ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 613/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 613/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 613/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 08 iulie 2016, reclamantul A.

Craiova a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca

prin sentința ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata

sumei de 2.847,35 lei, reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare

ocazionate de spital cu acordarea serviciilor medicale.

Prin

sentința civilă nr. 3719 din 17 martie 20I7,

pronunțată de Judecătoria Craiova în Dosar nr. x/215/2016, a

fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. Craiova, în

contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Prin

Decizia nr. 1727 din 14 septembrie 2017, Tribunalul Dolj, secția I

civilă, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. Craiova,

împotriva sentinței civile nr. 3719 din 17 martie 2017,

pronunțată de Judecătoria Craiova, în contradictoriu cu intimatul-pârât

B., ca nefondat.

Împotriva

acestei din urmă decizii, reclamantul A. Craiova a declarat recurs.

Prin

adresa din 6 decembrie 2017, Tribunalul Dolj, prin intermediul Curții de

Apel Craiova, a înaintat recursul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 12 ianuarie 2018 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 4.

Prin

rezoluția completului din data de 15 ianuarie 2018 s-a fixat termen de

judecată la 22 februarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La

acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în

apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică

de 200.000 lei.

Potrivit

primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum

și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

C. proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare

a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu

sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (…), precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv."

Prin

Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie

2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În

ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții

Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei,

din perspectiva art. 27 C. proc. civ. care ar fi relevantă într-un alt

context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a

recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de

atac, trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se

desprinde concluzia că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000

iei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de

dispoziția legală constatată ca fiind contrară

Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a

fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2)

din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul Ia calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din

considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul

nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului

Ia un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs

soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile

art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi

încălcate în măsura m care Înalta Curte nu soluționează

recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În

viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția

este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în

aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin

accesul fa o anumită instanță.

În

absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții

Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un

proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior

Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată

în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar

atunci când a constatat Încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3)

din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea

jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea

Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a

absenței accesului Ia calea de atac a recursului, și nu a accesului

la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe

acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în

competența de soluționare

a

Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce

înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile

intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți

de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului

de constituționalitate, se constată ca această premisă a

fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în

valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Din

cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost

considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru

asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă,

fără a se reține o statuare asupra încălcării

dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin

menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare

a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât

litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar,

în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia

că această competență revine Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții

Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20

iulie 2017.

Înalta

Curte constată ca, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C.

proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să

soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 200.000 lei Inclusiv (litigii soluționate

în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art.

94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine

competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor

pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului

cererii depășește pragul de 200.000 lei.

Pe

acest aspect, pe lângă cele expuse în legătură cu decizia

Curții Constituționale, este de precizat că, potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare

legislativă prin care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea

recursului în casație are un scop legitim, dacă acesta constă în

evitarea aglomerării excesive a instanței supreme cu cauze de mai

mică importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de

acces la un tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 parag. 1 din

Convenție, chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca

urmare a aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care

îi îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de

casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de

soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest sens,

hotărârea din 19 decembrie 1997

pronunțată

în cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei, parag. 36 - 39 și

jurisprudența acolo citată).

Așadar,

potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre

nerespectarea dreptului de acces la instanță nici măcar în

situația în care accesul ia recurs este condiționat de o anumită

valoare a obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul

Sa recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar la

instanța supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând de

întrunirea unui prag valoric.

În ceea

ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a

dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta

Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile

declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a

altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în

interesul, legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice

alte cereri date prin lege în competența sa".

Din

norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin

urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată ou

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O

asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art.

97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în

cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței

în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă

nouă de competență,

prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C.

proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi

stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile ".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensu!

că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date

în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s~ar fi

impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei

Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea

recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza

finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică

în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 1.26 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97

pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind

de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de

altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de

principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul

că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel

judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu

toate acestea, se impune a fi identificată o instanță

competentă pentru soluționarea recursului de față, dat

fiind că „Niciun judecător nu poate refuza să

judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează

art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest

caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit

cărora „ În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată

nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă,

nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor

generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia

și ținând seama de cerințele echității".

După

cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele

dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de

aplicare a acestora.

În absența

unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de

către tribunale și neputând fi identificată vreo

uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și

identificarea instanței competente în cauză „în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar iară a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât,

dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct

incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C.

proc. civ.

În acest

context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc.

civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se

soluționează de către instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe

acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apei

soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un

tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,

astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin.

(3) C. proc. civ.

Soluția

legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se

impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o

interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune,

fiind vorba despre „situații asemănătoare".

În aplicarea

acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ.,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Dolj

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina

competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului formulat de reclamantul A.

Craiova împotriva Deciziei nr. 1727 din 14 septembrie 2017 a Tribunalului Dolj,

secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2018.