ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1162/2015

Decizia nr. 1162/2015

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4192 din 23 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 s-a respins cererea formulată de reclamanta A., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în considerarea dispozițiilor art. 27 din Condițiile generale ale asigurării maritime de bunuri - GCMI 2006, intitulat "executarea drepturilor de recuperare", că asiguratul cedează asigurătorului toate drepturile împotriva terților.

Subrogația devine efectivă la momentul la care asigurătorul și-a îndeplinit obligația de plată. Asiguratul este obligat să semneze o scrisoare de subrogație la cererea asigurătorului", iar în conformitate cu prevederile art. 30 din cadrul aceluiași act, care reglementează legislația aplicabilă și jurisdicția, contractul de asigurare este supus legislației elvețiene.

Pe de altă parte, la data producerii riscului asigurat și la data subrogării reclamantei în drepturile asiguratului său prin plata despăgubirii erau în vigoare prevederile art. 22 din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora "în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului (...) contra celor răspunzători de producerea pagubei (...)".

Din analiza acestui text s-a reținut că subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului este o subrogație personală, astfel că drepturile se exercită de asigurător așa cum ar fi putut fi exercitate de asigurat în lipsa raporturilor de asigurare, asigurătorul beneficiind - în limita indemnizației plătite - de toate drepturile asiguratului împotriva persoanei responsabile pentru paguba cauzată.

Întrucât între asiguratul reclamantei și societățile pârâte au existat relații contractuale, reclamanta avea la dispoziție doar calea acțiunii în răspundere contractuală, nu și pe cea în răspundere civilă delictuală pe care a ales să o promoveze și să o susțină.

Având în vedere că reclamanta nu a făcut în cauză dovada că legea elvețiană consacră, în ipoteza existenței unui contract între persoana păgubită și autorul prejudiciului, un drept de opțiune al celei dintâi între acțiunea civilă delictuală și acțiunea în răspundere contractuală, cu consecința că dreptul de regres ar fi putut fi exercitat de asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite și în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală instanța apreciază că acțiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă, motiv pentru care o va respinge ca atare.

Împotriva sentinței a declarat apel apelanta-reclamantă A., solicitând admiterea apelului și anularea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Criticile au vizat aplicarea greșită a legii de către prima instanță, în sensul că, în mod eronat, reclamanta ar fi avut deschisă acțiunea în răspundere civilă contractuală. În realitate, fiind terț față de contract, asigurătorul are o acțiune proprie, căreia nu-i poate fi opus contractul dintre asigurat și asigurător (în același sens, Decizia nr. 371 din 01 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție). Acțiunea subrogatorie a asigurătorului, în limita indemnizației plătite, poate fi valorificată în condițiile dreptului comun, respectiv a răspunderii civile delictuale.

În drept, apelanta a indicat dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ., art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Intimatele au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând în argumentele expuse, că dreptul la subrogare al reclamantei s-a născut pe tărâm contractual, fiind dublat de semnarea actelor de transfer al drepturilor de la asigurat la reclamantă, anterior momentului plății indemnizației, iar acțiunea reclamantei era inadmisibilă și prin prisma constituirii reclamantei ca parte civilă în procesul penal, ceea ce împiedica formularea acțiunii în fața instanței civile, conform art. 19 din vechiul C. proc. pen.

Prin Decizia civilă nr. 1045/A din 07 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul reclamantei.

S-a reținut că litigiul de față pune în discuție natura juridică a acțiunii asigurătorului împotriva persoanei pretins vinovate de producerea riscului asigurat.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că subrogația, indiferent că este legală ori convențională, reprezintă o modalitate de transmitere, și nu de transformare a unei obligații.

Dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii riscului asigurat, nu prevăd altfel - "în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei."

Efectul subrogației este acela de a-i transfera subrogatului garanțiile de care este însoțită creanța, însă subrogația nu se limitează la garanțiile ce ar fi transmise de la creanța originară a subrogatului la creanța nouă a subrogatului: subrogația are drept obiect creanța însăși a subrogatului, cu caracterul său (civil sau comercial), data creanței, accesoriile - clauze de indexare, clauze de competență jurisdicțională, precum și toate efectele sale - spre exemplu, acțiunea în răspundere contractuală ce sancționează neexecutarea obligațiilor de către cocontractantul subrogatului.

În consecință, urmează a se reține că subrogația acordă subrogatului toate acțiunile care-i aparțineau subrogatului, cu precizarea că subrogația este în măsura plății și totodată că subrogația nu transmite drepturi atașate exclusiv persoanei subrogatului, fie prin natura lor, fie în temeiul unei convenții.

Faptul că prin Decizia nr. 32/2007 pronunțată în interesul legii s-a reținut caracterul comercial al acțiunii în regres exercitate de asigurător împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident, nu determină concluzia că asigurătorul pune în discuție o creanță nouă și fără nicio legătură cu creanța subrogatului, ci că, în concursul dintre competența specializată și cea nespecializată s-a stabilit, în considerarea caracterului comercial al activității de asigurare, competența instanței specializate.

S-a mai reținut - contrar susținerilor apelantei - că, prin efectul subrogației asigurătorul pierde calitatea de terț față de contractul încheiat de subrogat și ca atare nimic nu împiedică asigurătorul să solicite angajarea răspunderii contractuale. Principiul relativității convențiilor, la care a făcut referire reclamanta-apelantă, nu i se poate opune subrogatului.

În ce privește opțiunea între acțiunea în răspundere contractuală și delictuală, instanța de apel a considerat că, ori de câte ori se apelează la conținutul unui contract pentru a se susține un comportament ilicit, răspunderea va fi contractuală. Doar atunci când dauna, chiar dacă este cauzată între contractanți, nu are niciun raport cu obligația născută din contract, răspunderea va fi delictuală. Chiar dacă neexecutarea debitorului ar prezenta un caracter doloziv sau fraudulos - ceea ce ar înlătura limitarea despăgubirii la dauna previzibilă, răspunderea rămâne contractuală, neexistând opțiune pentru creditorul obligației neexecutate.

Așa fiind, concluzionează instanța de apel în considerentele deciziei că, punând în discuție neexecutarea obligațiilor de către parteneri contractuali ai asiguratului, asiguratul-subrogant nu putea transmite asigurătorului o creanță însoțită de dreptul la acțiune în răspundere delictuală. A admite contrariul înseamnă a înlătura efectele contractului intervenit între părți, fără a se contesta validitatea acestuia ci exclusiv prin efectul contractului de asigurare încheiat de una din părțile contractante. Or, tocmai principiul relativității contractelor se opune modificării situației intimatelor-pârâte prin efectele unui acord de voință față de care sunt terți.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanta a declarat recurs, formulând următoarele motive:

1.1. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta susține că a fost soluționată greșit problema de drept, cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește natura juridică a acțiunii pe care o are asigurătorul subrogat în drepturile asiguratului sau prin plata indemnizației de asigurare împotriva terțului responsabil de producerea pagubei, respectiv dacă aceasta este o acțiune în răspundere civilă delictuală sau o acțiune în răspundere civilă contractuală.

În susținerea acestei ipoteze, recurenta arată că natura juridică a acțiunii pe care o are asigurătorul subrogat în drepturile asiguratului sau prin plata indemnizației de asigurare împotriva terțului responsabil de producerea pagubei este o acțiune în răspundere civilă delictuală, care poate fi exercitată în condițiile dreptului comun, și în niciun caz o acțiune în răspundere civilă contractuală.

Astfel, recurenta în calitate de asigurător subrogat în drepturile asiguratului său, și-a întemeiat prezenta acțiune pe dispozițiile art. 998 - 999 din vechiul C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, aceasta fiind calea de urmat în această situație și în niciun caz o acțiune în răspundere civilă contractuală, întemeiată pe contractul de transport, așa cum în mod greșit a statuat instanța de apel.

În acest sens, recurenta invocă jurisprudența în materie, respectiv Decizia nr. 371 din 01 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și Decizia civilă nr. 8/MF din 20 mai 2009 pronunțată de către Curtea de Apel Constanța, depuse la dosarul cauzei.

Conchide recurenta sub acest aspect, că în calitate de terță persoană, străină de contractul încheiat între asiguratul său și societățile transportatoare, nu putea invoca răspunderea contractuală a cocontractanților asiguratului său, pentru acoperirea prejudiciilor pe care le-ar fi suferit, ca urmare a neexecutării ori a executării necorespunzătoare a unui contract încheiat de către alte persoane, ci doar răspunderea civilă delictuală, în măsura în care sunt întrunite condițiile pentru această răspundere.

Recurenta invocă precedentul judiciar, sens în care face trimitere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Beian contra României, reproducând ceea ce s-a statuat în decizia menționată. În alte ordine de idei, recurenta aduce argumente privind modul de interpretare a instanței supreme, care în opinia sa, trebuie să-și îndeplinească rolul în incertitudinea jurisprudențială; fără a le mai înșirui, după cum se poate observa, recurenta indică considerentele expuse în hotărârile evocate referitoare la incertitudinea jurisprudențială.

Recurenta, în concluzie, arată că soluția instanței de apel cu privire la faptul că acțiunea promovată de ea este inadmisibilă, este greșită fiind dată cu aplicarea greșită a legii, temeiul juridic al acțiunii promovate de către recurentă fiind cel corect.

Recurenta mai critică soluția instanței de apel și sub aspectul că în mod greșit a apreciat că, atunci când se invocă neexecutarea unei obligații contractuale pentru a atrage răspunderea unei persoane, aceasta răspundere va fi mereu una contractuală, în opinia sa, putând fi exercitată acțiunea în răspundere civilă delictuală.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, anularii Sentinței civile nr. 4192 pronunțată la data de 23 mai 2013 de către Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2012 și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond Tribunalului București.

Analizând criticile formulate de recurentă în raport de dispozițiile legale incidente cauzei, constată că instanțele inferioare au interpretat și aplicat greșit, ipoteză circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

În cauză, după cum se poate observa, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtele SC B. SRL, SC C. SRL și D. solicitând instanței să dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 396.010,62 euro, reprezentând prejudiciul ce a rezultat ca urmare a plații indemnizației de asigurare către asiguratul său E. SA, datorită pierderii unui număr de 8.609 anvelope, transport efectuat de către societățile pârâte.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că asiguratul său, E. SA, a contractat cu societățile pârâte transportul mai multor containere conținând anvelope marca F., de la fabrica din Slatina până la diverse destinații din Extremul Orient (Singapore, Hong Kong, China, Japonia). Astfel, transportul containerelor a fost împărțit în 2 tipuri de transporturi distincte, aflate în exclusivitate sub controlul pârâtelor. Mai întâi, transportul rutier de la fabrica F. din Slatina până în portul Constanța și ulterior, transportul maritim din portul Constanța, containerele fiind încărcate pe diverse nave aparținând pârâtei D. și transportate pe mare până la destinația finală. Odată ajunse la destinația finală, s-a constatat lipsa din containere a anvelopelor, acestea fiind înlocuite cu saci de nisip, având o greutate aproape identică.

Prima instanța a respins acțiunea formulata de reclamantă ca inadmisibilă, reținând în considerentele hotărârii faptul că reclamanta ar fi avut la îndemână calea unei acțiuni în răspundere contractuală împotriva pârâtelor și în niciun caz o acțiune în răspundere civilă delictuală.

Soluția primei instanțe, confirmată de instanța de apel este greșită, astfel cum se va arăta în continuare:

Problema care trebuie să o dezlege instanța de recurs, se referă la natura dreptului asigurătorului la acțiunea în regres pentru recuperarea despăgubirilor de la cei răspunzători de producerea prejudiciului derivă din lege - art. 22 din Legea nr. 136/1995 - și din contractul de asigurare, iar subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului, în limita indemnizației plătite, poate fi valorificată în condițiile dreptului comun.

Așa fiind, prin subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului, acesta are la îndemână o acțiune proprie ce nu poate fi confundată cu acțiunea pe care asiguratul ar putea să o promoveze împotriva celui responsabil de producerea prejudiciului și care derivă din contractul de transport internațional CMR.

În consecință, prejudiciul provocat de terțul responsabil poate fi solicitat în condițiile dreptului comun, asigurătorului neputând a-i fi opuse prevederile speciale reglementate de contractul de transport întrucât între asigurător și terțul ce a provocat dauna nu a existat o relație contractuală.

Conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei.

Reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului, drepturi care decurgeau din contractul de transport internațional de mărfuri încheiat cu pârâta, temeiul răspunderii acesteia fiind contractul respectiv.

Prin subrogarea intervenită în puterea legii și a contractului de asigurare, temeiul răspunderii pârâtei nu se modifică, aceasta putând invoca împotriva asigurătorului toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le putea opune și cocontractantului său.

Prin urmare, pornind de la dispozițiile speciale ale Convenției CMR, aplicabile în speță, și având în vedere atât prevederile Legii nr. 136/1995, cât și pe cele ale Codului civil privind subrogația, recurenta consideră evident faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit Așa fiind, prin subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului, acesta are la îndemână o acțiune proprie ce nu poate fi confundată cu acțiunea pe care asiguratul ar putea să o promoveze împotriva celui responsabil de producerea prejudiciului și care derivă din contractul de transport internațional CMR.

În consecință, prejudiciul provocat de terțul responsabil poate fi solicitat în condițiile dreptului comun, asigurătorului neputând a-i fi opuse prevederile speciale reglementate de contractul de transport întrucât între asigurător și terțul ce a provocat dauna nu a existat o relație contractuală.

De asemenea, aceste motive evocă explicit problema de drept mai sus menționată a raportului dintre cele două forme de răspundere: contractuală și delictuală, a existenței contractului și a priorității răspunderii civile contractuale în aplicarea principiului specialia generalibus derogant și încălcarea principiului neadmiterii opțiunii între cele două forme de răspundere civilă cât și a greșitei rețineri a principiului disponibilității.

Prin urmare, în mod greșit, instanțele a soluționat litigiul având în vedere condițiile răspunderii civile contractuale, în timp ce temeiul juridic al acțiunii este cel al răspunderii civile delictuale, așa încât prin respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, confirmată de instanța de apel, instanțele anterioare au soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei, adică fără a analiza îndeplinirea condițiilor legale ale răspunderii civile delictuale, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta A. Elveția împotriva Deciziei civile nr. 1045/A din 7 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, să caseze decizia atacată, precum și Sentința civilă nr. 4192 din 23 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Cu prilejul rejudecării cauzei se va analiza pricina sub aspectul îndeplinirii răspunderii civile delictuale și, stabilirea despăgubirilor pretinse de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. Elveția împotriva Deciziei civile nr. 1045/A din 7 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia precum și Sentința civilă nr. 4192 din 23 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2015.

Procesat de GGC - NN