

26 septembrie 2011, s-a luat act de prețul final al ofertei agreat de către

vânzător și s-a menționat că membrii Comisiei de negociere vor analiza cele

expuse.

Prin

urmare, la data de 26 septembrie 2011, preemptorul nu și-a exprimat acordul cu

privire la prețul solicitat de către apelantă, pentru a se putea aprecia ca

fiind finalizata cea de a treia etapa din cadrul procedurii de exercitare a

dreptului de preemțiune, din discuțiile purtate cu ocazia negocierilor rezultând

că titularul dreptului de preemțiune nu a fost de acord cu prețul solicitat de

către vânzător și a dorit întocmirea unui raport de evaluare pentru stabilirea

prețului. Această solicitare nu a fost acceptată de către apelanta, care a

refuzat să prezinte raportul de evaluare care a stat la baza prețului inițial

stabilit, dar și efectuarea unei noi expertize, la solicitarea titularului

dreptului de preemțiune.

Pe cale

de consecință, culpa pentru nefinalizarea celei de-a treia etape nu îi aparține

intimatului parat, ci apelantei, care a refuzat în mod repetat prezentarea

documentelor solicitate, respectiv raportul de evaluare, fiind încălcate

dispozițiile art. 8 din Anexa nr. 2 a Ordinului M.C.C. nr. 2118 din 07 martie

2007.

Având în

vedere toate aspectele menționate, instanța de apel a constatat că procedura de

negociere nu a fost finalizată, ca urmare a faptului că apelanta nu a prezentat

raportul de evaluare inițial, care a fost avut în vedere la stabilirea ofertei

de preț și nici nu a fost de acord cu efectuarea unui nou raport de expertiză

pentru evaluare solicitat de către titularul dreptului de preempțiune.

Efectuarea

unui raport de expertiză pentru stabilirea prețului de achiziție era obligatorie,

în lipsa unui acord de voință a ambelor părți cu privire la prețul preemțiunii,

având în vedere dispozițiile art. 8 din Anexa nr. 2 a Ordinului M.C.C. nr. 2118

din 07 martie 2007 (fila 625 - dosar fond vol. II), potrivit cărora „în vederea

evaluării valorii de achiziție a monumentului istoric respectiv, pentru a se

stabilit valoarea de piață a imobilului, precum și fondurile necesare

reabilitării și punerii în funcțiune a acestuia, M.C.C. sau serviciul public

deconcentrat al acestuia, după caz, poate dispune efectuarea unei expertize”.

Față de

toate acestea, Curtea constată că această etapă nu a fost finalizată, respectiv

părțile nu au ajuns de comun acord la un preț care să fie acceptat atât de

către cumpărător, cât și de vânzător, nu din culpa intimatului pârât, ci a

apelantei reclamante, care a refuzat orice negociere a prețului cerut,

precum și întocmirea un raport de evaluare a imobilului, în vederea stabilirii

valorii reale de piață a acestuia.

A doua

condiție pentru acordarea despăgubirilor constă în existența unui prejudiciu,

care să fie rezultatul faptei altei persoane, iar pentru ca acesta să fie

susceptibil de reparare, trebuie să întrunească următoarele condiții: să fie

cert și să nu fi fost încă reparat. Caracterul cert al prejudiciului presupune

că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și cu privire la

posibilitățile de evaluare.

De

asemenea, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între

fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Cu alte

cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecința faptei ilicite.

Raportul

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție obiectivă a

răspunderii civile, fără de care aceasta nu există.

În

speță, Curtea constată că prejudiciul solicitat de apelanta reclamantă,

constând în profitul nerealizat, nu este cert, întrucât, în primul rând,

calculul acestui profit nu poate avea ca punct de plecare suma solicitată de

apelantă cu titlu de preț, care nu a fost acceptată de către titularul

dreptului de preemțiune, valoarea de achiziționare a imobilului fiind supusă,

potrivit art. 4 alin. (7) teza finală din Legea nr. 422/2001, unui proces de

negociere cu vânzătorul, etapă care însă, în cauză nu a fost finalizată, astfel

cum s-a arătat, din culpa apelantei reclamante.

Apelanta

reclamantă nu a dovedit nici intenția sa de a înstrăina imobilul altor

persoane, concretizată, eventual, într-o oferta fermă din partea unui potențial

cumpărător sau într-o promisiune de vânzare cumpărare, care să confere caracter

cert sumei pe care reclamanta ar fi putut-o încasa cu titlu de preț pentru

imobil.

Pe de

altă parte, chiar și în situația în care apelanta reclamantă ar fi încasat

prețul cerut preemptorului sau convenit cu un terț cumpărător, nu există certitudinea

că societatea reclamantă ar fi investit această sumă în modul în care s-a

arătat prin simulările depuse la dosar, care reprezintă simple speculații,

apelanta reclamantă nereușind să dovedească existența unui plan de investiții

bazat pe această sumă, aprobat de organele sale de conducere.

Din

această perspectivă, soluția instanței de fond, de respingere a probei cu

expertiză, apare perfect legală, încuviințarea administrării dovezilor fiind

condiționată de îndeplinirea cumulativă a unor condiții, printre care și aceea

ca proba să fie concludentă, respectiv ca ea să se refere la împrejurări care,

dacă sunt cunoscute, pot ajuta instanța la rezolvarea pricinii. Or, în

condițiile în care apelanta reclamantă, nu a putut dovedi cu înscrisuri că era

îndreptățită a încasa suma cerută cu titlu de preț de la preemptor și nici că

aceasta a fost destinată expres unei anumite investiții, proba cu expertiză nu

putea conduce la rezolvarea pricinii, deci nu era concludentă.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC S. SA, criticând soluția

pentru nelegalitate și invocând în drept, dispozițiile art. 304 pct. 5,

7 și 9 C. proc. civ.

În

esență, reclamanta a criticat greșita aplicare a legii de către

instanțele anterioare, în sensul că nu au fost stabilite corect elementele

răspunderii civile delictuale, în raport de dispozițiile Legii nr. 422/2001

și ale art. 998-999 C. civ. din 1864.

Astfel,

s-a susținut că exercitarea dreptului de preemțiune prevăzut de Legea

nr. 422/2001 presupune o intenție serioasă din partea titularului acesteia

în vederea perfectării contractului și a plății prețului. Cu

alte cuvinte, finalitatea exercitării dreptului de preemțiune trebuie să

fie întotdeauna perfectarea contractului de vânzare-cumpărare. În caz contrar,

rezultă că dreptul de preemțiune a fost exercitat în mod neserios, fapt

care trebuie să atragă răspunderea civilă delictuală. Așadar, simpla

manifestare formală a dreptului de preemțiune prevăzut de legea specială

conduce, în realitate, la o restrângere a drepturilor titularului dreptului de

proprietate asupra unui bun imobil - monument istoric - restrângere neprevăzută

de lege, care conduce la o indisponibilizare a bunului respectiv.

Exercitarea

formală a dreptului de preemțiune prevăzut de Legea nr. 422/2001, neurmată

de intenția serioasă de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare

transformă bunul respectiv, în mod nepermis, într-un bun inalienabil, dreptul

de preemțiune fiind astfel deturnat de la scopul său, respectiv acela de a

conferi anumitor categorii de persoane, prioritatea de a cumpăra bunul monument

istoric.

Într-o

asemenea situație, rezultă o exercitare abuzivă a dreptului de

preemțiune care are ca efect antrenarea răspunderii civile delictuale

pentru prejudiciile cauzate ca urmare a exercitării dreptului menționat.

Exercitarea

cu rea-credință a dreptului de preemțiune a determinat producerea

unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei a unui prejudiciu de 5.000.000 euro,

ce rezultă din posibilitatea investirii prețului obținut pe imobil în

activitatea societății și obținerea de profit, ce trebuia

stabilit prin expertiză.

O a doua

critică privește nemotivarea încheierii pronunțată de Curtea de Apel

București, la momentul discutării probelor, când instanța de apel a

respins proba cu expertiză pentru probarea prejudiciului, reclamanta

susținând că este insuficient ca instanța să aprecieze că proba este

nepertinentă și nu este utilă cauzei.

S-a

arătat că, atât încheierea din 3 aprilie 2013, cât și Decizia nr. 344/A

din 30 septembrie 2014, nu sunt motivate sub aspectul încuviințării

probelor, ceea ce atrage nulitatea acestor acte procesuale, deoarece nu se

poate exercita controlul judiciar, neexistând elemente în a aprecia care au

fost argumentele de fapt și de drept care au format opinia instanței.

Recursul

este nefondat.

Examinând

susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că acestea se

subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând să fie

analizate din această perspectivă.

Sunt

neîntemeiate criticile privind constatarea neîndeplinirii condițiilor privind

răspunderea civilă delictuală, în raport de dispozițiile Legii nr. 422/2001

și ale art. 998-999 C. civ. din 1864.

În mod

corect a statuat instanța de apel că nu există o faptă ilicită

săvârșită de pârâtă, de vreme ce Primăria Municipiului București a

urmat etapele prevăzute de lege pentru exercitarea dreptului de preemțiune

în vederea cumpărării imobilului situat în sector 3 București, astfel

încât nefinalizarea negocierilor nu-i poate fi imputată pârâtei.

Legea nr.

422/2001 prevede un termen pentru exercitarea dreptului de preemțiune, iar

Ordinul M.C.C. nr. 2118 din 7 martie 2007 stabilește o procedură de

desfășurare a negocierilor, respectate de intimata-pârâtă.

Posibilitatea

eșuării negocierilor trebuie luată în calcul, deoarece legea nu prevede

obligația de a cumpăra a organelor administrative ale statului sau ale

administrației publice locale, în situația exercitării dreptului de

preemțiune.

Art. 4 alin.

(7) din actul normativ menționat prevede în mod expres că după exercitarea

dreptului de preemțiune, valoarea de achiziționare se negociază cu

vânzătorul. Astfel, legea lasă posibilitatea părților de a negocia

prețul imobilului, urmând o ordine procedurală, prevăzută atât de lege,

cât și de art. 8 din Anexa nr. 2 a Ordinului M.C.C. nr. 2118 din 7 martie

prețul fiind stabilit prin expertiză, în cazul în care preemtorul și

vânzătorul nu cad de acord asupra acestui element al contractului.

Faptul

că reclamanta a refuzat efectuarea unei expertize de evaluare a dus la stoparea

negocierilor și la eșecul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare între părți cu privire la imobilul în litigiu.

În

consecință, nu se poate constata existența unui abuz sau a unei fapte

ilicite săvârșite de pârâtă, de vreme ce, pe de o parte exercitarea

dreptului de preemțiune, conform legii nu duce în mod obligatoriu la

încheierea vânzării, iar pe de altă parte, culpa pentru nefinalizarea

negocierilor aparține reclamantei.

Dacă nu

există faptă ilicită, nu poate fi atrasă răspunderea civilă a pârâtei, astfel

încât devine irelevantă din punct de vedere juridic, analizarea celorlalte

elemente ale răspunderii civile delictuale: cauzarea unui prejudiciu, legătura

de cauzalitate dintre săvârșirea faptei și prejudiciu și

vinovăția pârâtei.

În acest

context, instanțele anterioare care au stabilit situația de fapt,

necontestată de niciuna dintre părți, nu aveau temei să încuviințeze

o expertiză pentru stabilirea prejudiciului, dacă nu există faptă ilicită.

În mod

evident, proba este nepertinentă și nerelevantă pentru soluționarea

cauzei, așa cum a consemnat instanța de apel în încheierea din 3

aprilie 2013, astfel încât motivarea apare ca suficientă pentru

soluționarea litigiului, dacă nu s-a stabilit un temei juridic pentru

existența prejudiciului. Probele încuviințate trebuie să servească la

soluționarea cauzei, or în situația în care un anumit element de

drept nu intră în componența structurii raportului juridic dedus judecății,

atunci probele nu sunt nici concludente, nici pertinente pe acel aspect.

Trebuie

subliniat că pe parcursul judecării cauzei, instanțele trebuie să păstreze

un echilibru delicat între luarea măsurilor procesuale, justificarea legală a

acestora și obligația de nu se antepronunța asupra

modalității de soluționare a litigiului.

Or, în

speță, s-a motivat, pe larg, în hotărârea pronunțată faptul că nu

sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, aspect permis de lege,

deoarece hotărârea judecătorească finalizează litigiul și permite

expunerea tuturor aspectelor de fapt și de drept care au dus la

convingerea instanței.

Deși

în motivele de recurs au fost invocate în drept și dispozițiile art. 304

pct. 5 și 7 C. proc. civ., în speță nu rezultă existența unor

motive de nulitate care să atragă incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

și nici elemente care să justifice aplicarea dispozițiilor art. 304 pct.

7 din aceeași lege. Dimpotrivă, hotărârea instanței de apel este

foarte clar și coerent motivată, atât în fapt, cât și în drept,

expunând argumentele care au condus la pronunțarea soluției în cauză.

Deși

cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, cea mai mare parte cuprinde

reproducerea unor texte de lege, expunerea situației de fapt, precum

și argumente teoretice, în special pentru susținerea întrunirii

condițiilor pentru răspunderea civilă delictuală.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S. SA împotriva Deciziei nr. 344/A

din 30 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 martie 2015.