ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 619/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 619/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 619/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Craiova Ia data de 24 februarie 2017, reclamantul A.

Craiova a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca

prin sentința ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata

sumei de 246,10 lei, reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare

ocazionate de spital cu acordarea serviciilor medicale.

Prin sentința

civilă nr. 7927 din 23 iunie 2017, pronunțată de

Judecătoria Craiova, a fost respinsă, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamantul A. Craiova, în contradictoriu cu

pârâtul B.

Tribunalul Dolj, secția

I civilă, prin Decizia nr. 2230 din 06 noiembrie 2017, a respins, ca

nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. Craiova împotriva

sentinței civile nr. 7927 din 23 iunie 2017, pronunțată de

Judecătoria Craiova, în contradictoriu cu intimatul-pârât B.

Împotriva acestei

decizii, reclamantul A. Craiova a declarat recurs.

Prin adresa din

12 decembrie 2017, Tribunalul Dolj, prin intermediul Curții de Apel

Craiova, a înaintat recursul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă, la data de 12 ianuarie 2018 și trimis, spre

soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de

filtru nr. 4.

Prin

rezoluția completului din data de 15 ianuarie 2018 s-a fixat termen de

judecată la 22 februarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La

acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în

apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică

de 200.000 lei.

Potrivit

primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum

și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

C. proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare

a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu

sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...),

precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la

1.000.000 lei inclusiv."

Prin

Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. Ia data de 20 iulie

2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum

și în alte cereri evaluabile în hani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea

ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,

distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27

C. proc. civ. care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al

competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel

al admisibilității căii extraordinare de atac, trebuie stabilit

dacă din considerentele deciziei se

desprinde

concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate

în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art.

94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de

dispoziția legală constatată ca fiind contrară

Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a

fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv,

altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2)din

Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

Ia un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din

considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul

nediscriminatoriu ia calea de atac, ce intră în conținutul dreptului

la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs

soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile

art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi

încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează

recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea

Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este

asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste

litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la

o anumită instanță.

În absența

unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții"

Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces

echitabil prin absența accesului ia recurs la instanța supremă,

cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior

Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată

în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar

atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3)

din Constituție referitoare ia rolul Înaltei Curți în unificarea

jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea

Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a

absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului

la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe

acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în

competența de soluționare

a

Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce

înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile

intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți

de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului

de constituționalitate, se constată că această premisă

a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în

valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Din

cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost

considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru

asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă,

fără a se reține o statuare asupra încălcării

dreptului ia un proces echitabil sau a unui alt drept fundamenta! prin

menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de

soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani,

altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 2/2013.

Așadar,

în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia

că această competență revine Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții

Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20

iulie 2017.

Înalta

Curte constată că, în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor C. proc. civ., curtea, de apel este instanța

competentă sa soluționeze recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv

(litigii soluționate în primă instanță de către

judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp

ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a

recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în

cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de

200.000 lei.

Pe

acest aspect, pe lângă cele expuse în legătură cu decizia

Curții Constituționale, este de precizat ca, potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare

legislativă prin care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea

recursului în casație are un scop legitim, dacă acesta constă în

evitarea aglomerării excesive a instanței supreme cu cauze de mai

mică importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de

acces la un tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 parag. 1 din

Convenție, chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca

urmare a aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care

îl îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de

casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de

soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest sens, hotărârea

din 19 decembrie 1997

pronunțată

în cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei, parag. 36-39 și

jurisprudența acolo citată).

Așadar,

potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre

nerespectarea dreptului de acces la instanță nici măcar în

situația în care accesul la recurs este condiționat de o anumită

valoare a obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul

la recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar la

instanța supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând de

întrunirea unui prag valoric.

În

ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a

dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta

Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile

declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a

altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în

interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice

alte cereri date prin lege în competența sa".

Din

norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin

urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în

sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu

sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O

asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art.

97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în

cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă

și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea

Înaltei Curți.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă

nouă de

competență, prin adăugare ia lege, rezultat ce contravine

prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date

în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi

impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei

Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea

recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza

finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică

în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce Ia plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin, (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97

pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri,

atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind

de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe

de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută

de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul

că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel

judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu

toate acestea, se impune a fi identificată o instanță

competentă pentru soluționarea recursului de față, dat

fiind că „Niciun judecător nu poate refuza să

judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează

art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În

acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit

cărora ., în cazul în care o pricină nu poate fi

soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa

acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la

situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza

principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele

acesteia si ținând seama de cerințele echității".

După

cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele

dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de

aplicare a acestora.

În

absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru

soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate

în apel de către tribunale și. neputând fi identificată vreo

uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și

identificarea instanței competente în cauză „în baza

dispozițiilor legale privitoare ia situații

asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar tară a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pot. 1 C.

proc. civ.

În

acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C.

proc. civ., conform cărora „În cazurile anume prevăzute de lege,

recursul se soluționează de către instanța ierarhic

superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe

acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel

soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un

tribuna! în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,

astfel cum dispune art. 483 alin, (4) teza finală cu referire la art. 483 alin.

(3) C. proc. civ.

Soluția

legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se

impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o

interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune,

fiind vorba despre „situații asemănătoare".

În

aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C.

proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Dolj revine instanței ierarhic superioare, respectiv

Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta

Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând

și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului formulat de reclamantul A.

Craiova împotriva Deciziei nr. 2230 din 6 noiembrie 2017 a Tribunalului Dolj, secția

I civilă, în favoarea Curții de Apei Craiova.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.