ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 827/2018

Decizia nr. 827/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Timișoara la data de 26 octombrie 2015, reclamanta A., a chemat în

judecată pe pârâta B. Giarmata prin primar, solicitând ca prin

sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei

Ia plata sumei de 5.500 lei, reprezentând despăgubiri civile, precum

și a sumei de 25.000 lei cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul

suferit ca urmare a evenimentului petrecut pe raza localității

Giarmata.

Prin sentința civilă

nr. 12692 din 2 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria

Timișoara în Dosarul nr. x/325/2015, a fost admisă acțiunea

formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. Giarmata prin primar.

A fost obligată pârâta

să achite în favoarea reclamantei suma de totală de 13.600 lei din

care suma de 3.600 lei, cu titlu de daune materiale și suma de 10.000 lei,

cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta la

plata în favoarea reclamantei a sumei de 800 lei,

Prin Decizia nr. 1268 din data

de 2 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția

I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, fiind

obligată, totodată, la plata sumei de 1.200 lei către

reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din

urmă decizii, pârâta a declarat recurs, înregistrat ia Tribunalul

Timiș, instanță care a înaintat cererea de recurs, împreună

cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Dosarul a fost

"înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 9 februarie 2018 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluția

completului din data de 12 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la

15 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de

recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art.

483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta

Curte de Casație și Justiție Curte constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului

a fost pronunțată de către tribunal în apel într-un litigiu

având ca obiect pretenții sub valoarea de 200.000 lei.

Potrivit dispozițiilor art.

97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților

de apel, precum si a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența să".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apei și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că "Înalta

Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres

în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din

cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a noimei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd

că „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din

Constituție, potrivit cărora „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin, (3) C. proc. civ., ce prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îi urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483

alin, (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3)

se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în

acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că

acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie

diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume

că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută

în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel,

N.C.P.C. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin.

(3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță,

judecătoria a fost învestită în primă instanța cu judecarea

acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă

că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care

reglementează competența în materia recursului a instanței

supreme.

Aceasta întrucât, pe de o

parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe

de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu

privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă

competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În aplicarea acestei norme,

față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența

de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva

hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Timiș

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

Timișoara, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va

declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența

de soluționare a recursului formulat de către pârâta B. Giarmata prin

primar împotriva Deciziei nr. 1268 din data de 2 noiembrie 2017, pronunțată

de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în favoarea Curții de

Apel Timișoara.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 martie 2018.