ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 14.03.2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 772/2018

HOTĂRÂRE
14.03.2018
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 772/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 772/2018

Asupra recursului civil de față, constata următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr. x/281/2016 în data de 18 februarie 2016, reclamanta A. a solicitat instanței să constate deschisă succesiunea defuncților B. și C. și calitatea sa de unică moștenitoare.

În data de 16 martie 2016 reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând să se constate, în contradictoriu cu Municipiul Ploiești, dobândirea prin uzucapiune de lungă durată, a suprafeței de 324 mp situată în Ploiești, și să se constate calitatea sa de unic moștenitor al celor doi defuncți.

În ședința de judecată din data de 24 mai 2017, reclamanta a restrâns obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând sa se constate că a dobândit terenul prin uzucapiune,

Prin sentința civilă nr. 5706 din 21 iunie 2017, Judecătoria Ploiești a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Ploiești și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.

Prin Decizia nr. 1692 din 07 noiembrie 2017, Tribunalul Prahova, secția l civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 5706 din 21 iunie 2017 pronunțată de Judecătoria Ploiești,

Decizia a fost dată cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.

Cererea de recurs a fost înaintată, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a fixat termen de judecată la 14 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.,

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,(în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4, orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul ci Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apei și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiunea tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți ia cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, ''s-ar ajunge Ia o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, aceiași scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are roiul de a realiza interpretarea și aplicarea z unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest roi se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor ' pronunțate de tribunale, procedând Ia examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme*în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, declină în favoarea Curții de Apel Ploiești competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1692 din 7 noiembrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2018.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2018-03-28
0,97
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1110/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 12 august 2015, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Ploiești, solicitând instanței ca, prin hotăr
ÎCCJ 2018-03-22
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1040/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin Sentința civilă nr. 4.822 din 25 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Ploiești, a fost admisă cererea de chemare în judecată precizată formulată de către reclamanții A., B. și C., D. și E., a
ÎCCJ
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2166/2018
Prin sentința nr. 5788 din 22 iunie 2017 Judecătoria Ploiești a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Ploiești prin primar și C.; a constatat dreptul de proprietate al reclaman
ÎCCJ 2018-05-02
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1538/2018
Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Prahova, secția I civilă, la data de 1 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. (autoarea reclamanților B. și C.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Ploiești, anul
ÎCCJ 2018-02-02
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 275/2018
, secția I civilă a admis acțiunea și a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra suprafeței de 1269,00 m.p. teren situat în municipiul Ploiești, județul Prahova, astfel cum a fost identificat, prin perimetrul 1-2-3-4-5-1 pe pl
Sursă