ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 945/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4107/3/2012, la data de 10 februarie 2012, reclamanta SC S. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primarul general, ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului menționat anterior la plata sumei de 5.000.000 euro, reprezentând daune materiale pentru acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a exercitării abuzive a dreptului de preemțiune cu privire la imobilul situat în București, sector 3. A argumentat reclamanta, că prin exercitarea cu rea-credință a dreptului de preemțiune prevăzut de Legea nr. 422/2001, pârâta a produs reclamantei un prejudiciu de aproximativ 5.000.000 euro.

Cu privire la existența unui prejudiciu, s-a arătat că prejudiciul constă în consecințele dăunătoare materiale care se produc ca efect al încălcării, în principiu de către debitor a dreptului de creanță aparținând creditorului contractual, prin neexecutarea prestațiilor care sunt datorate. În speță, prejudiciul reclamantei se concretizează în beneficiul nerealizat ca urmare exercitării abuzive a dreptului de preemțiune de către pârât cu privire la imobilul situat în București, sectorul 3. Astfel, în cazul de față, prejudiciul este estimat la suma de 5.000.000 euro și reprezintă profitul nerealizat de către SC S. SA ca urmare a imposibilității de înstrăinare a imobilului situat în București, sector 3 și a pierderilor suferite ca urmare a imposibilității de utilizare a unor sume de bani care pana în prezent puteau fi obținute și investite în alte proiecte.

Pârâtul, legal citat nu a formulat întâmpinare, însă s-a prezentat în fața instanței prin reprezentantul său punând concluzii de respingere a cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 881 din 17 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin înștiințarea privind intenția de vânzare a imobilului situat în București, înregistrată la D.C.P.N. a Mun. București din 07 octombrie 2010, reclamanta SC S. SA a adus la cunoștința pârâtului intenția de a vinde imobilul situat în București, sector 3, București solicitând acestuia să precizeze dacă își exercită dreptul de preemțiune în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (4) sau art. 26 alin. (1) pct. 26 din Legea nr. 422/2001.

La data de 17 noiembrie 2010, Primăria Mun. București - D.G.D.I.D.C.Î.T. a emis adresa din 17 noiembrie 2010, prin care a adus la cunoștință M.C.P.N.D.C.P.N. a Mun. București faptul că municipalitatea a decis exercitarea dreptului de preemțiune pentru imobilul situat în București, sector 3. M.C.C. și Patrimoniului Național a emis la data de 23 noiembrie 2010 adresa din 23 noiembrie 2010 prin care a adus la cunoștință reclamantei din prezenta împrejurarea că Statul Român prin D.C.C.P.C.N. al Mun. București nu își exercită dreptul de preemțiune la înstrăinarea imobilului menționat în precedent, însă conform prevederilor Legii nr. 422/2001, dreptul de preemțiune a fost transferat Primăriei Mun.

București care înțelege să își manifeste acest drept la cumpărarea imobilului în cauză. Între părțile litigante din cauza de față au avut loc mai multe întruniri succesive ale căror rezultate au fost consemnate în cuprinsul proceselor-verbale de negociere atașate la dosarul cauzei. Astfel, din procesul-verbal de negociere din data de 08 iunie 2011 a rezultat că la ședința de negociere de la data menționată, valoarea de vânzare a imobilului ofertată de proprietar a fost de 7.500.000 euro, că urma ca reprezentanții SC S. SA să transmită raportul de evaluare al imobilului, membrii comisiei de negociere instituite prin Dispoziția primarului general din 18 martie 2011 precizând că este necesară o reexpertizare a imobilului monument istoric.

Prin sentința civilă nr. 1941 din 08 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC S. SA în contradictoriu cu Mun. București prin primar general. Prin cererea de chemare în judecată menționată reclamanta solicitase să se constate că urmare a exercitării dreptului de preemțiune de către Primăria Mun. București cu privire la achiziționarea imobilului situat în sector 3, București s-a format acordul de voință necesar încheierii contractului de vânzare-cumpărare între SC S. SA și Primăria Mun. București și ca atare să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul menționat, urmând a fi obligată pârâta la plata sumei de 7.500.000 euro reprezentând prețul vânzării imobilului.

În ceea ce privește modul de stabilire a prețului de vânzare, care trebuia stabilit prin negociere, tribunalul a constatat că părțile au adoptat poziții divergente. Astfel, reclamanta a interpretat exercitarea dreptului de preemțiune la cumpărarea imobilului ca incluzând implicit acordul cu privire la prețul ofertat, manifestându-și dezacordul cu privire la întocmirea unui raport de evaluare a imobilului monument istoric, în faza de negociere (a se vedea procesul-verbal al ședinței de negociere din data de 22 septembrie 2012), poziția sa fiind fermă, și anume în sensul că titularul dreptului de preempțiune a acceptat prețul ofertat. Ca atare, conduita reclamantei s-a concretizat în esență într-un refuz de negociere a prețului stabilit inițial.

Prin opoziție, pârâtul a apreciat că prețul este supus negocierii libere între părțile contractante. Tribunalul a reținut că din ansamblul reglementării dreptului de preemțiune rezultă că aceasta a fost concepută de așa manieră încât să nu creeze o limitare gravă a dreptului de proprietate a vânzătorului proprietar. Aceasta este și rațiunea alin. (9) al art. 4 din Legea nr. 422/2001 în sensul că, comunicările privind neexercitarea dreptului de preemțiune au termen de valabilitate pentru întregul an calendaristic în care au fost emise, inclusiv în situațiile în care momentul istoric este vândut de mai multe ori.

Ca atare, în contextul unei dispoziții exprese care prevede negocierea prețului, astfel că în mod evident exercitarea dreptului de preemțiune nu are semnificația acceptării prețului ofertat, tribunalul a apreciat că reclamanta era liberă ca în lipsa acceptării prețului propus ori a unui acord pentru un alt preț de vânzare a imobilului, ca atare în condițiile unui eșec al negocierii înlăuntrul unui termen rezonabil, să procedeze la înstrăinarea imobilului. Tribunalul nu a primit teza de care s-a prevalat pârâtul, expusă în cuprinsul unei decizii de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 2054 din 24 aprilie 2012, în sensul că termenul de 15 zile menționat la art. 4 alin. (8) din lege ar viza nu numai notificările legale de intenție dar și consemnarea prețului acceptat.

Tribunalul a apreciat că deși interpretarea menționată prezintă avantajul instituirii unui termen limită pentru tranșarea raporturilor între vânzător și preemtor, aceasta extinde aplicarea termenului menționat la plata efectivă a prețului din convenția preconizată, deși dispoziția legală cuprinsă la art. 4 alin. (8) din lege este univocă în sensul că termenul menționat vizează exclusiv exercitarea dreptului de preemțiune. Mai mult decât atât, interpretării menționate i se opun și considerente practice ce vizează formalitățile ce se impune a fi parcurse pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului monument istoric (respectiv emiterea dispoziției privind constituirea comisiei de negociere, efectuarea raportului de evaluare a imobilului, etc.).

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susținut exercitarea abuzivă a dreptului de preemțiune de către pârâtă, solicitând obligarea acesteia la plata de despăgubiri pentru prejudiciul produs în temeiul răspunderii civile delictuale. Sub aspectul legii aplicabile, tribunalul constată că în raport de data săvârșirii faptei reclamate, respectiv momentul exercitării de către pârât a dreptului de preemțiune, data de 05 noiembrie 2010, sunt incidente dispozițiile C. civ. din 1864, în raport de disp. art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. Exercitarea unui drept este considerată ca fiind abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci în intenția de a păgubi o persoană, o astfel de exercitare abuzivă dând naștere obligației de dezdăunare potrivit art. 998-999 C. civ.

În raport de situația de fapt descrisă în precedent, nu se poate reține în sarcina pârâtului săvârșirea unei fapte ilicite, exercitarea dreptului de preemțiune realizându-se în limitele interne ale dreptului conferit prin disp. art. 4 alin. (8) din Legea nr. 422/2001, exercițiul dreptului fiind orientat spre realizarea finalității în vederea căruia acesta a fost prevăzut de lege, respectiv dobândirea în patrimoniul municipalității a dreptului de proprietate asupra unui imobil monument istoric. De asemenea, tribunalul a constatat că niciun element din probatoriul administrat în cauză nu a relevat intenția pârâtului de a acționa în vederea păgubirii reclamantei. Ca atare, reținând legitimitatea demersului pârâtei, nefiind îndeplinită cerința faptei ilicite, sunt lipsite de suport și celelalte condiții ce se cer a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Astfel, nu se poate imputa pârâtei vreo culpă în exercitarea dreptului de preemțiune, aceasta acționând potrivit dispozițiilor legale, prin desemnarea unei comisii de negocieri în vederea aducerii la îndeplinire a obligației prevăzute în sarcina sa de art. 4 alin. (7) teza finală din Legea nr. 422/2001 și inițiativa întocmirii unui raport de evaluare a imobilului (o asemenea etapă fiind prevăzută de altfel în mod expres în Metodologia privind exercitarea dreptului de preemțiune prevăzută de Ordinul nr. 2118 din 07 martie 2007 al M.C.C., pentru ipoteza exercitării dreptului de preemțiune de către acesta din urmă). Nu se poate reține ca fiind îndeplinită nici cerința prejudiciului produs, de vreme ce aceasta nu se poate imputa caracterul ilicit al conduitei sale.

Pentru considerentele arătate în precedent, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în cauză cerințele răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC S. SA, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 344/A din 30 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă SC S. SA, împotriva sentinței civile nr. 881 din 17 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4107/3/2012, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București prin primarul general. Curtea a constatat că apelul este nefondat din următoarele considerente: Principiul răspunderii civile delictuale este enunțat în art. 998 din C. civ., potrivit căruia „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”.

Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală în temeiul art. 998 C. civ. și art. 999 C. civ., conform căruia ”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa", este necesar a fi întrunite cumulativ patru condiții, și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Totodată, conform principiului înscris în art. 1169 C. civ., victima faptei ilicite care solicită obligarea autorului prejudiciului la repare, este ținută să facă dovada existenței celor patru condiții ale răspunderii delictuale.

În dreptul nostru, fapta ilicită constă în acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Pentru a exista faptă ilicită, este necesar așadar, ca acțiunea sau inacțiunea să fie contrară ordinii sociale și reprobată de societate, să fie consecința unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice. Pornind de la faptul ca ilicitul reprezintă ceea ce este interzis de lege, oprit sau care încalcă fie anumite dispoziții legale, principii ori reguli, ajungem la fapta ilicită, adică acea faptă care declanșează răspunderea materială. Totodată, este necesar ca acțiunea sau inacțiunea să fie săvârșită cu vinovăție de către cel ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În caz contrar, adică atunci când fapta nu este săvârșită cu vinovăție, este de la sine înțeles că răspunderea materială este exclusă. În speță, apelanta reclamantă a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatului pârât pentru exercitarea abuzivă a dreptului de preemțiune cu privire la imobilul situat în București, sector 3, imobil care cade sub incidența Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 „Monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune ale statului român, prin M.C.C., pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale M.C.C., pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unităților administrativ-teritoriale, după, caz, potrivit prezentei legi, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării”. Alin. (5) al acestui text prevede că „Proprietarii, persoane fizice sau juridice de drept privat, care intenționează să vândă monumente istorice, transmit serviciilor publice deconcentrate ale M.C.C.

înștiințarea privind intenția de vânzare, însoțită de documentația stabilită prin ordin al ministrului culturii și cultelor”. De asemenea, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 4 alin. (7), care prevăd că „Termenul de exercitare a dreptului de preemțiune al statului este de maximum 25 de zile de la data înregistrării înștiințării, documentației și a propunerii de răspuns la M.C.C. sau, dup, caz, la serviciile publice deconcentrate ale M.C.C.; titularii dreptului de preemțiune vor prevedea în bugetul propriu sumele necesare destinate exercitării dreptului de preemțiune; valoarea de achiziționare se negociază cu vânzătorul”. Potrivit alin. (8) al art. 4, „În cazul în care M.C.C. sau serviciile publice deconcentrate ale M.C.C.

nu își exercita dreptul de preemțiune în termenul prevăzut la alin. (7) acest drept se transferă autorităților publice locale, care îl pot exercita în maxim 15 zile”. În cauza de față, M.C.C. nu și-a exercitat dreptul de preemțiune în termenul legal de 25 de zile așa încât autoritatea publică locală, respectiv intimatul reclamant, în termenul legal de 15 zile, prevăzut de art. 4 alin. (8) din Legea nr. 422/2001, și-a exercitat acest drept. Prin urmare, dreptul de preemțiune exercitat de intimatul pârât, care i-a conferit posibilitatea de a cumpăra imobilul în litigiu cu prioritate, este reglementat de lege, situație în care nu poate fi considerat ca având caracter ilicit. De asemenea, dreptul preemptorului de a negocia valoarea de achiziție a imobilului este și acesta reglementat de lege, respectiv de art. 4 alin. (7), citat anterior.

Așadar, în condițiile în care intimatul pârât nu a acceptat oferta societății vânzătoare, ci a oferit un alt preț, demararea de către acesta a procedurii de negociere a valorii de achiziționare a imobilului, prin Dispoziția primarului general din 18 martie 2011, prin care a fost desemnată Comisia de negociere în vederea achiziționării imobilului de către Municipiul București, are de asemenea caracter licit. Prin desemnarea comisiei de negociere a fost declanșată etapa a treia din cadrul procedurii de exercitare a dreptului de preemțiune, etapă constând în negocierea purtată de către părți cu privire la prețul de achiziție. In acest sens, au fost realizate mai multe întâlniri ale comisiei de negociere cu apelanta, respectiv la data de 08 iunie 2011, 22 septembrie 2011, 26 septembrie 2011 și la data de 30 ianuarie 2012, însă nu s-a ajuns la un acord de voință cu privire la prețul de achiziție.

Astfel, la negocierea din data de 08 iunie 2011, membrii Comisiei de negociere au apreciat că este necesară o reexpertizare a imobilului monument. La negocierea din data de 22 septembrie 2011, s-a menționat că reprezentanții societății apelante nu sunt de acord cu întocmirea unui raport de evaluare a imobilului, monument istoric, cu motivarea că Primăria Municipiului București și-a exercitat dreptul de preempțiune la cumpărarea imobilului, luând la cunoștință de prețul stabilit de către proprietari. De asemenea, la negocierea din data de 26 septembrie 2011, s-a luat act de prețul final al ofertei agreat de către vânzător și s-a menționat că membrii Comisiei de negociere vor analiza cele expuse.

Prin urmare, la data de 26 septembrie 2011, preemptorul nu și-a exprimat acordul cu privire la prețul solicitat de către apelantă, pentru a se putea aprecia ca fiind finalizata cea de a treia etapa din cadrul procedurii de exercitare a dreptului de preemțiune, din discuțiile purtate cu ocazia negocierilor rezultând că titularul dreptului de preemțiune nu a fost de acord cu prețul solicitat de către vânzător și a dorit întocmirea unui raport de evaluare pentru stabilirea prețului. Această solicitare nu a fost acceptată de către apelanta, care a refuzat să prezinte raportul de evaluare care a stat la baza prețului inițial stabilit, dar și efectuarea unei noi expertize, la solicitarea titularului dreptului de preemțiune.

Pe cale de consecință, culpa pentru nefinalizarea celei de-a treia etape nu îi aparține intimatului parat, ci apelantei, care a refuzat în mod repetat prezentarea documentelor solicitate, respectiv raportul de evaluare, fiind încălcate dispozițiile art. 8 din Anexa nr. 2 a Ordinului M.C.C. nr. 2118 din 07 martie 2007. Având în vedere toate aspectele menționate, instanța de apel a constatat că procedura de negociere nu a fost finalizată, ca urmare a faptului că apelanta nu a prezentat raportul de evaluare inițial, care a fost avut în vedere la stabilirea ofertei de preț și nici nu a fost de acord cu efectuarea unui nou raport de expertiză pentru evaluare solicitat de către titularul dreptului de preempțiune.

Efectuarea unui raport de expertiză pentru stabilirea prețului de achiziție era obligatorie, în lipsa unui acord de voință a ambelor părți cu privire la prețul preemțiunii, având în vedere dispozițiile art. 8 din Anexa nr. 2 a Ordinului M.C.C. nr. 2118 din 07 martie 2007 (fila 625 - dosar fond vol. II), potrivit cărora „în vederea evaluării valorii de achiziție a monumentului istoric respectiv, pentru a se stabilit valoarea de piață a imobilului, precum și fondurile necesare reabilitării și punerii în funcțiune a acestuia, M.C.C. sau serviciul public deconcentrat al acestuia, după caz, poate dispune efectuarea unei expertize”.

Față de toate acestea, Curtea constată că această etapă nu a fost finalizată, respectiv părțile nu au ajuns de comun acord la un preț care să fie acceptat atât de către cumpărător, cât și de vânzător, nu din culpa intimatului pârât, ci a apelantei reclamante, care a refuzat orice negociere a prețului cerut, precum și întocmirea un raport de evaluare a imobilului, în vederea stabilirii valorii reale de piață a acestuia. A doua condiție pentru acordarea despăgubirilor constă în existența unui prejudiciu, care să fie rezultatul faptei altei persoane, iar pentru ca acesta să fie susceptibil de reparare, trebuie să întrunească următoarele condiții: să fie cert și să nu fi fost încă reparat. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și cu privire la posibilitățile de evaluare.

De asemenea, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecința faptei ilicite. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție obiectivă a răspunderii civile, fără de care aceasta nu există. În speță, Curtea constată că prejudiciul solicitat de apelanta reclamantă, constând în profitul nerealizat, nu este cert, întrucât, în primul rând, calculul acestui profit nu poate avea ca punct de plecare suma solicitată de apelantă cu titlu de preț, care nu a fost acceptată de către titularul dreptului de preemțiune, valoarea de achiziționare a imobilului fiind supusă, potrivit art. 4 alin. (7) teza finală din Legea nr. 422/2001, unui proces de negociere cu vânzătorul, etapă care însă, în cauză nu a fost finalizată, astfel cum s-a arătat, din culpa apelantei reclamante.

Apelanta reclamantă nu a dovedit nici intenția sa de a înstrăina imobilul altor persoane, concretizată, eventual, într-o oferta fermă din partea unui potențial cumpărător sau într-o promisiune de vânzare cumpărare, care să confere caracter cert sumei pe care reclamanta ar fi putut-o încasa cu titlu de preț pentru imobil. Pe de altă parte, chiar și în situația în care apelanta reclamantă ar fi încasat prețul cerut preemptorului sau convenit cu un terț cumpărător, nu există certitudinea că societatea reclamantă ar fi investit această sumă în modul în care s-a arătat prin simulările depuse la dosar, care reprezintă simple speculații, apelanta reclamantă nereușind să dovedească existența unui plan de investiții bazat pe această sumă, aprobat de organele sale de conducere.

Din această perspectivă, soluția instanței de fond, de respingere a probei cu expertiză, apare perfect legală, încuviințarea administrării dovezilor fiind condiționată de îndeplinirea cumulativă a unor condiții, printre care și aceea ca proba să fie concludentă, respectiv ca ea să se refere la împrejurări care, dacă sunt cunoscute, pot ajuta instanța la rezolvarea pricinii. Or, în condițiile în care apelanta reclamantă, nu a putut dovedi cu înscrisuri că era îndreptățită a încasa suma cerută cu titlu de preț de la preemptor și nici că aceasta a fost destinată expres unei anumite investiții, proba cu expertiză nu putea conduce la rezolvarea pricinii, deci nu era concludentă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC S. SA, criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept, dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ. În esență, reclamanta a criticat greșita aplicare a legii de către instanțele anterioare, în sensul că nu au fost stabilite corect elementele răspunderii civile delictuale, în raport de dispozițiile Legii nr. 422/2001 și ale art. 998-999 C. civ. din 1864. Astfel, s-a susținut că exercitarea dreptului de preemțiune prevăzut de Legea nr. 422/2001 presupune o intenție serioasă din partea titularului acesteia în vederea perfectării contractului și a plății prețului. Cu alte cuvinte, finalitatea exercitării dreptului de preemțiune trebuie să fie întotdeauna perfectarea contractului de vânzare-cumpărare. În caz contrar, rezultă că dreptul de preemțiune a fost exercitat în mod neserios, fapt care trebuie să atragă răspunderea civilă delictuală.

Așadar, simpla manifestare formală a dreptului de preemțiune prevăzut de legea specială conduce, în realitate, la o restrângere a drepturilor titularului dreptului de proprietate asupra unui bun imobil - monument istoric - restrângere neprevăzută de lege, care conduce la o indisponibilizare a bunului respectiv. Exercitarea formală a dreptului de preemțiune prevăzut de Legea nr. 422/2001, neurmată de intenția serioasă de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare transformă bunul respectiv, în mod nepermis, într-un bun inalienabil, dreptul de preemțiune fiind astfel deturnat de la scopul său, respectiv acela de a conferi anumitor categorii de persoane, prioritatea de a cumpăra bunul monument istoric.

Într-o asemenea situație, rezultă o exercitare abuzivă a dreptului de preemțiune care are ca efect antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate ca urmare a exercitării dreptului menționat. Exercitarea cu rea-credință a dreptului de preemțiune a determinat producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei a unui prejudiciu de 5.000.000 euro, ce rezultă din posibilitatea investirii prețului obținut pe imobil în activitatea societății și obținerea de profit, ce trebuia stabilit prin expertiză. O a doua critică privește nemotivarea încheierii pronunțată de Curtea de Apel București, la momentul discutării probelor, când instanța de apel a respins proba cu expertiză pentru probarea prejudiciului, reclamanta susținând că este insuficient ca instanța să aprecieze că proba este nepertinentă și nu este utilă cauzei.

S-a arătat că, atât încheierea din 3 aprilie 2013, cât și Decizia nr. 344/A din 30 septembrie 2014, nu sunt motivate sub aspectul încuviințării probelor, ceea ce atrage nulitatea acestor acte procesuale, deoarece nu se poate exercita controlul judiciar, neexistând elemente în a aprecia care au fost argumentele de fapt și de drept care au format opinia instanței. Recursul este nefondat. Examinând susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând să fie analizate din această perspectivă. Sunt neîntemeiate criticile privind constatarea neîndeplinirii condițiilor privind răspunderea civilă delictuală, în raport de dispozițiile Legii nr. 422/2001 și ale art. 998-999 C. civ.

din 1864. În mod corect a statuat instanța de apel că nu există o faptă ilicită săvârșită de pârâtă, de vreme ce Primăria Municipiului București a urmat etapele prevăzute de lege pentru exercitarea dreptului de preemțiune în vederea cumpărării imobilului situat în sector 3 București, astfel încât nefinalizarea negocierilor nu-i poate fi imputată pârâtei. Legea nr. 422/2001 prevede un termen pentru exercitarea dreptului de preemțiune, iar Ordinul M.C.C. nr. 2118 din 7 martie 2007 stabilește o procedură de desfășurare a negocierilor, respectate de intimata-pârâtă. Posibilitatea eșuării negocierilor trebuie luată în calcul, deoarece legea nu prevede obligația de a cumpăra a organelor administrative ale statului sau ale administrației publice locale, în situația exercitării dreptului de preemțiune.

Art. 4 alin. (7) din actul normativ menționat prevede în mod expres că după exercitarea dreptului de preemțiune, valoarea de achiziționare se negociază cu vânzătorul. Astfel, legea lasă posibilitatea părților de a negocia prețul imobilului, urmând o ordine procedurală, prevăzută atât de lege, cât și de art. 8 din Anexa nr. 2 a Ordinului M.C.C. nr. 2118 din 7 martie 2007. Potrivit acestor acte normative, trebuie numită o comisie de negociere, prețul fiind stabilit prin expertiză, în cazul în care preemtorul și vânzătorul nu cad de acord asupra acestui element al contractului. Faptul că reclamanta a refuzat efectuarea unei expertize de evaluare a dus la stoparea negocierilor și la eșecul încheierii contractului de vânzare-cumpărare între părți cu privire la imobilul în litigiu.

În consecință, nu se poate constata existența unui abuz sau a unei fapte ilicite săvârșite de pârâtă, de vreme ce, pe de o parte exercitarea dreptului de preemțiune, conform legii nu duce în mod obligatoriu la încheierea vânzării, iar pe de altă parte, culpa pentru nefinalizarea negocierilor aparține reclamantei. Dacă nu există faptă ilicită, nu poate fi atrasă răspunderea civilă a pârâtei, astfel încât devine irelevantă din punct de vedere juridic, analizarea celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale: cauzarea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre săvârșirea faptei și prejudiciu și vinovăția pârâtei. În acest context, instanțele anterioare care au stabilit situația de fapt, necontestată de niciuna dintre părți, nu aveau temei să încuviințeze o expertiză pentru stabilirea prejudiciului, dacă nu există faptă ilicită.

În mod evident, proba este nepertinentă și nerelevantă pentru soluționarea cauzei, așa cum a consemnat instanța de apel în încheierea din 3 aprilie 2013, astfel încât motivarea apare ca suficientă pentru soluționarea litigiului, dacă nu s-a stabilit un temei juridic pentru existența prejudiciului. Probele încuviințate trebuie să servească la soluționarea cauzei, or în situația în care un anumit element de drept nu intră în componența structurii raportului juridic dedus judecății, atunci probele nu sunt nici concludente, nici pertinente pe acel aspect. Trebuie subliniat că pe parcursul judecării cauzei, instanțele trebuie să păstreze un echilibru delicat între luarea măsurilor procesuale, justificarea legală a acestora și obligația de nu se antepronunța asupra modalității de soluționare a litigiului.

Or, în speță, s-a motivat, pe larg, în hotărârea pronunțată faptul că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, aspect permis de lege, deoarece hotărârea judecătorească finalizează litigiul și permite expunerea tuturor aspectelor de fapt și de drept care au dus la convingerea instanței. Deși în motivele de recurs au fost invocate în drept și dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., în speță nu rezultă existența unor motive de nulitate care să atragă incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și nici elemente care să justifice aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 din aceeași lege. Dimpotrivă, hotărârea instanței de apel este foarte clar și coerent motivată, atât în fapt, cât și în drept, expunând argumentele care au condus la pronunțarea soluției în cauză.

Deși cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, cea mai mare parte cuprinde reproducerea unor texte de lege, expunerea situației de fapt, precum și argumente teoretice, în special pentru susținerea întrunirii condițiilor pentru răspunderea civilă delictuală. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S. SA împotriva Deciziei nr. 344/A din 30 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2015.