ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1998/2017

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin sentința civilă nr. 2125 din 6 martie 2017, Judecătoria Ploiești a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. și C. A dispus grănițuirea proprietăților părților, conform aliniamentului 3-4 din raportul de expertiză, întocmit de expertul D., care face parte integrantă din prezenta hotărâre. A dispus obligarea pârâților să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, terenul situat în comuna l., jud. Prahova, în suprafață de 40 m, identificat între punctele 3-4-5-14-3, indicate în planul de situație anexă la raportul de expertiză întocmit de expertul D. A dispus obligarea pârâților să îi permită reclamantei să construiască gardul pe latura care se învecinează cu proprietatea pârâților, conform aliniamentului 3-4 din raportul de expertiză întocmit de expertul D., care face parte integrantă din prezenta hotărâre. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la contravaloarea lipsei de folosință a suprafeței de teren acaparate, ca neîntemeiată. A dispus obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamanta, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.

449,6 RON, din care 249,6 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, 1.000 RON onorariu de expert și 1.200 RON onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel apelanta-reclamantă SC A. SRL și apelanții-pârâți B. și C. Apelurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, la data de 24 mai 2017, sub nr. 20352/281/2015.

Prin decizia civilă nr. 1291 din 27 septembrie 2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 2125 din data de 6 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Ploiești, ca nefondat. A admis apelul declarat de apelanții-pârâți C. și B. împotriva aceleiași sentințe și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind revendicarea suprafeței de teren de 40 m.p. A menținut, în rest, dispozițiile sentinței apelate și a dispus obligarea apel antei-reclamante să plătească apelanților-pârați cheltuieli de judecată în sumă de 585 RON, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei din urmă decizii, atât recurenta-reclamantă SC A. SRL, cât și recurenții-pârâți B. și C. au declarat o cale de atac intitulată recurs (la data de 6 noiembrie 2017, respectiv 10 noiembrie 2017), cereri înregistrate la Tribunalul Prahova, secția civilă.

La data de 13 noiembrie 2017, această instanța a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în vederea soluționării acestora, conform deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, pronunțată de Curtea Constituțională.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 13 noiembrie 2017, sub același număr de dosar.

Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluționare, Completului C 12 N C. proc. civ.

Prin rezoluția completului din data de 15 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 8 decembrie 2017, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererilor de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale în soluționarea căilor de atac formulate.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către o judecătorie într-un litigiu, înregistrat la data de 6 noiembrie 2015, având drept obiect o cerere în grănițuire, în raport de dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.

Din perspectiva dispozițiilor ce reglementează obiectul recursului, este incidentă prima teză a normei din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit căreia "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Această prevedere din art. XVIII alin. (2) al Legii nr. 2/2013 nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate soluționate prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, prin care excepția a fost admisă exclusiv în privința sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Drept urmare, efectele deciziei menționate nu sunt aplicabile în cauză, fiind irelevant faptul ca instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu recurs după data publicării acesteia în Monitorul Oficial, motiv pentru care nu se impune, pe aspectul competenței Înaltei Curți, vreo referire la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017.

Înalta Curte mai reține, în ceea ce privește competența de soluționare a cererilor intitulate recurs declarate în prezenta cauză împotriva unei hotărâri pronunțate în apel de către tribunal, că este lipsită de relevanță împrejurarea că, potrivit legii în vigoare, respectiv dispozițiilor art. XVIII alin. (2) prima teză din Legea nr. 2/2013, hotărârile date de instanțele de apel în această materie nu sunt supuse recursului.

Aceasta, întrucât, determinarea competenței pe baza normelor de drept incidente este prioritară fața de chestiunea admisibilității recursului, chestiune care va fi cercetată chiar de către instanța competentă.

Așadar, urmează a se reține că, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

Totodată, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

De asemenea, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această verificare a legalității se realizează, însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speță, reclamanta a învestit, în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului Cod").

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Cluj, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Prahova, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Declină competența de soluționare a recursurilor formulate de recurenta-reclamantă SC A. SRL și de recurenții-pârați B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1291 din 27 septembrie 2017. pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2017.