CASE OF MOROKO v. RUSSIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 20937/07 îndreptată împotriva Federației Ruse, prin care un resortisant rus, domnul Andrei Vladimirovici Moroko („reclamantul”),

Reclamantul este reprezentat de doamna G. Shakhmatova, avocat în Krasnoyarsk. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de doamna V. Milinchuk, reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul s-a născut în 1979 și locuiește în Krasnoyarsk.

În perioada 2001–2002 a fost judecat în fața instanței pentru o infracțiune privind drogurile și a fost achitat. A dat în judecată statul pentru repararea prejudiciului cauzat prin procesul penal și prin arestarea preventivă nefondate.

Cauza a fost prezentată în fața instanței de prim grad din Districtul Leninskiy din Krasnoyarsk. Prin hotărârile sale din 5 decembrie 2003 și din 21 septembrie 2006, instanța a dispus ca Ministerul de Finanțe să acorde reclamantului despăgubiri pentru prejudiciul moral și material. Hotărârile au devenit obligatorii la 2 februarie 2004 și, respectiv, la 16 noiembrie 2006, însă nu au fost puse în executare imediat.

Hotărârea din 5 decembrie 2003 a fost pusă în executare la 21 octombrie 2005, atunci când ministerul a plătit în contul bancar al reclamantului despăgubirea izvorâtă din hotărârea judecătorească.

Hotărârea din 21

În temeiul secțiunii 9 din Legea federală privind procedura de executare silită din 21 iulie 1997, executorul judecătoresc trebuie să pună în aplicare o hotărâre în termen de două luni. În temeiul secțiunii 242.2.6 din Codul Bugetar din 31 iulie 1998, Ministerul de Finanțe trebuie să pună în executare o hotărâre judecătorească în termen de trei luni.

Capitolul 25 din C. proc. civ. permite unei persoane să facă o plângere în instanță împotriva unei autorități ale cărei acțiuni îi încalcă drepturile (art. 254). Dacă plângerea este întemeiată, instanța dispune autorității să acorde despăgubiri pentru drepturile încălcate (art. 258).

Art. 208 C. proc. civ. autorizează instanța să crească valoarea unei despăgubiri izvorâte dintr-o hotărâre judecătorească, dacă un creditor solicită acest lucru.

Capitolul 59 alin. 4 C. civ. obligă statul să compenseze prejudiciul moral cauzat unei persoane prin încălcarea drepturilor sale de proprietate.

Reclamantul s-a plâns că din cauza perioadei lungi de timp în care hotărârile judecătorești nu au fost puse în executare s-a încălcat art. 6 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește relevanța lor, aceste articole sunt formulate după cum urmează:

Epuizarea căilor de recurs interne

Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne încălcând art. 35 § 1din convenție. Acesta a avut la dispoziție trei căi de recurs, dar nu a folosit niciuna dintre ele.

Prima cale de recurs era formularea unei plângeri privind neglijența ministerului în temeiul Capitolului 25 din C. proc. civ. Această cale de recurs ar fi fost efectivă, deoarece ar fi dus la condamnarea ministerului pentru neglijență.

A doua cale de recurs era o cerere de majorare a despăgubirii izvorâte din hotărârea judecătorească, în temeiul secțiunii 208 din C. proc. civ. În unele cazuri anterioare Curtea a considerat că epuizarea acestei căi de recurs i-a privat pe reclamanți de statutul de victimă [a se vedea

A treia cale de recurs era formularea unei acțiuni în despăgubire pentru prejudiciu moral în temeiul Capitolului 59 pct. 4 din C.civ. Conform acestui capitol, despăgubirile pentru prejudiciu moral pot fi acordate pentru neexecutarea hotărârilor pronunțate de instanțele interne, în cazul în care suferința morală, vinovăția debitorului și legătura de cauzalitate dintre acțiunile sale și consecințele negative suferite de reclamant sunt stabilite în cadrul procedurilor judecătorești. În opinia Guvernului această cale de recurs și-a dovedit eficiența în practică.

Reclamantul a replicat că nu dispunea de căi de recurs interne pe care să le epuizeze.

Prima cale de recurs menționată de Guvern doar ar fi reafirmat obligația inițială de plată conținută în prima hotărâre.

În ceea ce privește cea de-a doua cale de recurs menționată de Guvern, simpla existență a dispoziției care permitea majorarea sumelor acordate prin hotărâre judecătorească nu era suficientă pentru a îndeplini cerințele art. 6 și 13. În plus, rata oficială a inflației aplicată de instanțe nu creștea în același ritm cu inflația reală.

A treia cale nu exista în realitate deoarece Codul Civil preciza că despăgubirile pentru prejudiciul moral puteau fi acordate doar în cazurile prevăzute de lege (art. 1099). Totuși, legea nu prevedea, în mod special, despăgubiri pentru daune morale în cazul executării cu întârziere a unei hotărâri judecătorești.

Curtea se pronunță în favoarea reclamantului.

În conformitate cu art.

Cele trei căi de recurs sugerate de Guvern nu au această calitate.

Plângerea împotriva neglijenței ministerului ar oferi o hotărâre declarativă care ar reitera ceea ce era, în orice caz, evident din hotărârea inițială: statul trebuia să își plătească datoria. Această nouă hotărâre nu l-ar aduce pe reclamant mai aproape de scopul dorit, adică plata efectivă a sumei stabilite prin hotărârea judecătorească sau, după caz, despăgubirea pentru plata întârziată [a se vedea

În ceea ce privește posibilitatea majorării despăgubirii izvorâte din hotărârea judecătorească, Curtea a observat, într-adevăr, în unele cauze menționate de Guvern, că majorarea sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești a compensat în mod efectiv pierderile reclamanților cauzate de inflație. În cazurile respective, Curtea a considerat că plata acestor despăgubiri fără întârzieri excesive împreună cu recunoașterea încălcărilor de către autorități i-au privat pe reclamanți de statutul lor de victimă (

Curtea este de acord, în principiu, cu reclamantul că simpla majorare a sumelor stabilite de hotărârii judecătorești, în temeiul secțiunii 208 din C. proc. civ., nu este suficientă pentru a îndeplini cerința efectivității prevăzute de convenție, deoarece ar compensa doar posibile pierderi cauzate de inflație, nu și alte prejudicii materiale sau morale. Această reparație prin majorare, deși este accesibilă și efectivă, atât în drept cât și în practică, nu este, astfel, capabilă în general, să permită o reparație adecvată și deplină pentru neexecutare sau executare cu întârziere a unei hotărâri interne.

În ceea ce privește posibilitatea de a cere despăgubiri pentru daune morale în baza Capitolului 59 din C.civ., Curtea observă, după cum subliniază reclamantul, că legislația rusă nu prevede, în mod specific, despăgubiri pentru prejudiciu moral în cazul neexecutării sau a executării cu întârziere a hotărârilor interne. Deși acceptă opinia Guvernului că posibilitatea obținerii unei astfel de despăgubiri nu este, în principiu, exclusă de prevederile generale existente în Codul Civil, Curtea nu este convinsă că această posibilitate este suficient de sigură în practică astfel încât să îi ofere reclamantului șanse rezonabile de succes, conform cerințelor convenției.

Cu excepția unui număr limitat de cazuri menționate la secțiunile 1070 și 1100, despăgubirea pentru prejudiciul moral este supusă stabilirii vinovăției autorităților. Curtea observă că această condiție poate fi îndeplinită, cu dificultate în mod sistematic, în cazuri de neexecutare, având în vedere complexitatea procedurilor de executare și a posibilelor circumstanțe obiective care împiedică punerea în executare, precum lipsa de fonduri a debitorului. Îndoielile privind eficacitatea acestei căi de recurs sunt coroborate cu eșecul Guvernului de a demonstra în fața Curții existența unei jurisprudențe suficient stabilite și constante, care să demonstreze că această cale de recurs este efectivă atât în teorie cât și în practică. Hotărârea internă, menționată de Guvern ca acordând despăgubire pentru prejudiciul moral în temeiul prevederilor în vigoare, nu permite Curții să se îndepărteze de concluziile sale [a se vedea, de asemenea,

Prin urmare, Curtea respinge argumentul Guvernului referitor la neepuizarea căilor de recurs interne.

Termenul de șase luni

În ceea ce privește hotărârea din 5 decembrie 2003, Guvernul a susținut de asemenea, că reclamantul nu a respectat termenul de șase luni stabilit la art. 35 § 1 din convenție. Mai precis, data introducerii a fost la trei ani și patru luni după data pronunțării hotărârii și la un an și cinci luni după data executării.

Reclamantul a răspuns că abia la 24 octombrie 2007, oficialii guvernamentali care pregăteau memoriul către Curte l-au anunțat că hotărârea a fost executată.

Curtea se pronunță în favoarea Guvernului.

Atunci când nu există nicio cale de recurs efectivă, perioada de șase luni începe de la data omisiunii cu privire la care s-a depus plângerea, sau de la data la care reclamantul a aflat de omisiune (a se vedea

Hotărârea din 5 decembrie 2003 a fost executată la 21 octombrie 2005, adică cu mai mult de șase luni înainte de data introducerii. Pe de o parte, reclamantul afirmă că a aflat de transfer abia în 2007. Dar, pe de altă parte, se poate presupune, în mod rezonabil, că a aflat de transfer în 2005 deoarece această operațiune a fost înregistrată în extrasul său de cont bancar.

Rezultă că această parte a plângerii a fost introdusă tardiv și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 1 și § 4 din convenție.

Alte motive

Cu privire la hotărârea din 21 septembrie 2006, Guvernul a susținut că plângerea era în mod vădit nefondată. Perioada de punere în executare a fost scurtă. Reclamantul a trimis titlul executoriu la o autoritate greșită. Acesta a acționat cu rea-credință, deoarece, în loc să trimită titlul executoriu autorității corecte, s-a adresat Curții.

Reclamantul nu a prezentat observații în această privință.

Curtea face trimitere la numeroasele sale constatări privind încălcări cauzate de durata lungă de executare a hotărârilor interne din Rusia și observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

Perioada de executare a hotărârii din 21 septembrie 2006 a fost de la 16

O întârziere nerezonabil de lungă în executarea unei hotărâri obligatorii ar putea încălca convenția (a se vedea

Pe de o parte, hotărârea era ușor de executat, deoarece nu necesita decât transferul unei sume de bani, iar statul, și nu reclamantul, era cel care trebuia să aibă inițiativa executării acesteia (a se vedea

Pe de altă parte, perioada de timp necesară autorităților pentru executarea hotărârii nu pare

Curtea observă, mai departe, că autoritățile au acționat cu diligența necesară. Instanța competentă a trimis executorului judecătoresc titlul executoriu la două luni și șapte zile după ce hotărârea a rămas definitivă. Executorul judecătoresc a retrimis titlul executoriu instanței la aceeași dată, deoarece nu avea competență pentru executarea hotărârii în temeiul prevederilor relevante din Codul Bugetar. Două luni mai târziu, adică la 27 martie 2007, reclamantul a trimis documentele relevante către Trezoreria Federală iar hotărârea a fost aplicată la cinci luni după acea dată. Observând că Ministerul de Finanțe nu s-a conformat termenului-limită de trei luni stabilit de Codul Bugetar pentru executarea unei hotărâri Curtea nu consideră că perioada de timp care s-a scurs a încălcat cerința privind termenele rezonabile stabilită în convenție.

Având în vedere cele de mai sus și ținând seama de faptul că alocarea nu avea legătură cu principala sursă de venit a reclamantului, ci a constituit doar o compensație limitată pentru un prejudiciu trecut, Curtea constată că nu au fost încălcate art. 6 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamantul s-a plâns, în baza art. 13 din convenție, că nu dispunea de nicio cale de recurs internă împotriva neexecutării. Art.

Curtea reamintește că art. 13 a fost interpretat în mod constant de către Curte ca impunând o cale de recurs în legislația internă doar în ceea ce privește plângerile care pot fi considerate „demonstrabile” în termenii convenției (a se vedea, de exemplu,

După ce a analizat excepția preliminară a Guvernului, Curtea a constatat că reclamantul nu avea căi de recurs de epuizat, întrucât niciuna dintre cele invocate de Guvern nu era conformă cu cerința de eficacitate stabilită în convenție. Date fiind diferitele lipsuri ale căilor de recurs interne identificate mai sus (pct. 25–29), Curtea trebuie să concluzioneze că reclamantul a fost privat de o cale de recurs efectivă cu privire la pretenția sa întemeiată privind despăgubirea pentru executarea cu întârziere a hotărârii judecătorești interne pronunțate în favoarea sa. Prin urmare, a fost încălcat art.

Art. 41 din convenție dispune:

Guvernul a susținut că această cerere era nejustificată și excesivă.

Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul pretins și, prin urmare, respinge această cerere. De asemenea, Curtea consideră că, având în vedere natura încălcării constatate, constatarea unei încălcări constituie în sine o reparație echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral.

Reclamantul a solicitat, de asemenea, 281

Guvernul a susținut că această cerere era nejustificată.

Curtea constată că reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor și, prin urmare, respinge această cerere.

Declară

Hotărăște