ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1482/2017

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 612 Ap din 04 aprilie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în opinie majoritară, a respins apelul declarat de intervenientul în interes propriu UAT Brașov împotriva sentinței civile nr. 104/S/2015 pronunțată de Tribunalului Brașov, secția I civilă.

A admis în parte apelul declarat de reclamantul Consiliul Județean Brașov împotriva aceleiași sentințe, și în consecință a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul Consiliul Județean Brașov în contradictoriu cu pârâții A. și B.

A admis în parte cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul UAT Brașov, și în consecință a obligat pe pârâții A. și B. să plătească reclamantului Consiliul Județean Brașov suma de 256.

852 euro în echivalent lei, la momentul efectuării plății, reprezentând investiții aduse imobilului situat în Brașov, P-ta S. și înscris în CF X Brașov la A+1, nr. top nou A.

A păstrat neschimbate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A respins cererea de reducere a onorariilor experților în apel.

A admis cererea expertului C. și a obligat pe reclamantul Consiliul Județean Brașov să plătească expertului C. suma de 10.000 RON, contravaloare lucrare de expertiză ordonată în apel, reprezentând onorariu expert.

Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat că obiecțiile formulate de apelantul intervenient în interes propriu UAT Brașov nu se susțin întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în temeiul dispoziției nr. 12/2009 a Președintelui Consiliului Județean a fost intabulat dreptul de proprietate în CF Y Brașov, nr. top A - lot 1, conform celor de sub B2.3 în baza actului CF Z. Din această perspectivă, intrat în circuitul civil, dreptul de proprietate este opozabil erga omnes, cererea de constatare a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, respectiv cea de rectificare a mențiunilor de CF, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților A. și B. fiind corect respinsă de către prima instanță.

Corect a apreciat tribunalul că se impun cu putere de lucru judecat considerentele deciziei nr. 147/Ap din 23 octombrie 2012, iar față de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 nu se poate constata existența unei alte situații decât cea rezultată din evidențele de CF, cererea de rectificare a cărții funciare și înscriere a dreptului de proprietate în favoarea Județului Brașov fiind temeinic și legal respinsă.

Criticile formulate de către apelantul reclamant Consiliul Județean Brașov se susțin în parte.

Astfel, dacă Legea nr. 10/2001 permite aplicarea în completarea dispozițiilor sale a normelor de drept comun, în materia îmbogățirii fără justă cauză, încadrarea juridică a cererii, respectiv temeiul de drept, raportat la instituția îmbogățirii fără justă cauză sau a accesiunii imobiliare; prescripția dreptului material la acțiune; elementele probatorii relativ la buna sau reaua credință a constructorului.

Admisibilitatea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză întemeiată pe dispozițiile dreptului comun promovată de către deținătorul bunului în contradictoriu cu fostul proprietar, în absența unui temei de drept prevăzut în legea specială nu este exclusă de plano, sub raționamentul că atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu conține vreo dispoziție expresă care să reglementeze posibilitatea acordării acestora nu se aplică dreptul comun.

Practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție întemeiată pe interpretarea art. 9 și art. 48 din Legea nr. 10/2001, este în sensul inadmisibilității acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, sub raționamentul că atâta timp cât principiul echității nu îl îndreptățește pe fostul proprietar la restituirea cheltuielilor efectuate cu reparațiile aduse imobilului preluat în starea de degradare nu este echitabil ca fostul proprietar să fie obligat să plătească contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului restituit de către deținătorii acestuia.

Practica judiciară în materia admisibilității "actio de in rem verso", pentru ipoteza investițiilor ce au sporit valoarea imobilului realizate de către deținători la un imobil a cărui situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este constantă, în litigiul privind Cauza Ileana Lazăr împotriva României (Cererea nr. 5647/02) hotărâre Strasbourg 17 februarie 2009, instanțele naționale pronunțându-se în sensul admisibilității acțiunii și obligării la plata sumei de 3.410.272,3 RON reprezentând contravaloarea investițiilor ce au sporit valoarea imobilului. CEDO a reținut că față de circumstanțele specifice ale speței, reclamanta nu a suferit o sarcină disproporționată și excesivă, prin recunoașterea investițiilor efectuate și instituirea dreptului de retenție, nefiind încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

Din interpretarea art. 41 din Legea nr. 10/2001 rezultă că distrugerile și degradările cauzate imobilelor cad în sarcina deținătorilor, iar atâta timp cât deținătorii sunt ținuți la plata acestora este neechitabil ca îmbunătățirile aduse imobilului restituit de către deținătorii acestuia să nu poată fi solicitate de la fostul proprietar.

Totodată, interpretarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 este în sensul că restituirea în natură se face prin raportare la starea imobilului la data notificării iar în ipoteza restituirii prin echivalent prin raportare la valoarea imobilului la data cererii de restituire. Concluzia este că valoarea imobilului se raportează la starea acestuia la data cererii de restituire, chiar dacă procedura administrativă sau judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001 este finalizată ulterior. Ipoteza îmbunătățirilor efectuate la imobil de la momentul notificării - 2001 și până la momentul finalizării procedurii judiciare 2009 nu este reglementată de art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Asupra imobilului începând cu anul 1991, Muzeul de Etnografie Brașov deține un drept de administrare, dat fiind faptul că acesta este imobil cu o altă destinație încă din anul 1955, fiind monument istoric din clasa A.

Pornind de la natura juridică a dreptului de administrare care este un drept real principal și care are drept conținut dreptul de folosință și dreptul de dispoziție materială prin raportare la dreptul de folosință deținut de chiriași care este de principiu un drept de creanță, dacă art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede dreptul chiriașilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință, pentru îmbunătățirile necesare și utile, cu atât mai mult față de natura juridică a dreptului de administrare trebuie validat dreptul deținătorilor de a solicita despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilelor care au altă destinație cum este și cazul în speță. Această cerere nu poate fi analizată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci prin raportare la dispozițiile dreptului comun, cuprinse în art. 997 C. civ., corecta calificare în speță a acțiunii fiind o "actio de in rem verso" întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, în lipsa unor reglementări cu caracter special.

Faptul că legea specială reglementează numai situația chiriașilor, nu poate conduce la respingerea pretențiilor deținătorilor pentru raționamentul că legea "nu reglementează și dreptul unității deținătoare la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile", întrucât s-ar ajunge la o discriminare nejustificată a acestora față de chiriași.

Art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu este o normă limitativă, în sensul că ea nu interzice și altor categorii de deținători ai imobilelor în litigiu, dreptul de a primi despăgubiri pentru sporul de valoare adus.

O interpretare dată Legii nr. 10/2001 prin care s-ar statua că sub aspectul stabilirii drepturilor și obligațiilor tuturor categoriilor de deținători, obligațiile care le incumbă sunt aceleași cu ale chiriașilor, în timp ce drepturile la despăgubiri pentru sporul de valoare sunt recunoscute numai celor din urmă, ar duce la concluzia că norma este discriminatorie.

Imobilul în litigiu are destinația muzeu, sens în care nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 în ce privește plata contravalorii investițiilor efectuate de către deținători, aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză instituind obligația de restituire și pentru ipoteza accesiunii imobiliare reglementate de art. 494 C. civ.

Dispozițiile art. 494 C. civ. sunt în sensul că, în cazul constructorului de rea-credință, proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru obligarea constructorului să-și ridice, pe cheltuiala sa, lucrările, ceea ce înseamnă că nu se pune problema despăgubirilor, sau să păstreze lucrările, situație în care este recunoscut dreptul constructorului la despăgubiri.

Pentru investițiile realizate la imobil ulterior momentului octombrie 2005, dată la care a fost transmisă de către Prefectura Brașov la Consiliul Județean Brașov completarea notificării în temeiul Legii nr. 247/2005, sunt aplicabile dispozițiile art. 494 C. civ., constructorul este de rea credință iar obligația de acordare a investițiilor este afectată de condiția pur potestativă, întrucât proprietarul nu a intrat în posesia imobilului și nu și-a manifestat dreptul de a păstra lucrările.

Pentru intervalul 11 decembrie 2001 și până la 10 octombrie 2005, când s-a luat la cunoștință de notificare, reclamantul Consiliul Județean Brașov este constructor de bună-credință întrucât a avut convingerea fermă, dar eronată, că imobilul este proprietatea sa.

Nu sunt excluse lucrările de investiții efectuate la un imobil proprietatea altei persoane de la aplicabilitatea art. 494 C. civ., clarificări în acest sens fiind aduse de art. 578 alin. (3) Noul C. civ. potrivit cu care lucrările adăugate sunt lucrări care nu au existență de sine-stătătoare (exemplul etajului adăugat la o construcție existentă), dispoziții care înlocuiesc acele dispoziții din art. 494 C. civ. 1864 care se refereau la constructorul de bună-credință (alin. (3) teza finală). Nu se susțin criticile întemeiate pe excepția prescripției dreptului material la acțiune întrucât "în cazul prevăzut de art. 494 C. civ. (corespondentul art. 581 și art. 582 N C. civ.), prescripția dreptului la acțiunea în despăgubire a autorului lucrării începe să curgă de la data la care a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de repararea lui, moment care în practică coincide, de regulă, cu data la care proprietarul terenului invocă accesiunea ori solicită predarea imobilului" .Ori, data la care reclamantul a cunoscut prejudiciul și pe cel care răspunde de repararea lui este data de 14 ianuarie 2009 moment la care a fost emisă Dispoziția 12 iar acțiunea introductivă de instanță a fost înregistrată la data de 15 iunie 2011, fără a fi încălcat termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește caracterul lucrărilor efectuate în intervalul 11 decembrie 2001 - 10 octombrie 2005, în raporturile cu un constructor de bună-credință, pârâții sunt ținuți să înapoieze valoarea materialelor și prețul muncii, sau să plătească o sumă de bani egală cu acea creștere a valorii fondului, însă limitele investirii instanței, cu respectarea principiului disponibilității și în raport de care au fost fixate obiectivele raportului de expertiză administrat în cauză au vizat exclusiv stabilirea investițiilor aduse imobilului situat în Brașov, P-ta S. și înscris în CF nr. X Brașov la A+1, nr. top nou A, prin aceasta înțelegându-se contravaloarea materialelor și prețul muncii, astfel cum au fost ele cuantificate în Răspunsul la obiecțiunea nr. 2- lista 5, din care au fost înlăturate cheltuielile efectuate cu relocarea chiriașilor din imobil, rezultând o valoare totală de 256.852 euro.

Pronunțându-se asupra cererii de acordare a investițiilor Curtea nu încalcă art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că este schimbată cauza și obiectul cererii reconvenționale, întrucât în baza rolului activ instanța este chemată să dea pretențiilor reclamantului calificarea juridică corectă în temeiul art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Ori, investirea instanței a vizat stabilirea nivelului valoric al intervențiilor efectuate asupra monumentului de arhitectură, care a determinat modificarea substanței acestuia iar instanța a calificat cererea ca fiind o actio de in rem verso, C. civ. la art. 494 făcând aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză, fiind instituită obligația de restituire întrucât are loc. o mărire a patrimoniului pârâților A. și B. pe seama patrimoniului reclamantului Consiliul Județean Brașov.

Dispozițiile Legii nr. 422/2001 obligă unitatea deținătoare să execute paza, întreținerea, conservarea, consolidarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentului istoric, iar pentru ipoteza în care obiect al notificării de restituire este un monument istoric, atunci regimul juridic al acestui monument istoric este cel prevăzut de Legea nr. 422/2001, și nu de Legea nr. 10/2001. Rezultă că prin armonizarea dispozițiilor celor două legi speciale, unitatea deținătoare ținută la lucrări de investiții asupra imobilului monument istoric notificat are dreptul la contravaloarea investițiilor efectuate la imobil, cât timp art. 9 din Legea nr. 10/2001 stabilește doar plafonul de valoare al imobilului la data cererii de restituire.

2.1. Motive

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul Consiliul Județean Brașov, intervenienta UAT Județul Brașov și pârâții A. și B.

Instanța de apel a obligat pârâții la plata sumei de 256.852 euro în echivalent în lei la momentul plății, pentru perioada 11 decembrie 2001 - 10 octombrie 2005, când s-a luat cunoștință de notificare.

Nu există nicio dovadă din care să rezulte că notificarea pârâților a ajuns la Consiliul județean Brașov la 18 octombrie 2005.

În realitate, notificarea a ajuns la această parte la 18 octombrie 2006, astfel încât trebuie acordată contravaloarea investițiilor în perioada 11 decembrie 2001 - 18 octombrie 2006.

- În condițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel a nesocotit prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., schimbând direct în apel cauza cererii apelanților.

Astfel, instanța de apel a admis direct în apel încadrarea pretențiilor apelanților în cadrul accesiunii imobiliare și a admis cererea de intervenție accesorie, deși UAT Județul Brașov, în calitate de intervenient accesoriu în interesul reclamantului, nu a formulat apel;

- Admiterea cererii de intervenție accesorie este inadmisibilă. Cererea de intervenție accesorie a fost admisă, în pofida faptului că UAT Județul Brașov nu a formulat apel împotriva hotărârii de respingere a cererii de intervenție accesorie;

- Instanța a arătat, pentru prima dată în apel, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 în ce privește plata contravalorii investițiilor efectuate de către deținători, aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză instituind obligația de restituire și pentru ipoteza accesiunii imobiliare reglementate de art. 494 C. civ. Or, accesiunea imobiliară artificială nu a fost invocată în cauză.

Pe de altă parte, lucrările invocate de către reclamanți au fost realizate asupra unui imobil construcție, în timp ce accesiunea este specifică situației în care construcția a fost înglobată în terenul aparținând altei persoane.

Jurisprudența a decis că domeniul de aplicare al art. 494 C. civ. cuprinde numai situațiile în care un terț ridică pe terenul altuia construcții noi, iar nu și pe cele în care lucrările efectuate reprezintă reparații sau îmbunătățiri aduse imobilului;

- Decizia este nelegală în raport cu prevederile art. 997 C. civ., care reglementează îmbogățirea fără justă cauză ce dă dreptul la despăgubiri doar pentru sporul de valoare adus patrimoniului persoanei de la care se solicită.

Sumele la care a obligat instanța reprezintă investițiile aduse imobilului în litigiu, ceea ce nu este echivalent cu sporul de valoare adus imobilului;

- Instanța de apel a dispus plata unor sume de bani exprimate în valută, în condițiile în care nimeni nu a avut asemenea pretenții;

- Față de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cererea privind recuperarea investițiilor formulată potrivit dreptului comun este inadmisibilă, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar această lege nu conține vreo dispoziție expresă care să reglementeze posibilitatea completării ei cu norme de drept comun.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație care nu prevede posibilitatea deținătorilor de imobile, alții decât chiriașii imobilelor cu destinație de locuință, de a solicita despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse acestora în perioada în care le-au deținut.

Interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 9 și art. 48 alin. (1) și 2 din Legea nr. 10/2001 conduce la concluzia că numai chiriașii imobilelor cu destinație de locuință sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru îmbunătățirile necesare și utile.

În aceste condiții, este inadmisibilă aplicarea unor norme de drept comun cu privire la aspecte pe care legea specială nu le reglementează în mod expres.

În plus, în cauză nu este aplicabilă hotărârea din Cauza Ileana contra României, din 17 februarie 2009, pentru că această hotărâre se raportează la o stare de drept mult anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001;

- Dreptul la acțiune s-a prescris.

Dacă s-ar considera că acțiunea se întemeiază pe îmbogățirea fără justă cauză, cel mai târziu moment la care sărăcitul a putut cunoaște persoana al cărei patrimoniu s-a mărit, coincide cu momentul notificării de către pârâți în vederea restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, în 2001.

Chiar dacă s-ar avea în vedere că apelanții au luat cunoștință de existența notificării abia în anul 2005, dreptul material la acțiune tot ar fi prescris raportat la data formulării cererii reconvenționale.

Și dacă s-ar considera că acțiunea se întemeiază pe accesiunea imobiliară, față de faptul că pârâții au notificat imobilul în vederea restituirii în natură, la data introducerii cererii era prescris dreptul material la acțiune pentru orice lucrare de consolidare sau reparații capitale efectuate în perioada 1991 - 20 iunie 2008. În aceste condiții, s-ar putea pune în discuție strict lucrările efectuate după data de 20 iunie 2008, cu 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată;

- Investițiile au fost realizate cu rea-credință;

- Consiliul Județean nu are capacitate procesuală de folosință, față de art. 5 din O.G. nr. 53/2002, respectiv art. 20 alin. (1), art. 21, art. 24, art. 87 și art. 102 din Legea nr. 215/2001;

- Decizia instanței de apel, astfel cum a fost completată, precum și încheierile premergătoare prin care au fost majorate onorariile experților sunt nelegale în raport cu prevederile art. 213 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel a majorat onorariul expertului D. cu suma de 11.800 RON fără a pune în discuția părților această majorare și fără a ține seama că raportul de expertiză efectuat de cei 3 experți nu se bazează pe o cercetare proprie efectuată la fața locului. Singura operațiune efectuată de experți a fost aceea de actualizare a valorii de la 31 decembrie 2013 la 31 decembrie 2015 și de grupare a cheltuielilor pe diverse categorii și perioade.

2.2. Analiza recursurilor

Recursurile pârâților sunt întemeiate, în sensul următoarelor considerente:

Prin cererea reconvențională depusă la 15 iunie 2011, pârâtul Consiliul Județean Brașov a solicitat, pentru ipoteza restituirii în natură a imobilului în litigiu, să fie obligați reclamanții A. și B. la restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare și reparații capitale.

Urmare a precizării făcute de către pârâtul-reclamant prin concluziile scrise, în sensul că pretențiile sale au drept temei îmbogățirea fără justă cauză, prima instanță a respins cererea considerând că, întrucât nu s-au solicitat despăgubiri reprezentând sporul de valoare adus imobilului, ci valoarea investițiilor efectuate, îmbogățirea fără justă cauză nu poate fi reținută în cauză.

Instanța de apel, la rândul său, a considerat, în mod corect, că raportul juridic dintre părți este guvernat de principiul îmbogățirii fără justă cauză, dar ulterior a determinat sumele de bani la care i-a obligat pe reclamanții-pârâți supunând acest raport juridic cerințelor art. 494 C. civ.

Procedând în modul sus-arătat, instanța superioară de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, sub două aspecte.

În primul rând, faptul că în doctrina juridică, după ce se spune că în vechiul C. civ. nu exista un text care să consacre principiul restituirii îmbogățirii fără justă cauză ca izvor de obligații de sine stătător, se arată că pot fi găsite texte care fac aplicarea acestui principiu - cum este, de exemplu, și art. 494 C. civ., care permite constructorului pe terenul altuia, indiferent dacă este de bună sau de rea-credință, să fie indemnizat de proprietarul terenului care reține construcția, nu înseamnă că îmbogățirea fără justă cauză și textele respective pot coexista.

Aceasta deoarece, chiar una dintre condițiile de admisibilitate a actio de in rem verso este subsidiaritatea sa. Drept urmare, aplicarea particulară a principiului îmbogățirii fără justă cauză se regăsește în alte texte ale C. civ. numai ca suport al ideii că este instituită o obligație de restituire ori de câte ori are loc. mărirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane. Însă suprapunerea cerințelor pentru stabilirea obligației de restituire se limitează doar la acest aspect.

Dispozițiile art. 494 alin. (1) C. civ., conform cu care, dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice, nu sunt incidente în cauză.

Noțiunea de "lucrare", folosită în acest text, trebuie să fie înțeleasă în sensul de lucrare nouă, pentru că numai astfel poate avea autonomie în raport cu fondul pe care a fost făcută și ar putea fi ridicată de pe teren. În schimb, simplele îmbunătățiri fac doar corp comun cu o lucrare preexistentă, motiv pentru care dacă există o construcție la care se fac reparații sau îmbunătățiri, situația juridică a acestora iese din sfera de aplicare a art. 494 C. civ., urmând să fie tranșată după regulile îmbogățirii fără justă cauză.

Aceasta din urmă presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

- să se producă mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unui avantaj oarecare, apreciabil în bani, respectiv micșorarea, sărăcirea altui patrimoniu, ca o consecință a măririi celui dintâi.

În speță nu se contestă faptul că pârâtul a săvârșit lucrări la imobilul restituit pârâților, ci natura acestor lucrări și admisibilitatea obligării reclamanților la acoperirea pagubei suferite de către pârât;

- să existe o legătură de cauzalitate între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, astfel încât sărăcirea să fie cauza îmbogățirii.

Cum, în speță, prin faptul efectuării de lucrări la imobilul reclamanților trecerea valorii din patrimoniul reclamantului în patrimoniul pârâților s-a făcut în mod direct, cauzalitatea este directă, fiind îndeplinită și această cerință;

- absența unei cauze legitime de mărire a patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

Astfel, nu orice deplasare de valoare dintr-un patrimoniu în altul este subiect de restituire, pentru că ea trebuie să fie una "fără cauză", în sensul că nu există un temei al măririi unui patrimoniu și al micșorării celuilalt. Or, acest fundament care ar justifica îmbogățirea sau sărăcirea lipsește în speță, de vreme ce reclamantul nu a acționat în executarea unei obligații pe care ar fi avut-o față de pârâți;

- absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite, ceea ce înseamnă caracterul subsidiar al acțiunii de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Subsidiaritatea acțiunii de in rem verso semnifică faptul că nu poate fi exercitată atunci când cel sărăcit dispune de o altă acțiune, fie contra unui terț - un eventual garant, fie contra celui îmbogățit.

Deși cererea reconvențională ce face obiectul prezentului dosar a fost depusă în cadrul unui proces pornit în temeiul Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că judecata ei trebuia să aibă loc. în același cadru procesual. Or, ea nu putea fi soluționată în temeiul Legii nr. 10/2001, de vreme ce art. 48 alin. (1) prevede numai dreptul chiriașilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință, pentru îmbunătățirile necesare și utile. Însă reclamantul nu a avut calitatea de chiriaș în imobilul restituit pârâților.

Interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 9 și art. 48 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 conduce la concluzia că această lege nu se aplică celor care nu au calitatea de chiriași.

Așadar, susținerea pârâților în sensul că litigiul trebuia judecat potrivit regulilor acestei legi nu poate fi primită. În orice caz, este cu atât mai surprinzătoare poziția actuală a pârâților cu cât la termenul din 22 septembrie 2015, când s-a pus în discuție recalificarea căii de atac exercitate de reclamant și intervenient, apărătorul acestora a susținut că litigiul nu este unul formulat în temeiul Legii nr. 10/2001. Încheierea nu a fost atacată, rămânând irevocabilă și sub acest aspect.

Pe de altă parte, litigiul nu poate fi soluționat în temeiul Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, care nu conține niciun text care să reglementeze rezolvarea pretențiilor reclamantului. Faptul că, în temeiul art. 6 din lege "paza, întreținerea, conservarea, consolidarea, restaurarea și punerea în valoare prin mijloace adecvate a monumentelor istorice revin, după caz, proprietarilor sau titularilor altor drepturi reale asupra acestora, în conformitate cu prevederile prezentei legi. În cazul în care un monument istoric nu are proprietar cunoscut, obligațiile decurgând din prezenta lege revin autorității administrației publice locale din unitatea administrativă pe al cărei teritoriu este situat monumentul istoric sau autorităților administrației publice centrale."

nu conduce la o altă concluzie, de vreme ce indică numai persoana care trebuie să facă lucrările enunțate.

În aceste condiții, cum nu există o altă acțiune pentru recuperarea pretențiilor reclamantului, este îndeplinită și ultima condiție de admisibilitate a acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

O a doua eroare săvârșită de instanța de apel o constituie schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel.

Cauza cererii, temeiul juridic al pretențiilor Consiliului Județean Brașov trebuia să fie determinată prin raportare la pretențiile deduse judecății.

În speță, temeiul juridic al pretențiilor reclamantului îl constituie efectuarea de lucrări la imobilul restituit pârâților și intenția de a recupera valoarea acestor lucrări. În egală măsură, aparține cauzei cererii de chemare în judecată și temeiul de drept al cererii, textul de lege care poate fi invocat pentru restituire.

Constatând inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, și faptul că atunci când legea specială "tace" asupra unui aspect pe care nu îl reglementează ea se completează cu norma generală, în măsura în care acesta din urmă nu contravine scopului pentru care a fost edictată cea dintâi, instanța de apel trebuia să arate că, prin modul în care a procedat prima instanță - care s-a limitat, cu nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să susțină că principiul îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi reținut întrucât aceasta dă dreptul la despăgubiri în limita măririi patrimoniului persoanei de la care se solicită, pe când reclamantul a cerut valoarea investițiilor efectuate - nu s-a analizat fondul pretențiilor reclamantului.

Drept urmare, față de solicitarea făcută prin cererea de apel, în condițiile art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanța de apel trebuia să fi anulat sentința și să fi trimis cauza spre rejudecare în primă instanță.

Neprocedând în acest mod, și făcând direct în apel aplicarea prevederilor art. 494 C. civ., instanța de apel a procedat greșit, prin schimbarea acelui element al cauzei care este temeiul de drept în raport cu care au fost analizate pretențiile de restituire.

Față de cele ce preced, urmare a nesocotirii prevederilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, motiv pentru care criticile formulate întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Critica privind prescripția dreptului la acțiune nu este întemeiată.

Acțiunea de restituire este supusă termenului de prescripție de 3 ani, iar conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.

În speță, data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea este data la care a emis dispoziția de restituire nr. 12 din 14 ianuarie 2009. Cum cererea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză a fost depusă la 15 iunie 2011, motivul de recurs nu întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs ce are ca obiect "încheierile prin care s-a admis majorarea onorariilor solicitate de către experții desemnați de către instanță", în temeiul art. 213 alin. (2) C. proc. civ., de vreme ce nu pârâții au fost obligați la plata onorariului de expert. În consecință, nu justifică nici un interes procesual în formularea acestei critici.

În fine, critica legată de lipsa calității procesuale a Consiliului județean Brașov nu poate fi primită. Această parte a avut calitatea de pârâtă în contestația formulată de A. și B., iar această poziție procesuală i-a permis să acționeze potrivit art. 119 C. proc. civ.

Cât privește recursurile exercitate de către reclamant și intervenient, Înalta Curte constată că vizează numai aspecte privitoare la situația de fapt, motiv pentru care vor fi anulate în temeiul art. 306 C. proc. civ.

Astfel, momentul la care ar fi ajuns la reclamant notificarea formulată de către pârâți este o chestiune de fapt care excede controlului de legalitate pe care îl poate săvârși instanța de recurs.

Pe de altă parte, în cazul îmbogățirii fără justă cauză distincția între constructorul de bună-credință și cel de rea-credință nu mai operează, astfel încât să mai intereseze, din această perspectivă, data la care notificarea formulată a ajuns la Consiliul Județean Brașov.

În plus, momentul înregistrării notificării la Consiliul Județean Brașov nu prezintă relevanță nici pentru determinarea începutului cursului prescripției dreptului la acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Având în vedere cele mai sus reținute, precum și faptul că nu se poate face aplicarea art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. pentru că numai apelanta a cerut trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursurile pârâților vor fi admise iar decizia nr. 612 Ap din 04 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, va fi casată în sensul reținut prin dispozitiv.

Cu ocazia rejudecării se va ține cont de faptul că, în cazul îmbogățirii fără justă cauză restituirea valorii lucrărilor depinde de calificarea acestora, respectiv dacă sunt lucrări utile, care măresc valoarea lucrării existente, autorul acestora având dreptul la sporul de valoare al fondului.

De aceea, cu ocazia rejudecării urmează să se administreze probe pentru a determina costul lucrărilor utile efectuate de către reclamant și sporul de valoare adus construcției în litigiu prin aceste lucrări, la data înregistrării cererii reconvenționale, față de limitele obligației de restituire pe care o are proprietarul fondului.

Dacă în urma probelor ce se vor administra se va stabili că sporul de valoare al fondului este mai mare decât costul lucrărilor utile, autorul acestora va trebui să fie indemnizat cu această ultimă valoare, ținând seama de dubla limitare a obligației de restituire în materia îmbogățirii fără justă cauză.

Față de faptul că hotărârea din apel a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare în primă instanță, critica privitoare la nelegalitatea admiterii intervenției accesorii nu va mai fi analizată, fiind lipsită de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursurile declarate de pârâții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 612 Ap din 04 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și în consecință:

Casează decizia și admite apelul declarat de către Consiliul județean Brașov și UAT județul Brașov împotriva sentinței civile nr. 104/S din 2 iunie 2015 a Tribunalului Brașov, secția I civilă.

Anulează sentința și trimite cauza spre judecată în primă instanță la aceeași curte de apel.

Respinge recursurile declarate de pârâții A. și B. împotriva "încheierilor prin care s-a admis majorarea onorariilor solicitate de către experții desemnați de către instanță".

Constată nule recursurile declarate de către reclamantul Consiliul Județean Brașov și de intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Brașov împotriva deciziei civile nr. 612 Ap din 04 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5 octombrie 2017.