ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1005/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2679 din 27 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor L. în numele și pentru membrii de sindicat reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., în contradictoriu cu pârâții Primarul Orașului Hârlău, Orașului Hârlău prin Primar și Consiliul Local al Orașului Hârlău, în favoarea Tribunalului Iași, secția a II-a civilă contencios administrativ și fiscal.

Învestit prin declinare, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 1913 din 8 noiembrie 2017, a declinat competența teritorială de soluționare a cererii formulate de reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "L.", în contradictoriu cu pârâții Primarul Orașului Hârlău, Orașul Hârlău prin Primar și Consiliul Local al Orașului Hârlău, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal. În temeiul art. 134 C. proc. civ. a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat din oficiu judecarea cererii reclamantului și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin cererea formulată, reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor L., în numele membrilor de sindicat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Orașului Hârlău, Orașul Hârlău prin Primar și Consiliul Local al Orașului Hârlău, a solicitat obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând valoarea financiară a normei de hrană personalului poliției locale începând cu 1 ianuarie 2015 la zi și în continuare, și actualizarea acestor sume cu indicele de inflație de la data scadenței până la efectuarea plății, cu cheltuieli de judecată.

În conformitate cu dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Având în vedere că faptul că dispozițiile legale menționate nu stabilesc care este instanța competentă teritorial, Înalta Curte constată că devin aplicabile dispozițiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, respectiv cele ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

Astfel, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede o competență alternativă a instanței, cea de la domiciliul reclamantului sau cea de la domiciliul pârâtului, alegerea instanței aparținând reclamantului.

Potrivit art. 28 din Legea nr. 62/2011 "(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.

(2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres.

(3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă".

Prin Decizia nr. 1/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a statuat că organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat și că instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

După cum se poate observa, prin această decizie au fost analizate două aspecte:

- aplicarea și interpretarea unitară a prevederilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor (abrogată prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social);

- aplicarea și interpretarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 283 alin. (2)) Codul muncii.

Pentru că în prezenta cauză litigiul vizează drepturi ale funcționarilor publici, categorie ce se poate asocia în sindicat, Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru judecarea recursului în interesul legii prezintă importanță numai sub aspectul celor stabilite în legătură cu interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 54/2003.

Astfel, în considerentele deciziei s-a arătat că prin art. 28 alin. (2) din același act normativ se prevede că, în exercitarea atribuțiilor respective, organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune ori renunță la judecată.

Prin instituirea dreptului organizațiilor sindicale de a formula acțiuni în justiție în numele membrilor lor, chiar și în lipsa unui mandat expres din partea acestora, cu păstrarea însă a drepturilor de dispoziție procesuală din partea titularilor drepturilor subiective, textul art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 a configurat elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizații, depășind astfel limitele unui simplu drept de reprezentare legală.

Aceasta interpretare a dispozițiilor art. 28 a fost susținută de o parte a jurisprudenței, dar și de doctrina care a abordat direct situația calității procesuale a organizațiilor sindicale din perspectiva dispozițiilor menționate anterior, așa cum s-a subliniat în raportul întocmit în cauză.

Referitor la categoria interesului apărat prin posibilitatea recunoscută organizațiilor sindicale de a formula acțiune în numele membrilor lor, concluzia este în sensul că legitimarea procesuală activă a fost recunoscută organizațiilor sindicale, în considerarea ocrotirii intereselor membrilor lor, fie că erau interese de grup, fie individuale.

Această concluzie se desprinde atât din formularea dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, care se referă expres inclusiv la apărarea drepturilor ce decurg din contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, situație în care interesele sunt cu precădere individuale, cât și din dispozițiile fostului art. 282 C. muncii (actual art. 267 C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare), care acordă posibilitatea de a fi părți în conflicte de muncă în mod expres sindicatelor, pe lângă salariați, angajatori, patronate, alte persoane juridice sau fizice care au aceasta vocație în temeiul legilor speciale ori al C. proc. civ.

Ținând cont că, în cadrul conflictelor de muncă, sunt cuprinse și conflictele decurgând din executarea contractelor individuale de muncă, pe lângă cele colective, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, organizațiile sindicale au legitimare procesuală activă, inclusiv în conflictele individuale de muncă.

Faptul că interpretarea dată de o parte a jurisprudenței și doctrinei, în sensul că, potrivit art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, organizațiile sindicale acționează în calitate de reclamante, a reprezentat și voința legiuitorului a fost confirmat de evoluția legislativă ulterioară abrogării Legii sindicatelor nr. 54/2003, și anume de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, prin care se prevede expres calitatea procesuală activă a acestor organizații.

Această dezlegare are caracter obligatoriu și în cazul cererilor de chemare în judecată formulate de sindicate, în numele membrilor lor ce au calitatea de funcționari publici, legea de organizare a sindicatelor fiind aplicabilă și acestor sindicate.

Fiind un litigiu ivit în fața unei instanțe de contencios administrativ, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Sindicatul a ales instanța competentă teritorial ca fiind tribunalul în circumscripția căruia își are sediul, respectiv Tribunalul București și nu prin raportare la domiciliul membrilor săi sau al sediului pârâtului.

Un argument în plus în sensul celor reținute îl reprezintă faptul că în Ședința Plenului secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 22 mai 2017 a fost unificată practica în aceste litigii și s-a considerat că, în materia contenciosului administrativ, în acțiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competența de soluționare a cauzei se stabilește în funcție de dispozițiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu exercitarea dreptului de opțiune al reclamantului.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., toți prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor L. și pârâții Primarul Orașului Hârlău, Orașului Hârlău prin Primar și Consiliul Local al Orașului Hârlău în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 martie 2018.

Procesat de GGC - CL