ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 166/2018

Decizia

nr. 166/2018

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul judecătoriei Sectorului 6

București la data de 18 august 2014, sub nr. x/303/2014, reclamantul A., a

solicitat în contradictoriu cu pârâta B. și intervenientul forțat

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca prin

hotărârea ce se va pronunța, în temeiul prevederilor art. 27 din O.G.

nr. 137/2000, să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor de

pensie neplătite de CPMB și care în mod discriminator și abuziv

nu i-au fost plătite nici până la data de 18 august 2014 prin

nesoluționarea abuziv/ilicită a Dosarului nr. x/2/2012*, precum

și obligarea pârâtei la dezdăunare pentru fapta de discriminare în

cuantum de 200.000 lei daune morale pentru lipsa de folosință a

pensiei aferente lunii decembrie 2012 până în prezent.

Prin

Sentința civilă nr. 7715 din 21 octombrie 2014 pronunțată

în Dosarul nr. x/303/2014, Judecătoria Sectorului 6 București a

respins ca neîntemeiată cererea și a luat act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., apel respins de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr.

3599A din 19 octombrie 2015.

Împotriva

acestei din urmă decizii reclamantul a declarat recurs, înregistrat la

Tribunalul București la data de 29 iunie 2016.

Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 420

din 14 septembrie 2017, a declinat competența de soluționare a

recursului declarat de reclamantul A. în favoarea Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 18 decembrie 2017 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 9.

Prin

rezoluția completului din data de 20 decembrie 2017, s-a fixat termen de

judecată la 23 ianuarie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La

acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1)

coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea

atacată cu recurs a fost pronunțata de către Tribunalul

București într-un litigiu având ca obiect pretenții, reclamantul

solicitând daune morale în cuantum de 200.000 lei.

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa".

Din

norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competenta ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin

urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O

asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul

art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod,

în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a

optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd

că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din

Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează

toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi

intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept

comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art.

483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile

alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către

Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit

competenței sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.

97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind

de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

Noul

C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel

încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, curțile de

apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în

condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu

regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă.

Cum

în speță, judecătoria a fost învestită în primă

instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost

soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma

art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în

materia recursului a instanței supreme.

Aceasta

întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții

de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz

prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor),

care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

În

aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a

recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de

către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare,

respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea

căreia Înalta Curte urmează a declina competența de

soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132

alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A.

împotriva Deciziei civile nr. 3599A din data de 19 octombrie 2015,

pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

favoarea Curții de Apei București, secția a IV-a civilă.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2018.

Procesat

de GGC - GV