ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2573/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 7195/11.09.2017, Judecătoria Ploiești a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și C., având ca obiect "evacuare".

A obligat-o pe reclamantă la plata, către pârâtă, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 de RON, reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia nr. 146 din 01.02.2018, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7195 pronunțate la data de 11.09.2017, de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L., cu sediul în județ Prahova și C., cu sediul în județ Prahova.

A schimbat în tot sentința atacată în sensul că a admis cererea și a dispus evacuarea pârâților-intimați de pe terenul în suprafață de 30 m.p. situat in jud. Prahova și a obligat pârâții să ridice construcția edificată pe acest teren.

A înlăturat obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 RON reprezentând onorariu de avocat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 12.04.2018, petentul A. S.A., în contradictoriu cu intimații S.C. B. S.R.L. și C., a solicitat lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 146 din data de 01.02.2018 pronunțate în dosarul nr. x/2017 în sensul de a statua dacă prin sintagma "obliga pârâții să ridice construcția edificată pe acest teren" se înțelege orice operațiune de desființare, demolare a construcției și eliberarea terenului proprietatea A. S.A. de pe care s-a dispus evacuarea pârâților.

Prin încheierea de ședință din 25 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis cererea de lămurire a dispozitivului formulată de petenta-apelantă A. S.A.

A dispus lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 146/2018 în sensul că a obligat pârâții să ridice prin demolare, desființare sau orice altă operațiune, construcția edificată pe teren.

Împotriva acestei încheieri de ședință au declarat recurs pârâții S.C. B. S.R.L. și C., înaintat spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, fiind fixat termen de judecată la 20 iunie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, care a admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei pronunțată în apel, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 25 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Prahova, secția I civilă, de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 146 din 01.02.2018 a aceluiași tribunal, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează să decline competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel Ploiești competența de soluționare a recursului declarat de pârâții S.C. B. S.R.L. și C. împotriva încheierii de ședință din 25 aprilie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Prahova, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20.06.2018.